ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 545/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor și

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată,

la 17 decembrie 2007, reclamantul D.C. cheamă în judecată pe

pârâții P.D., D.L., M.V., M.L.D., M.M., N.M., P.G.N., S.P.V., SC G. SA

București, O.R.C. București solicitând instanței ca prin

hotărârea ce va pronunța să dispună constatarea radierii SC

G. SA, ca urmare a dizolvării societății, și atribuirea

patrimoniului acesteia către acționari în raport cu structura

acționariatului.

Prin sentința comercială nr.

12396 din 17 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, respinge acțiunea reclamantului, reținând că

prin încheierea nr. 7775 din 19 noiembrie 2001 a judecătorului delegat la

O.R.C. București s-a constatat dizolvarea de drept a SC G. SA și s-a

dispus radierea acesteia din registrul comerțului, astfel că primul

capăt de cerere este inadmisibil prin raportare la art. 2 și art. 5 alin.

(3) din Legea nr. 314/2001, precum și că, după data radierii

societăților comerciale prevăzute de art. 1 din Legea nr. 314/2001,

bunurile din patrimoniul acestora, care nu au intrat în patrimoniul altor

persoane până la data dizolvării de drept ori în cadrul procedurii

lichidării conform art. 7 din aceeași lege, vor cădea sub

incidența dispozițiilor art. 477 C. civ.

Prin decizia comercială nr. 144

din 26 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, admite excepția prescripției dreptului material la

acțiune, invocată din oficiu, admite apelul declarat de apelantul

reclamant împotriva sentinței primei instanțe pe care o schimbă

în parte în sensul că respinge capătul de cerere privind atribuirea

patrimoniului SC G. SA ca fiind prescris, menținând celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel reține că, în ceea ce privește

capătul de cerere referitor la constatarea radierii societății comerciale

ca urmare a dizolvării, reclamantul nu a justificat în cauză

efectuarea vreunui demers în sensul declanșării lichidării

patrimoniului societății dizolvate de drept, deși radierea

acesteia din R.C. s-a făcut la 29 martie 2002 față de 19

noiembrie 2001, data încheierii nr. 7775 a judecătorului delegat la O.R.C.

de dizolvare de drept a societății, menționată la 20

noiembrie 2001, precum și că, în condițiile în care dizolvarea

de drept și radierea au fost menționate în R.C., o cerere în acest

sens nu se justifică, fiind inadmisibilă; cu privire la cel de al

doilea capăt de cerere, instanța reține că acesta are

natura juridică a unei acțiuni în realizare, dreptul material la

acțiune fiind supus prescripției extinctive în termenul general de 3

ani, care începe să curgă de la momentul nașterii dreptului,

respectiv, în speță, de la data radierii, acesta fiind împlinit

anterior introducerii acțiunii.

Împotriva deciziei de mai sus

reclamantul declară recurs solicitând, cu invocarea motivului

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, susținând, în

esență, că decizia recurată este nelegală și

netemeinică, întrucât instanța a ignorat că, în speță,

nu este incidentă excepția autorității de lucru judecat

întrucât radierea societății comerciale din litigiu s-a făcut

din oficiu, fără lichidare, pronunțând decizia fără a

verifica temeinicia și legalitatea efectuării din oficiu a radierii,

precum și că, chiar în ipoteza calificării capătului al

doilea al acțiunii introductive de instanță ca fiind o

acțiune în realizarea dreptului, în mod nelegal instanța a considerat

că momentul de la care curge termenul de prescripție ar fi data

menționării în registrul comerțului a radierii din oficiu a

respectivei societăți, instanța criticată neanalizând nici

fundamentul aplicării în cauză a dispozițiilor art. 477 C. civ.

Prin întâmpinarea depusă la

dosar intimatul pârât O.N.R.C., prin O.R.C. de pe lângă Tribunalul

București, invederează instanței că acesta a fost chemat în

judecată numai pentru opozabilitatea hotărârii, ca instituție

prestatoare a unui serviciu public.

Examinând recursul reclamantului

prin prisma motivului de nelegalitate invocat se constată că acesta

nu este fondat, decizia recurată fiind legală și temeinică.

Se reține, în acest sens,

că, din culpa, recunoscută de recurent, a administratorului

societății comerciale SC G. SA, nu s-a menționat la registrul

comerțului efectuarea majorării capitalului social dispusă de

lege, astfel că, prin încheierea nr. 7775 din 19 noiembrie 2001 a

Judecătorului delegat la O.R.C. București, s-a constatat dizolvarea

de drept a societății menționate, în temeiul dispozițiilor art.

2 și 5 alin. (3) din Legea nr. 314/2001, operațiune

menționată la Registrul Comerțului la 20 noiembrie 2001,

și, întrucât nu s-au făcut demersuri, inclusiv de către recurent,

pentru lichidarea patrimoniului respectivei societăți, s-a dispus

radierea din registrul comerțului, radiere menționată din oficiu

la 29 martie 2002, operațiune neatacată de recurent nici în temeiul art.

25 din Legea nr. 26/1990, astfel că întemeiat s-a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 314/2001 de către O.R.C. de pe

lângă Tribunalul București și bunurile societății,

care nu au intrat în proprietatea altor persoane până la data radierii,

eventual într-o procedură de lichidare, necerută însă, au

căzut sub incidența dispozițiilor art. 477 C. civ.

Cum recurentul nu a dovedit a fi

întreprins demersuri pentru lichidarea patrimoniului societății

dizolvată de drept și nici pentru radierea mențiunii de radiere

din oficiu a societății în cauză, iar termenul de promovare a

unei acțiuni în realizarea dreptului cu privire la bunurile din

patrimoniul societății radiate s-a prescris în trei ani de la

nașterea respectivului drept la momentul menționării în

Registrul Comerțului a radierii din oficiu a societății în cauză,

recurentul reclamant promovând acțiunea mult după împlinirea acestui

termen, cum corect a stabilit instanța de apel, cum dizolvarea

societății a operat de drept, iar radierea acesteia s-a făcut

din oficiu, în temeiul unor dispoziții de lege, respectiv ale Legii nr. 314/2001,

în mod judicios instanța de control judiciar a păstrat soluția

instanței de fond de respingere a primului capăt de cerere și a

respins cel de al doilea capăt de cerere privind atribuirea patrimoniului

societății radiate ca fiind prescris, făcând o corectă

aplicare atât a dispozițiilor pertinente din Decretul nr. 167/1958 cât

și ale Legii nr. 314/2001.

Astfel fiind, cu aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantului

împotriva deciziei instanței de apel urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul D.C., împotriva deciziei nr. 144 din 26 martie 2009,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în

ședință publică, astăzi 11 februarie 2010.