ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 252/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 252/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a comercială la data de 16 septembrie 2009,

sub nr. 36273/3/2009, reclamanta T.M. a chemat în judecată pe pârâtul O.N.R.C.

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea

pârâtului să elibereze, în conformitate cu dispozițiile art. 235 alin. (4) din

Legea nr. 31/1990 cu modificările la zi, certificatul constatator privind

dreptul reclamantei de proprietate asupra imobilului situat în București,

sector 3. În subsidiar, reclamanta a solicitat să se pronunțe o hotărâre care

să se substituie obligației pârâtului și care să țină loc de certificat

constatator al proprietății sale asupra aceluiași imobil.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 235 alin. (2), (3), (4) din Legea nr. 31/1990.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, considerând pretențiile

reclamantei neîntemeiate.

Prin sentința

comercială nr. 408 din 19 ianuarie 2010, a Tribunalului București, secția a

VI-a Comercială, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei T.M. în

contradictoriu cu pârâtul O.N.R.C.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta a deținut calitatea de

asociat unic al SC C.I.E. SRL, persoană juridică ce a dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului situat în București, sector 3, prin contractul de

vânzare - cumpărare din 18 august 1993 la Notariatul de Stat al sectorului 3

București.

Prin încheierea nr.

7773 din 19 ianuarie 2001, judecătorul delegat la O.R.C.T.B. a constatat

dizolvarea de drept a acestei societăți, în baza art. 2 din Legea nr. 314/2001,

ca urmare a nemajorării capitalului social până la valoarea minimă legală de

2.000.000 RON, în termenul legal, și a dispus radierea societății din registrul

comerțului.

Prima instanță a mai

reținut că potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 31/1990, în cazul în

care bunurile imobile și mobile din patrimoniul societății comerciale dizolvate

în condițiile enunțate nu au intrat în proprietatea altor persoane până la data

dizolvării de drept, sunt aplicabile, după data radierii societăților

comerciale, dispozițiile art. 477 C. civ., potrivit cărora devin proprietate

publică averile vacante și fără stăpâni, cele ale persoanelor care mor fără

moștenitori sau ale căror moșteniri sunt lepădate.

S-a apreciat că

principiul neretroactivității legii civile împiedică aplicarea în speță a

dispozițiilor art. 235 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 invocate de reclamantă,

introduse prin Legea nr. 441/2006, acestea fiind ulterioare dizolvării de drept

a societății și trecerii bunului în proprietatea privată a statului, conform art.

7 din actul normativ ce a stat la baza încetării personalității juridice a

societății.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea soluției în sensul

admiterii acțiunii formulate.

În motivare, apelanta

a susținut că a devenit titulara dreptului de proprietate asupra bunului ope

legis ca urmare a dizolvării societății neurmate de lichidare, conform art. 237

alin. (8)-(10) din Legea nr. 31/1990 republ., dar certificatul îi este necesar

în vederea înscrierii acestui drept în Cartea funciară, nedispunând de altă

cale pentru realizarea efectivă a dreptului său.

În acest cadru,

apelanta a subliniat că, în baza art. 84 C. proc. civ., prima instanță era

ținută să califice în mod corect cererea sa, ținând cont de pretenții, scop și

finalitatea acestora.

Apelanta a apreciat

că prima instanță a soluționat în mod greșit aspectul decurgând din conflictul

legilor în timp, arătând că, prin modificări repetate aduse prin Legea nr. 360/2006

și Legea nr. 441/2006, s-a revenit asupra dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 314/2001,

stabilindu-se că bunurile rămase în patrimoniul societății revin asociaților

după radierea acesteia.

Totodată, apelanta a

susținut că situația bunului este încă incertă, statul neacționând în vederea

definitivării acesteia printr-un act sau fapt juridic care să dovedească

preluarea acestuia, condiții în care aceasta poate fi supusă legii noi, care

stabilesc vocația proprietății în favoarea asociaților.

Prin întâmpinarea

depusă la data de 21 septembrie 2010, intimatul O.N.R.C. a solicitat

respingerea apelului și menținerea hotărârii atacate, apreciind că aceasta este

legală și temeinică în raport de situația de fapt și dispozițiile legale

incidente.

