ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2017/2012

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 14 martie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ., art. 1000 și 1003 C. civ., a prevederilor Constituției României și Convenției Europene a Drepturilor Omului, reclamantul B.G. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției și Ministerul Administrației și Internelor pentru a fi obligați la plata sumei de 1 miliard euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea nedreaptă prin sentința penală nr. 13/1952 a Tribunalului Militar Timișoara.

În motivarea acțiunii a arătat că în anul 1951, în timp ce efectua stagiul militar ca soldat în termen la U.M. Timișoara, a fost condamnat pentru delictul de insubordonare și a executat o pedeapsă de 3 ani închisoare corecțională în colonia de muncă Poarta Albă și apoi în colonia de muncă Culmea, unde, urmare a condițiilor de muncă periculoase, a suferit un accident grav, soldat cu pierderea picioarelor.

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 1649 din 31 octombrie 2008 a respins ca fiind prescrisă cererea de chemare în judecată, reținând că acțiunea a fost intentată cu mult peste termenul general de prescripție de 3 ani, calculat de la data de 22 decembrie 1989, apreciindu-se că până la acea dată, în cauză a operat suspendarea cursului prescripției potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, avându-se în vedere perioada regimului comunist ca situație asimilabilă forței majore, de natură să-l împiedice pe reclamant să acționeze în interiorul termenului de prescripție. Împotriva sentinței civile nr. 1649 din 31 octombrie 2008 pronunțate Tribunalul București, secția a V-a civilă, a declarat apel reclamantul B.G., calea ordinară de atac fiind respinsă ca nefondată prin decizia civilă nr. 430 A din 06 iulie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 1500 din 05 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantului, a modificat decizia atacată în sensul admiterii apelului declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 1649 din 31 octombrie 2008 pronunțate Tribunalul București, secția a V-a civilă, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași Tribunal. În motivarea acestei soluții, instanța de recurs a reținut că, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, actul normativ normativ prin prisma căruia trebuie verificată legalitatea și temeinicia pretențiilor reclamantului, este Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, care a intrat în vigoare pe parcursul derulării procesului, fiind de imediată aplicare.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 675 A din 28 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul B.G. împotriva sentinței civile nr. 1742 din 17 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, pe care a anulat-o și reținut cauza pentru evocarea fondului. Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut ca întemeiat motivul de apel vizând nelegala constituire a completului de judecată în primă instanță, la termenul din 22 noiembrie 2010, în sensul că nu a participat reprezentantul Ministerului Public conform dispozițiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009.

Rejudecând cauza, în baza temeiului juridic indicat de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 783 A din 11 octombrie 2011, după anularea sentinței civile nr. 1742 din 17 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul B.G., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Justiției și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut incidența art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

potrivit căruia, în caz de casare, dispozițiile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, în considerarea cărora a analizat pricina în raport de temeiul de drept stabilit de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 1500 din 05 martie 2010, respectiv art. 1 alin. (4), art. 4 și art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Pe fondul cauzei, instanța de apel și-a argumentat soluția de respingere a acțiunii reclamantului, reținând că infracțiunea de insubordonare prevăzută de art. 503 pct. 3 CJM pentru care reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare corecțională prin sentința penală nr. 13/1952 nu se situează printre condamnările de drept cu caracter politic în sensul prevederilor art. 1 alin. (3) raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, a reținut că chiar în eventualitatea în care s-ar aprecia că infracțiunea ar intra sub incidența Legii nr. 221/2009, reclamantul nu ar putea beneficia de despăgubirile pretinse pentru prejudiciul moral suferit, având în vedere lipsirea de eficiență a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ menționat, ca și consecință a declarării neconstituționalității acestora prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și nepunerii lor în acord cu Legea fundamentală în termen de 45 de zile de la data publicării deciziei în M. Of.

Totodată, a arătat că în cauză nu poate fi reținut argumentul potrivit căruia existența în vigoare a temeiului juridic - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la data promovării acțiunii, ar justifica aplicarea acestuia raportului juridic dedus judecății, având în vedere că aceste prevederi legale nu constituie speranță legitimă pentru acordarea despăgubirilor morale, în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne, și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o speranță legitimă în dobândirea proprietății, (cauza Slavov și alții contra Bulgariei).

