ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1478/2011

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința comercială nr. 408 din 19 ianuarie 2010 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei T.M. de obligare a pârâtului ONRC la eliberarea unui certificat constatator privind dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, conform art. 235 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 republicată și modificată, iar, în subsidiar, de suplinire a consimțământului acestuia, care să țină loc de certificat constatator al dreptului de proprietate asupra imobilului. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că reclamanta a deținut calitatea de asociat unic al SC C.I.E.

SRL, care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului indicat în acțiune prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 28597 din 18 august 1993. Prin Încheierea nr. 7773 din 19 ianuarie 2001, judecătorul delegat la ORCTB a constatat dizolvarea de drept a acestei societăți, în baza art. 2 din Legea nr. 314/2001, ca urmare a nemajorării capitalului social până la valoarea minimă legală a 2.000.000 ROL în termenul legal și a dispus radierea societății din registrul comerțului. Prima instanță a apreciat că principiul neretroactivității împiedică aplicarea în speță a dispozițiilor art. 235 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 invocate de reclamantă, introduse prin Legea nr. 441/2006, acestea fiind ulterioare dizolvării de drept a societății și trecerii bunului în proprietatea privată a statului, conform art. 7 din actul normativ ce a stat la baza încetării personalității juridice a societății.

Prin Decizia comercială nr. 383 din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței mai sus menționate. Curtea de apel a apreciat ca nefondat apelul reclamantei pentru următoarele considerente: A arătat că prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt și cadrul legal în care s-a constatat dizolvarea de drept a societății la care reclamanta deținea calitatea de asociat unic și s-a dispus radierea acesteia ca urmare a nemajorării capitalului la valoarea minimă instituită prin Legea nr. 314/2001. A mai constatat că, în raport de această situație, atât dispozițiile art. 235 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, invocate în cererea inițială, cât și cele din art. 237 alin. (8) - (10), adăugate în considerentele apelului de față, sunt ulterioare și se referă la alte premise juridice.

Pe cale de consecință, Curtea de Apel a îmbrățișat punctul de vedere al primei instanțe potrivit căruia dizolvarea și radierea societății, precum și efectele acestora în ceea ce privește patrimoniul social nu puteau fi guvernate decât de legile în vigoare la data desființării societății, neputând fi aplicate retroactiv dispoziții legale ulterioare. În ceea ce privește calificarea acțiunii, a constatat că aceasta era clară și nu necesita lămuriri, iar instanța de fond a analizat-o prin prisma temeiului juridic indicat, ce constituia în opinia reclamantei izvorul obligației pârâtului de a emite actul solicitat. Totodată, în absența unor dispoziții legale incidente în cauză, care să instituie obligația unei anumite conduite din partea pârâtei, a apreciat că aceasta nu poate fi obținută prin forța coercitivă a unei hotărâri judecătorești, nici direct, nici indirect.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta T.M., întemiendu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea acestuia, desființarea în totalitate a hotărârii recurate, iar pe fond, admiterea acțiunii. Recurenta consideră că instanța de judecată și-a încălcat rolul activ, principiu fundamental care conduce la aflarea adevărului și în consecință la pronunțarea unor hotărâri temeinice și legale, ceea ce presupune că judecătorul este în drept să stăruie prin toate mijloacele legale în vederea lămuririi împrejurărilor de fapt și de drept. În opinia recurentei, cererea introductivă a fost greșit calificată, ea trebuind să fie rezolvată conform art. 84 C. proc.

civ., adică ținând cont de pretențiile solicitate, de scopul și finalitatea ei. Instanța trebuia să observe că a acționat nu în calitate de reprezentant al societății radiate, ci în nume propriu și a urmărit prin demersul judiciar un interes propriu distinct. Susține că un alt aspect greșit soluționat de către instanța de judecată este dat de conflictul legilor în timp, astfel, la data radierii SC C.I.E. SRL, art. 7 din Legea 314/2001 prevedea ca bunurilor rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acestora din Registrul Comerțului, le sunt aplicabile prevederile art. 477 C. civ. Ulterior însă, prin modificări repetate, inclusiv prin Legea 360 din 21 septembrie 2006, Legea 441 din 21 septembrie 2006 și-a modificat articolul mai sus menționat stabilindu-se că bunurile rămase din patrimoniul persoanei juridice după radierea acesteia din Registrul Comerțului revin asociaților.

Arată că ceea ce trebuie examinat în cauză, printre altele, este și faptul de a stabili dacă există sau nu un conflict de legi în timp, în ipoteza în care s-ar accepta că nu ne aflăm în prezența unui conflict de legi în timp ar avea aplicabilitate norma juridică în reglementarea veche, iar dacă s-ar aprecia că există un conflict de legi în timp, în cauză trebuie determinată legea aplicabilă. Mai arată că, în speță, situația juridică a bunului litigios, respectiv a apartamentului proprietatea persoanei juridice, a rămas incertă din momentul radierii societății comerciale din Registrul Comerțului, neexistând un act sau un fapt juridic care să dovedească preluarea de către stat a dreptului de proprietate asupra bunului.

Recursul este fondat potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare. Din examinarea criticilor exprimate în recurs, în raport de actele dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente speței, se constată următoarele: Ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză au dat relevanță juridică principiului neretroactivității legii, apreciind că dizolvarea și radierea unei societăți comerciale, precum și efectele acestora asupra patrimoniului social al societății nu pot fi guvernate decât de legile aflate în vigoare la data desființării societății, neputând fi aplicate retroactiv dispozițiile unei legi ulterioare.

Or, în speță, se observă că s-ar fi impus ca, într-adevăr, așa cum întemeiat susține recurenta, instanța de judecată să-și exercite rolul activ, având în vedere că din momentul radierii societății comerciale situația juridică a bunului în discuție a rămas incertă, neexistând un act sau fapt juridic care să dovedească preluarea de către stat a dreptului de proprietate asupra bunului, în acord cu dispozițiile art. 4 din OG nr. 14/2007.

Neexistând o manifestare de voință în acest sens, statul neacționând pentru definitivarea situației juridice a bunului apreciat ca abandonat potrivit textului de lege inițial, respectiv art. 7 din Legea nr. 314/2001, era necesar ca instanța să aibă în vedere și posibila intervenție a unei legi noi cu dispoziții legale diferite față de cele în vigoare la momentul calificării bunului ca fiind abandonat, - ceea ce s-a și întâmplat prin apariția Legii nr. 360/2006, potrivit căreia vocația proprietății aparține asociaților, fiind suprimat dreptul statului de a-și manifesta dorința în sensul apropierii bunurilor. Trebuia avut în vedere, cu alte cuvinte, conflictul de legi apărut în timp și deslușit efectul legii noi asupra situației ivite anterior.

Aceasta cu atât mai mult cu cât și Curtea Constituțională, prin mai multe decizii pronunțate, a constatat că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru ca în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.

Astfel fiind, apreciind că se impune reanalizarea probatoriului administrat și eventual completarea acestuia, având în vedere că din actele dosarului nu rezultă că s-a stabilit exact situația juridică actuală a bunului imobil, Înalta Curte va admite recursul reclamantei, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, - ocazie cu care instanța va lua în considerare și prevederile deciziilor Curții Constituționale, așa cum au fost acestea mai sus evocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de reclamanta T.M. împotriva Deciziei comerciale nr. 383 din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceiași instanță. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 6 aprilie 2011.