ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 252/2012

Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială la data de 16 septembrie 2009, sub nr. 36273/3/2009, reclamanta T.M. a chemat în judecată pe pârâtul O.N.R.C. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului să elibereze, în conformitate cu dispozițiile art. 235 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 cu modificările la zi, certificatul constatator privind dreptul reclamantei de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 3. În subsidiar, reclamanta a solicitat să se pronunțe o hotărâre care să se substituie obligației pârâtului și care să țină loc de certificat constatator al proprietății sale asupra aceluiași imobil.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 235 alin. (2), (3), (4) din Legea nr. 31/1990. Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, considerând pretențiile reclamantei neîntemeiate. Prin sentința comercială nr. 408 din 19 ianuarie 2010, a Tribunalului București, secția a VI-a Comercială, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei T.M. în contradictoriu cu pârâtul O.N.R.C. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta a deținut calitatea de asociat unic al SC C.I.E. SRL, persoană juridică ce a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 3, prin contractul de vânzare - cumpărare din 18 august 1993 la Notariatul de Stat al sectorului 3 București.

Prin încheierea nr. 7773 din 19 ianuarie 2001, judecătorul delegat la O.R.C.T.B. a constatat dizolvarea de drept a acestei societăți, în baza art. 2 din Legea nr. 314/2001, ca urmare a nemajorării capitalului social până la valoarea minimă legală de 2.000.000 RON, în termenul legal, și a dispus radierea societății din registrul comerțului. Prima instanță a mai reținut că potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 31/1990, în cazul în care bunurile imobile și mobile din patrimoniul societății comerciale dizolvate în condițiile enunțate nu au intrat în proprietatea altor persoane până la data dizolvării de drept, sunt aplicabile, după data radierii societăților comerciale, dispozițiile art. 477 C. civ., potrivit cărora devin proprietate publică averile vacante și fără stăpâni, cele ale persoanelor care mor fără moștenitori sau ale căror moșteniri sunt lepădate.

S-a apreciat că principiul neretroactivității legii civile împiedică aplicarea în speță a dispozițiilor art. 235 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 invocate de reclamantă, introduse prin Legea nr. 441/2006, acestea fiind ulterioare dizolvării de drept a societății și trecerii bunului în proprietatea privată a statului, conform art. 7 din actul normativ ce a stat la baza încetării personalității juridice a societății. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea soluției în sensul admiterii acțiunii formulate. În motivare, apelanta a susținut că a devenit titulara dreptului de proprietate asupra bunului ope legis ca urmare a dizolvării societății neurmate de lichidare, conform art. 237 alin. (8)-(10) din Legea nr. 31/1990 republ., dar certificatul îi este necesar în vederea înscrierii acestui drept în Cartea funciară, nedispunând de altă cale pentru realizarea efectivă a dreptului său.

În acest cadru, apelanta a subliniat că, în baza art. 84 C. proc. civ., prima instanță era ținută să califice în mod corect cererea sa, ținând cont de pretenții, scop și finalitatea acestora. Apelanta a apreciat că prima instanță a soluționat în mod greșit aspectul decurgând din conflictul legilor în timp, arătând că, prin modificări repetate aduse prin Legea nr. 360/2006 și Legea nr. 441/2006, s-a revenit asupra dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 314/2001, stabilindu-se că bunurile rămase în patrimoniul societății revin asociaților după radierea acesteia. Totodată, apelanta a susținut că situația bunului este încă incertă, statul neacționând în vederea definitivării acesteia printr-un act sau fapt juridic care să dovedească preluarea acestuia, condiții în care aceasta poate fi supusă legii noi, care stabilesc vocația proprietății în favoarea asociaților.

Prin întâmpinarea depusă la data de 21 septembrie 2010, intimatul O.N.R.C. a solicitat respingerea apelului și menținerea hotărârii atacate, apreciind că aceasta este legală și temeinică în raport de situația de fapt și dispozițiile legale incidente. Prin Decizia comercială nr. 383 din 13 octombrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta T.M. în contradictoriu cu intimatul O.N.R.C. Împotriva acestei soluții, a declara recurs recurenta - reclamantă T.M., iar prin Decizia comercială nr. 1478 din 6 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, a fost admis recursul, casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

În rejudecare, pricina a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a comercială la data de 31 mai 2011, sub nr. 5029/2/2011. Prin Decizia comercială nr. 311 din 8 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a fost respins apelul formulat de reclamanta T.M. împotriva sentinței comerciale nr. 408/19 ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul-intimat, apelanta-reclamantă a solicitat, în mod expres, obligarea acestuia la eliberarea unui certificat constatator al dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 3, în temeiul dispozițiilor art. 235 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 sau, în subsidiar, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de un astfel de certificat.