Prin Decizia

comercială nr. 383 din 13 octombrie 2010 Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta T.M. în

contradictoriu cu intimatul O.N.R.C.

Împotriva acestei

soluții, a declara recurs recurenta - reclamantă T.M., iar prin Decizia

comercială nr. 1478 din 6 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția comercială, a fost admis recursul, casată decizia recurată și trimisă

cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

În rejudecare,

pricina a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a comercială

la data de 31 mai 2011, sub nr. 5029/2/2011.

Prin Decizia

comercială nr. 311 din 8 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială,

a fost respins apelul formulat de reclamanta T.M. împotriva sentinței

comerciale nr. 408/19 ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul-intimat,

apelanta-reclamantă a solicitat, în mod expres, obligarea acestuia la

eliberarea unui certificat constatator al dreptului de proprietate asupra

imobilului situat în București, sector 3, în temeiul dispozițiilor art. 235 alin.

(4) din Legea nr. 31/1990 sau, în subsidiar, pronunțarea unei hotărâri care să

țină loc de un astfel de certificat. Ca situație de fapt, reclamanta a susținut

în cererea de chemare în judecată că, fiind unicul asociat și administrator al

SC C.I.E. SRL, societate înființată în anul 1999, la cererea sa, societatea s-a

dizolvat, prin încheierea judecătorului delegat nr. 7773 din 19 noiembrie 2001,

dispunându-se atât dizolvarea cât și radierea. Această situație de fapt însă,

nu a fost dovedită în cauză, din probele administrate rezultând că societatea comercială

a fost dizolvată cu titlu de sancțiune, potrivit dispozițiilor Legii nr. 314/2001,

pentru nemajorarea obligatorie a capitalului social, și nu a fost vorba de o

dizolvare voluntară, respectiv prin voința asociatului unic, caz în care ar fi

trebuit să existe o hotărâre în acest sens.

Art. 235 din Legea nr.

31/1990 reglementează situația specială a dizolvării unei societăți comerciale

prin voința asociaților, care se înțeleg și în privința repartizării și

lichidării patrimoniului societății precum și asupra modului de împărțire a

activelor rămase după plata creditorilor. În acest caz special, în baza

hotărârii asociaților referitoare la modul de împărțire între ei a activelor

rămase, Oficiul Registrului Comerțului va elibera fiecărui asociat un certificat

constatator al dreptului de proprietate asupra activelor distribuite.

În condițiile în care

în speță, deși apelanta reclamantă susține, ca situație de fapt, că s-ar afla

în ipoteza prevăzută de art. 235 din Legea nr. 31/1990, din probele

administrate nu rezultă că ar exista o hotărâre a asociatului unic în sensul

dizolvării societății și trecerii bunului în patrimoniul asociatului unic, în

mod corect a reținut prima instanță faptul că premisa juridică fiind alta decât

cea invocată prin cererea de chemare în judecată, nu sunt incidente

dispozițiile legale invocate de reclamantă, astfel încât pârâta nu poate fi

obligată la eliberarea certificatului în temeiul art. 235 din Legea nr. 31/1990.

Prin motivele de

apel, apelanta-reclamantă a înțeles să invoce o altă situație de fapt și un alt

temei în drept, respectiv dispozițiile art. 237 alin. (8)-(10) din Legea nr. 31/1990,

lucru nepermis potrivit dispozițiilor exprese ale art. 294 alin. (1) C. proc.

civ. Astfel, se susține în apel, că trecerea imobilului în patrimoniul

reclamantei-apelante s-a făcut prin efectul legii, respectiv art. 237 alin. (10)

din Legea nr. 31/1990, fiind vorba de o societate comercială dizolvată fără

lichidare. Instanța de apel a reținut însă că dacă în cauză ar fi incidente

dispozițiile legale invocate prin apel, de asemenea, pârâtul-intimat, Oficiul

Registrului Comerțului, nu ar putea fi obligat să emită un certificat

constatator al dreptului de proprietate în temeiul art. 235 alin. (4), iar în

situația juridică reglementată de art. 237 nu se prevede nicio astfel de

obligație în sarcina pârâtului intimat.

