ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2017/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2017/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra recursului, din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

14 martie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, în temeiul

dispozițiilor art. 998-999 C. civ., art. 1000 și 1003 C. civ., a prevederilor

Constituției României și Convenției Europene a Drepturilor Omului, reclamantul B.G.

a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, Ministerul Justiției și Ministerul Administrației și

Internelor pentru a fi obligați la plata sumei de 1 miliard euro reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea nedreaptă prin

sentința penală nr. 13/1952 a Tribunalului Militar Timișoara.

În

motivarea acțiunii a arătat că în anul 1951, în timp ce

efectua stagiul militar ca soldat în termen la U.M. Timișoara, a fost condamnat

pentru delictul de insubordonare și a executat o pedeapsă de 3 ani închisoare

corecțională în colonia de muncă Poarta Albă și apoi în colonia de muncă

Culmea, unde, urmare a condițiilor de muncă periculoase, a suferit un accident

grav, soldat cu pierderea picioarelor.

Tribunalul București, secția a V-a civilă,

prin sentința civilă nr. 1649 din 31 octombrie 2008 a respins ca fiind

prescrisă cererea de chemare în judecată, reținând că acțiunea a fost intentată

cu mult peste termenul general de prescripție de 3 ani, calculat de la data de

22 decembrie 1989, apreciindu-se că până la acea dată, în cauză a operat

suspendarea cursului prescripției potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr.

167/1958, avându-se în vedere perioada regimului comunist ca situație

asimilabilă forței majore, de natură să-l împiedice pe reclamant să acționeze

în interiorul termenului de prescripție.

Împotriva sentinței civile nr. 1649

din 31 octombrie 2008 pronunțate Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

declarat apel reclamantul B.G., calea ordinară de atac fiind respinsă ca

nefondată prin decizia civilă nr. 430 A din 06 iulie 2009 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IlI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 1500 din 05

martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursul reclamantului, a modificat decizia atacată în

sensul admiterii apelului declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr.

1649 din 31 octombrie 2008 pronunțate Tribunalul București, secția a V-a civilă,

pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași Tribunal.

În

motivarea acestei soluții, instanța de recurs a reținut

că, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, actul normativ

normativ prin prisma căruia trebuie verificată legalitatea și temeinicia

pretențiilor reclamantului, este Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, care a intrat

în vigoare pe parcursul derulării procesului, fiind de imediată aplicare.

În

rejudecare, prin decizia civilă nr. 675 A din 28 iunie

2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat

de reclamantul B.G. împotriva sentinței civile nr. 1742 din 17 decembrie 2010

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, pe care a anulat-o și

reținut cauza pentru evocarea fondului.

Pentru a pronunța această soluție,

Curtea a reținut ca întemeiat motivul de apel vizând nelegala constituire a

completului de judecată în primă instanță, la termenul din 22 noiembrie 2010,

în sensul că nu a participat reprezentantul Ministerului Public conform

dispozițiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009.

Rejudecând cauza, în baza temeiului

juridic indicat de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 783 A din 11 octombrie

2011, după anularea sentinței civile nr. 1742 din 17 decembrie 2010 pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondată, acțiunea

formulată de reclamantul B.G., în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Administrației și Internelor, Ministerul Justiției și Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de apel a reținut incidența art. 315 alin. (1) C. proc. civ. potrivit

căruia, în caz de casare, dispozițiile instanței de recurs asupra problemelor

de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, în

considerarea cărora a analizat pricina în raport de temeiul de drept stabilit

de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 1500 din 05

martie 2010, respectiv art. 1 alin. (4), art. 4 și art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009.

Pe fondul cauzei, instanța de apel

și-a argumentat soluția de respingere a acțiunii reclamantului, reținând că

infracțiunea de insubordonare prevăzută de art. 503 pct. 3 CJM pentru care

reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare corecțională prin

sentința penală nr. 13/1952 nu se situează printre condamnările de drept cu

caracter politic în sensul prevederilor art. 1 alin. (3) raportat la art. 2

alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, a reținut că chiar în

eventualitatea în care s-ar aprecia că infracțiunea ar intra sub incidența

Legii nr. 221/2009, reclamantul nu ar putea beneficia de despăgubirile pretinse

pentru prejudiciul moral suferit, având în vedere lipsirea de eficiență a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ menționat, ca și

consecință a declarării neconstituționalității acestora prin Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale și nepunerii lor în acord cu Legea fundamentală în

termen de 45 de zile de la data publicării deciziei în M. Of.

Totodată, a arătat că în cauză nu

poate fi reținut argumentul potrivit căruia existența în vigoare a temeiului

juridic - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la data promovării

acțiunii, ar justifica aplicarea acestuia raportului juridic dedus judecății,

având în vedere că aceste prevederi legale nu constituie speranță legitimă

pentru acordarea despăgubirilor morale, în sensul art. 1 din Protocolul 1

adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că atunci când există o dispută

asupra corectei aplicări a legii interne, și atunci când cererile reclamanților

sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi

despre o speranță legitimă în dobândirea proprietății, (cauza Slavov și alții

contra Bulgariei).

Împotriva deciziei civile nr. 783 A

din 11 octombrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a declarat recurs reclamantul B.G., criticând-o pentru motivul de recurs

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate, iar pe fond admiterea acțiunii, chiar

și în parte, fără să solicite obligarea pârâților la plata cheltuielilor de

judecată.

Subsumat motivului de recurs mai sus

indicat, potrivit căruia recursul este admisibil atunci când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, reclamantul a formulat următoarele critici:

Instanța de apel a pronunțat decizia

atacată cu ignorarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr.