Ca situație de fapt, reclamanta a susținut în cererea de chemare în judecată că, fiind unicul asociat și administrator al SC C.I.E. SRL, societate înființată în anul 1999, la cererea sa, societatea s-a dizolvat, prin încheierea judecătorului delegat nr. 7773 din 19 noiembrie 2001, dispunându-se atât dizolvarea cât și radierea. Această situație de fapt însă, nu a fost dovedită în cauză, din probele administrate rezultând că societatea comercială a fost dizolvată cu titlu de sancțiune, potrivit dispozițiilor Legii nr. 314/2001, pentru nemajorarea obligatorie a capitalului social, și nu a fost vorba de o dizolvare voluntară, respectiv prin voința asociatului unic, caz în care ar fi trebuit să existe o hotărâre în acest sens.

Art. 235 din Legea nr. 31/1990 reglementează situația specială a dizolvării unei societăți comerciale prin voința asociaților, care se înțeleg și în privința repartizării și lichidării patrimoniului societății precum și asupra modului de împărțire a activelor rămase după plata creditorilor. În acest caz special, în baza hotărârii asociaților referitoare la modul de împărțire între ei a activelor rămase, Oficiul Registrului Comerțului va elibera fiecărui asociat un certificat constatator al dreptului de proprietate asupra activelor distribuite.

În condițiile în care în speță, deși apelanta reclamantă susține, ca situație de fapt, că s-ar afla în ipoteza prevăzută de art. 235 din Legea nr. 31/1990, din probele administrate nu rezultă că ar exista o hotărâre a asociatului unic în sensul dizolvării societății și trecerii bunului în patrimoniul asociatului unic, în mod corect a reținut prima instanță faptul că premisa juridică fiind alta decât cea invocată prin cererea de chemare în judecată, nu sunt incidente dispozițiile legale invocate de reclamantă, astfel încât pârâta nu poate fi obligată la eliberarea certificatului în temeiul art. 235 din Legea nr. 31/1990. Prin motivele de apel, apelanta-reclamantă a înțeles să invoce o altă situație de fapt și un alt temei în drept, respectiv dispozițiile art. 237 alin. (8)-(10) din Legea nr. 31/1990, lucru nepermis potrivit dispozițiilor exprese ale art. 294 alin. (1) C. proc.

civ. Astfel, se susține în apel, că trecerea imobilului în patrimoniul reclamantei-apelante s-a făcut prin efectul legii, respectiv art. 237 alin. (10) din Legea nr. 31/1990, fiind vorba de o societate comercială dizolvată fără lichidare. Instanța de apel a reținut însă că dacă în cauză ar fi incidente dispozițiile legale invocate prin apel, de asemenea, pârâtul-intimat, Oficiul Registrului Comerțului, nu ar putea fi obligat să emită un certificat constatator al dreptului de proprietate în temeiul art. 235 alin. (4), iar în situația juridică reglementată de art. 237 nu se prevede nicio astfel de obligație în sarcina pârâtului intimat. În privința criticii referitoare la faptul că în mod greșit prima instanță nu a calificat corect cererea formulată de reclamantă, încălcând dispozițiile art. 84 C. proc.

civ., instanța de apel a apreciat că aceasta este nefondată, instanța fiind, într-adevăr, obligată să dea calificarea corectă unei cereri, însă în raport cu situația de fapt susținută de reclamant prin cererea respectivă, și nu după administrarea probelor, în raport cu situația de fapt dovedită în cauză. Cu referire la conflictul legilor în timp, instanța de apel a reținut, pe de-o parte, că în speță, nefiind dovedită premisa juridică reglementată de art. 235 din Legea nr. 31/1990, nu se pune sub nicio formă problema aplicării acestui text de lege, deoarece dizolvarea societății comerciale nu s-a produs ca urmare a deciziei unicului asociat. Pe de altă parte, dizolvarea SC C.I.E.

SRL s-a dispus în temeiul Legii nr. 314/2001 „pentru reglementarea situației unor societăți comerciale”, lege ce a avut un domeniu strict și bine definit de reglementare, statuând asupra situației juridice a societăților comerciale ce nu și-au majorat capitalul social la nivelul legal minim, în termenul legal. Legea nr. 360/2006 invocată de apelantă în apel, și în considerarea căreia a apreciat că se pune problema conflictului de legi în timp, a modificat însă numai Legea nr. 359/2004 „privind simplificarea formalităților la înregistrarea în registrul comerțului a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum și la autorizarea funcționării persoanelor juridice”, lege care și ea statua asupra situației juridice a societăților comerciale ce nu au efectuat preschimbarea certificatului de înmatriculare și a celui de înregistrare fiscală cu noul certificat de înregistrare conținând codul unic de înregistrare.

