ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 545/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată, la 17 decembrie 2007, reclamantul D.C. cheamă în judecată pe pârâții P.D., D.L., M.V., M.L.D., M.M., N.M., P.G.N., S.P.V., SC G. SA București, O.R.C. București solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună constatarea radierii SC G. SA, ca urmare a dizolvării societății, și atribuirea patrimoniului acesteia către acționari în raport cu structura acționariatului. Prin sentința comercială nr. 12396 din 17 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, respinge acțiunea reclamantului, reținând că prin încheierea nr. 7775 din 19 noiembrie 2001 a judecătorului delegat la O.R.C.

București s-a constatat dizolvarea de drept a SC G. SA și s-a dispus radierea acesteia din registrul comerțului, astfel că primul capăt de cerere este inadmisibil prin raportare la art. 2 și art. 5 alin. (3) din Legea nr. 314/2001, precum și că, după data radierii societăților comerciale prevăzute de art. 1 din Legea nr. 314/2001, bunurile din patrimoniul acestora, care nu au intrat în patrimoniul altor persoane până la data dizolvării de drept ori în cadrul procedurii lichidării conform art. 7 din aceeași lege, vor cădea sub incidența dispozițiilor art. 477 C. civ.

Prin decizia comercială nr. 144 din 26 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, admite excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu, admite apelul declarat de apelantul reclamant împotriva sentinței primei instanțe pe care o schimbă în parte în sensul că respinge capătul de cerere privind atribuirea patrimoniului SC G. SA ca fiind prescris, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a decide astfel, instanța de apel reține că, în ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea radierii societății comerciale ca urmare a dizolvării, reclamantul nu a justificat în cauză efectuarea vreunui demers în sensul declanșării lichidării patrimoniului societății dizolvate de drept, deși radierea acesteia din R.C.

s-a făcut la 29 martie 2002 față de 19 noiembrie 2001, data încheierii nr. 7775 a judecătorului delegat la O.R.C. de dizolvare de drept a societății, menționată la 20 noiembrie 2001, precum și că, în condițiile în care dizolvarea de drept și radierea au fost menționate în R.C., o cerere în acest sens nu se justifică, fiind inadmisibilă; cu privire la cel de al doilea capăt de cerere, instanța reține că acesta are natura juridică a unei acțiuni în realizare, dreptul material la acțiune fiind supus prescripției extinctive în termenul general de 3 ani, care începe să curgă de la momentul nașterii dreptului, respectiv, în speță, de la data radierii, acesta fiind împlinit anterior introducerii acțiunii.

Împotriva deciziei de mai sus reclamantul declară recurs solicitând, cu invocarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, susținând, în esență, că decizia recurată este nelegală și netemeinică, întrucât instanța a ignorat că, în speță, nu este incidentă excepția autorității de lucru judecat întrucât radierea societății comerciale din litigiu s-a făcut din oficiu, fără lichidare, pronunțând decizia fără a verifica temeinicia și legalitatea efectuării din oficiu a radierii, precum și că, chiar în ipoteza calificării capătului al doilea al acțiunii introductive de instanță ca fiind o acțiune în realizarea dreptului, în mod nelegal instanța a considerat că momentul de la care curge termenul de prescripție ar fi data menționării în registrul comerțului a radierii din oficiu a respectivei societăți, instanța criticată neanalizând nici fundamentul aplicării în cauză a dispozițiilor art. 477 C. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul pârât O.N.R.C., prin O.R.C. de pe lângă Tribunalul București, invederează instanței că acesta a fost chemat în judecată numai pentru opozabilitatea hotărârii, ca instituție prestatoare a unui serviciu public. Examinând recursul reclamantului prin prisma motivului de nelegalitate invocat se constată că acesta nu este fondat, decizia recurată fiind legală și temeinică. Se reține, în acest sens, că, din culpa, recunoscută de recurent, a administratorului societății comerciale SC G. SA, nu s-a menționat la registrul comerțului efectuarea majorării capitalului social dispusă de lege, astfel că, prin încheierea nr. 7775 din 19 noiembrie 2001 a Judecătorului delegat la O.R.C.

București, s-a constatat dizolvarea de drept a societății menționate, în temeiul dispozițiilor art. 2 și 5 alin. (3) din Legea nr. 314/2001, operațiune menționată la Registrul Comerțului la 20 noiembrie 2001, și, întrucât nu s-au făcut demersuri, inclusiv de către recurent, pentru lichidarea patrimoniului respectivei societăți, s-a dispus radierea din registrul comerțului, radiere menționată din oficiu la 29 martie 2002, operațiune neatacată de recurent nici în temeiul art. 25 din Legea nr. 26/1990, astfel că întemeiat s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 314/2001 de către O.R.C. de pe lângă Tribunalul București și bunurile societății, care nu au intrat în proprietatea altor persoane până la data radierii, eventual într-o procedură de lichidare, necerută însă, au căzut sub incidența dispozițiilor art. 477 C. civ.

Cum recurentul nu a dovedit a fi întreprins demersuri pentru lichidarea patrimoniului societății dizolvată de drept și nici pentru radierea mențiunii de radiere din oficiu a societății în cauză, iar termenul de promovare a unei acțiuni în realizarea dreptului cu privire la bunurile din patrimoniul societății radiate s-a prescris în trei ani de la nașterea respectivului drept la momentul menționării în Registrul Comerțului a radierii din oficiu a societății în cauză, recurentul reclamant promovând acțiunea mult după împlinirea acestui termen, cum corect a stabilit instanța de apel, cum dizolvarea societății a operat de drept, iar radierea acesteia s-a făcut din oficiu, în temeiul unor dispoziții de lege, respectiv ale Legii nr. 314/2001, în mod judicios instanța de control judiciar a păstrat soluția instanței de fond de respingere a primului capăt de cerere și a respins cel de al doilea capăt de cerere privind atribuirea patrimoniului societății radiate ca fiind prescris, făcând o corectă aplicare atât a dispozițiilor pertinente din Decretul nr. 167/1958 cât și ale Legii nr. 314/2001.

Astfel fiind, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantului împotriva deciziei instanței de apel urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul D.C., împotriva deciziei nr. 144 din 26 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 11 februarie 2010.