214/1999 potrivit cărora constituie infracțiuni săvârșite din motive politice,

infracțiunile care au avut drept scop „înlăturarea măsurilor discriminatorii pe

motive de (...) religie”, ceea ce a determinat aprecirea eronată asupra

caracterului pretins nepolitic al condamnării sale pentru săvârșirea

infracțiunii de insubordonare prevăzută de art. 503 pct. 3 CJM.

Hotărârea atacată a fost dată cu

aplicarea greșită a normelor ce constituie temeiul juridic al acțiunii, în

sensul că urmare suspendării efectelor juridice ale art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, ca și consecință a declarării neconstituționalității

acestora, instanța avea obligația să aibă în vedere dispozițiile art. 998-999,

art. 1000 și 1003 C. civ., pe care și-a întemeiat acțiunea introductivă.

Decizia instanței de apel a fost

pronunțată cu aplicarea greșită a normei speciale în detrimentul celor de drept

comun invocate ca temei juridic al cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte, analizând actele și

lucrările dosarului, din perspectiva susținerilor părților și a normelor legale

incidente, reține că recursul este nefondat, urmând a fi respins în

considerarea următoarelor argumente:

de reclamant va fi înlăturată având în vedere că instanța de apel nu a reținut că

nu ar avea caracter politic condamnarea suferită de reclamant în baza sentinței

penale nr. 13/1952, ci a precizat corect doar că aceasta nu se situează printre

condamnările prevăzute de drept ca având caracter politic în sensul art. 1

alin. (3) raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Ca atare, instanța de apel nu a dispus

referitor la acest aspect și nu a ignorat prevederile legale menționate de

reclamant, ci s-a limitat să constate că nu este enumerată expres de legiuitor

între condamnările cu caracter politic avute în vedere de actul normativ

indicat de instanța de recurs ca fiind aplicabil în cauză, respectiv Legea nr.

221/2009 prin prisma căruia urma să verifice și să analizeze legalitatea și

temeinicia pretențiilor reclamantului.

De asemenea, Înalta Curte reține că

neindicarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999,

raportată la argumentele care au format convingerea instanței în sensul

soluției pronunțate, astfel cum au fost reținute în considerentele hotărârii

atacate, nu a fost de natură să natură să influențeze soluția de respingere a

acțiunii.

temeiului de drept în raport de care a fost verificată legitimitatea pretențiilor

reclamantului, respectiv prin prisma dispozițiilor art. 1 alin. (4), art. 4 și

art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, lipsite de eficiență juridică ca urmare

a pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 și nu din perspectiva normelor de drept

comun - art. 998-999, art. 1000 și 1003 C. civ., pe care reclamantul și-a

întemeiat cererea, vor fi înlăturate în considerarea dispozițiilor art. 315

alin. (1) C. proc. civ. și a deciziei civile nr. 1500 din 05 martie 2010

pronunțate în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală.

Astfel, în primul ciclu procesual,

instanța de recurs a modificat decizia atacată și, admițând apelul, a

desființat hotărârea primei instanțe cu trimitere spre rejudecare instanței de

fond, indicând în considerentele deciziei pronunțate că în speță sunt incidente

dispozițiile legii speciale, respectiv art. 1 alin. (4), art. 4 și art. 5 lit.

a) din Legea nr. 221/2009, dezlegarea problemei de drept fiind obligatorie

pentru instanța de fond, conform dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În

atare situație, Înalta Curte reține că decizia atacată

este corectă și judicioasă, având în vedere că instanța de apel era ținută să

respecte indicațiile instanței ierarhic superioare, peste care nu putea trece.

De asemenea, reține că, o dată

dezlegată problema normei de drept aplicabile în cauză, instanța nu putea

reveni asupra acestei chestiuni pentru argumentul că actul normativ a fost

între timp lipsit de eficiență juridică ca urmare a intervenirii controlului de

constituționalitate exercitat a posteriori.

Criticile referitoare la respingerea

cererii de acordare a daunelor morale, urmează a fi analizate din perspectiva deciziei

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție

în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011

.

Problema de drept care se pune în speță

nu este deci cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea de a se stabili dacă respectivul

text de lege mai poate fi aplicat cauzei supuse analizei, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control de constituționalitate exercitat

a posteriori, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Astfel, prevederile legale în raport de

care reclamantul era îndreptățit la acordarea de daune morale - art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/1009 - au fost declarate neconstituționale ca urmare

a exercitării a posteriori a controlului de constituționalitate și ulterior, ca

și consecință a nepunerii acesteia de Parlament în acord cu prevederile constituționale

în termen de 45 de zile de la data publicării Deciziei nr. 1358 din 21

octombrie 2011 în M. Of. - 15 noiembrie 2010, aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii,

la fel ca normele abrogate.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în

acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept. La alin. (4) al art. menționat se prevede că Deciziile Curții Constituționale,

de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În

raport de această reglementare, constituțională și legală,

s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin Decizie

a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică

și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Se reține că această problemă de drept

a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase

în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării

respectivei decizii, astfel încât, Înalta Curte apreciază că reclamantul nu avea

speranța legitimă a dreptului conferit prin lege în sensul prevăzut de art. 1 din

Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Nu se poate spune, deci, că fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui

act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

acturn.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării

sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei

generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut

niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În

speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul

nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data

publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin intervenția instanței

de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura

făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost

determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice.

Pentru toate aceste considerente, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat

recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul B.G. împotriva deciziei civile nr. 783 A din 11 octombrie 2011 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

6 aprilie 2012.