Chiar dacă legiuitorul a prevăzut aceeași sancțiune, respectiv dizolvarea de drept, atât pentru nemajorarea capitalului social cât și pentru nepreschimbarea certificatului de înmatriculare, câtă vreme a înțeles să prevadă reglementări distincte prin legi diferite pentru cele două situații, dispozițiile legale speciale nu pot fi aplicate prin analogie unor situații ce pot fi apreciate ca fiind similare. Întrucât regimul juridic al dizolvării de drept a SC C.I.E. SRL este supus Legii speciale nr. 314/2001, nu au putut fi considerate ca fiind incidente în speță dispozițiile speciale ale Legii nr. 359/2004, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 360/2006.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta-recurentă T.M., aducându-i următoarele critici: 1. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea rolului său activ în aflarea adevărului, având în vedere că a făcut o greșită calificare cererii introductive, reclamanta-recurentă susținând că nu a acționat în calitate de reprezentant al societății radiate, ci în nume propriu. 2. Hotărârea recurată este dată cu încălcarea caracterului obligatorii al deciziei de casare cu trimitere, apreciind că era necesară suplimentarea probatorului administrat în cauză, în vederea stabilirii cu exactitate a situației juridice a bunului respectiv. 3. Instanța de apel a soluționat în mod greșit conflictul legilor în timp.

La data radierii SC C.I.E. SRL, art. 7 din Legea nr. 314/2001 prevedea că bunurilor rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acestora din Registrul Comerțului, le sunt aplicabile prevederile art. 477 C. civ. Ulterior, prin modificări repetate, inclusiv prin Legea nr. 360/2006, articolul menționat și-a modificat conținutul, stabilindu-se că bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice, după radierea acesteia, revine asociaților. În cauză nu s-a stabilit nici dacă există sau nu un conflict de legi în timp, iar în cazul în care există, care era lega aplicabilă. În ce privește statutul de bun abandonat recurenta-reclamantă a apreciat că regimul juridic aplicabil succesiunilor vacante este valabil și în ce privește bunurile abandonate, astfel că este necesar să existe un act de voință al statului din care să rezulte că a preluat dreptul de proprietate asupra bunului abandonat.

Necesitatea obținerii de către stat al unui titlu de proprietate rezultă și din dispozițiile art. 4 din O.G. nr. 14/2007. Neexistând o manifestare de voință din partea statului, există un conflict de legi în timp, fiind posibilă intervenția unei legi noi, cu dispoziții diferite, față de cele în vigoare la momentul calificării bunului ca fiind abandonat. În acest sens, reclamanta-recurentă susține că de la apariția Legii nr. 360/2006 vocația proprietății aparține asociaților, fiind suprimat dreptul statului de a-și manifesta dorința, în sensul aproprierii bunurilor considerate abandonate.

Se mai apreciază de către recurenta-reclamantă că trecerea în proprietatea privată a statului a unor bunuri aparținând altor persoane juridice private, ca măsură sancționatorie pentru neîndeplinirea unei obligații legale ce revene societății comerciale care a fost sancționată cu dizolvarea societății de drept și intrarea în lichidare, instituită prin art. 7 din Legea nr. 314/2001, echivalează cu o confiscare fiind contrară dispozițiilor constituționale stabilite prin art. 44 alin. (8) din Constituție. S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă. La data de 16 ianuarie 2012 intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

1. Prima critică nu poate fi reținută. Instanța de apel a manifestat rol activ în aflarea adevărului, analizând cererea formulată de către reclamantă, în nume propriu, ținând însă cont de calitatea acesteia de fost asociat unic al SC C.I.E. SRL, calitatea care nu este totuna cu cea de reprezentant legal a societății radiate. 2. Instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu respectarea deciziei de casare, analizând eventualitatea existenței unui conflict de legi în timp, relativ la pricina dedusă judecății. Chiar dacă a considerat că nu mai este necesară administrarea unui probatoriu suplimentar, a fost reanalizată cererea de chemare în judecată din perspectiva deciziei de casare. 3. Nici cea de-a treia critică nu poate fi reținută.

Așa după cum în mod corect a reținut instanța de apel, ca de altfel și prima instanță, reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, nu a stabilit cadrul procesual adecvat pentru a se putea discuta un eventual conflict de legi în timp, cu privire la regimul juridic aplicabil bunurilor abandonate. Astfel, aceasta a chemat în judecată pe pârâtul O.N.R.C. București, care nu poate avea calitate procesuală pasivă într-o astfel de cerere, aceasta putând-o avea doar statul, ca entitate centrală sau la nivelul unei unități administrativ teritoriale, pe de o parte, iar pe de altă parte, reclamanta a schimbat temeiul de drept și a invocat o altă situație de fapt, direct în apel, fapt nepermis de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ. Prin urmare, numai printr-o altă cerere de chemare în judecată formulată împotriva celui ce ar putea să pretindă un drept propriu asupra imobilului respectiv, în alt cadru procesual, s-ar putea discuta despre existența sau inexistența unei manifestări de voință din partea statului, în legătură cu imobilul respectiv și, respectiv despre posibila intervenție a unei legi noi, cu dispoziții diferite față de cele în vigoare la momentul calificării bunului ca fiind abandonat. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta TIMOFEI MIHAELA împotriva deciziei nr. 311 din 8 iunie 2011 a Curții de Apel București – Secția a VI – a Comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 26 ianuarie 2012.