Împotriva deciziei civile nr. 783 A din 11 octombrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul B.G., criticând-o pentru motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, iar pe fond admiterea acțiunii, chiar și în parte, fără să solicite obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Subsumat motivului de recurs mai sus indicat, potrivit căruia recursul este admisibil atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, reclamantul a formulat următoarele critici: Instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu ignorarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. e) din O.U.G.

nr. 214/1999 potrivit cărora constituie infracțiuni săvârșite din motive politice, infracțiunile care au avut drept scop „înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de (...) religie”, ceea ce a determinat aprecirea eronată asupra caracterului pretins nepolitic al condamnării sale pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare prevăzută de art. 503 pct. 3 CJM. Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor ce constituie temeiul juridic al acțiunii, în sensul că urmare suspendării efectelor juridice ale art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ca și consecință a declarării neconstituționalității acestora, instanța avea obligația să aibă în vedere dispozițiile art. 998-999, art. 1000 și 1003 C. civ., pe care și-a întemeiat acțiunea introductivă.

Decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normei speciale în detrimentul celor de drept comun invocate ca temei juridic al cererii de chemare în judecată. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva susținerilor părților și a normelor legale incidente, reține că recursul este nefondat, urmând a fi respins în considerarea următoarelor argumente: 1. Prima dintre criticile dezvoltate de reclamant va fi înlăturată având în vedere că instanța de apel nu a reținut că nu ar avea caracter politic condamnarea suferită de reclamant în baza sentinței penale nr. 13/1952, ci a precizat corect doar că aceasta nu se situează printre condamnările prevăzute de drept ca având caracter politic în sensul art. 1 alin. (3) raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Ca atare, instanța de apel nu a dispus referitor la acest aspect și nu a ignorat prevederile legale menționate de reclamant, ci s-a limitat să constate că nu este enumerată expres de legiuitor între condamnările cu caracter politic avute în vedere de actul normativ indicat de instanța de recurs ca fiind aplicabil în cauză, respectiv Legea nr. 221/2009 prin prisma căruia urma să verifice și să analizeze legalitatea și temeinicia pretențiilor reclamantului. De asemenea, Înalta Curte reține că neindicarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999, raportată la argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate, astfel cum au fost reținute în considerentele hotărârii atacate, nu a fost de natură să natură să influențeze soluția de respingere a acțiunii.

2. Criticile vizând greșita aplicare a temeiului de drept în raport de care a fost verificată legitimitatea pretențiilor reclamantului, respectiv prin prisma dispozițiilor art. 1 alin. (4), art. 4 și art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, lipsite de eficiență juridică ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 și nu din perspectiva normelor de drept comun - art. 998-999, art. 1000 și 1003 C. civ., pe care reclamantul și-a întemeiat cererea, vor fi înlăturate în considerarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și a deciziei civile nr. 1500 din 05 martie 2010 pronunțate în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Astfel, în primul ciclu procesual, instanța de recurs a modificat decizia atacată și, admițând apelul, a desființat hotărârea primei instanțe cu trimitere spre rejudecare instanței de fond, indicând în considerentele deciziei pronunțate că în speță sunt incidente dispozițiile legii speciale, respectiv art. 1 alin. (4), art. 4 și art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, dezlegarea problemei de drept fiind obligatorie pentru instanța de fond, conform dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. În atare situație, Înalta Curte reține că decizia atacată este corectă și judicioasă, având în vedere că instanța de apel era ținută să respecte indicațiile instanței ierarhic superioare, peste care nu putea trece.

De asemenea, reține că, o dată dezlegată problema normei de drept aplicabile în cauză, instanța nu putea reveni asupra acestei chestiuni pentru argumentul că actul normativ a fost între timp lipsit de eficiență juridică ca urmare a intervenirii controlului de constituționalitate exercitat a posteriori. Criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, urmează a fi analizate din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789/07.11.2011 . Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea de a se stabili dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supuse analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control de constituționalitate exercitat a posteriori, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Astfel, prevederile legale în raport de care reclamantul era îndreptățit la acordarea de daune morale - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009 - au fost declarate neconstituționale ca urmare a exercitării a posteriori a controlului de constituționalitate și ulterior, ca și consecință a nepunerii acesteia de Parlament în acord cu prevederile constituționale în termen de 45 de zile de la data publicării Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2011 în M. Of. - 15 noiembrie 2010, aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al art. menționat se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin Decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii, astfel încât, Înalta Curte apreciază că reclamantul nu avea speranța legitimă a dreptului conferit prin lege în sensul prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit acturn. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva deciziei civile nr. 783 A din 11 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 aprilie 2012.