În privința criticii

referitoare la faptul că în mod greșit prima instanță nu a calificat corect

cererea formulată de reclamantă, încălcând dispozițiile art. 84 C. proc. civ.,

instanța de apel a apreciat că aceasta este nefondată, instanța fiind,

într-adevăr, obligată să dea calificarea corectă unei cereri, însă în raport cu

situația de fapt susținută de reclamant prin cererea respectivă, și nu după

administrarea probelor, în raport cu situația de fapt dovedită în cauză.

Cu referire la

conflictul legilor în timp, instanța de apel a reținut, pe de-o parte, că în

speță, nefiind dovedită premisa juridică reglementată de art. 235 din Legea nr.

31/1990, nu se pune sub nicio formă problema aplicării acestui text de lege,

deoarece dizolvarea societății comerciale nu s-a produs ca urmare a deciziei unicului

asociat.

Pe de altă parte,

dizolvarea SC C.I.E. SRL s-a dispus în temeiul Legii nr. 314/2001 „pentru

reglementarea situației unor societăți comerciale”, lege ce a avut un domeniu

strict și bine definit de reglementare, statuând asupra situației juridice a

societăților comerciale ce nu și-au majorat capitalul social la nivelul legal

minim, în termenul legal.

Legea nr. 360/2006

invocată de apelantă în apel, și în considerarea căreia a apreciat că se pune

problema conflictului de legi în timp, a modificat însă numai Legea nr. 359/2004

„privind simplificarea formalităților la înregistrarea în registrul comerțului

a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor juridice,

înregistrarea fiscală a acestora, precum și la autorizarea funcționării persoanelor

juridice”, lege care și ea statua asupra situației juridice a societăților

comerciale ce nu au efectuat preschimbarea certificatului de înmatriculare și a

celui de înregistrare fiscală cu noul certificat de înregistrare conținând

codul unic de înregistrare. Chiar dacă legiuitorul a prevăzut aceeași

sancțiune, respectiv dizolvarea de drept, atât pentru nemajorarea capitalului

social cât și pentru nepreschimbarea certificatului de înmatriculare, câtă

vreme a înțeles să prevadă reglementări distincte prin legi diferite pentru

cele două situații, dispozițiile legale speciale nu pot fi aplicate prin

analogie unor situații ce pot fi apreciate ca fiind similare. Întrucât regimul

juridic al dizolvării de drept a SC C.I.E. SRL este supus Legii speciale nr. 314/2001,

nu au putut fi considerate ca fiind incidente în speță dispozițiile speciale

ale Legii nr. 359/2004, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 360/2006.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta-recurentă T.M., aducându-i următoarele

critici:

pronunțat o hotărâre cu încălcarea rolului său activ în aflarea adevărului,

având în vedere că a făcut o greșită calificare cererii introductive,

reclamanta-recurentă susținând că nu a acționat în calitate de reprezentant al

societății radiate, ci în nume propriu.

este dată cu încălcarea caracterului obligatorii al deciziei de casare cu

trimitere, apreciind că era necesară suplimentarea probatorului administrat în

cauză, în vederea stabilirii cu exactitate a situației juridice a bunului

respectiv.

soluționat în mod greșit conflictul legilor în timp.

La data radierii SC C.I.E.

SRL, art. 7 din Legea nr. 314/2001 prevedea că bunurilor rămase în patrimoniul

persoanei juridice după radierea acestora din Registrul Comerțului, le sunt

aplicabile prevederile art. 477 C. civ.

Ulterior, prin

modificări repetate, inclusiv prin Legea nr. 360/2006, articolul menționat și-a

modificat conținutul, stabilindu-se că bunurile rămase în patrimoniul persoanei

juridice, după radierea acesteia, revine asociaților.

În cauză nu s-a

stabilit nici dacă există sau nu un conflict de legi în timp, iar în cazul în

care există, care era lega aplicabilă.

În ce privește

statutul de bun abandonat recurenta-reclamantă a apreciat că regimul juridic

aplicabil succesiunilor vacante este valabil și în ce privește bunurile

abandonate, astfel că este necesar să existe un act de voință al statului din

care să rezulte că a preluat dreptul de proprietate asupra bunului abandonat.

Necesitatea obținerii

de către stat al unui titlu de proprietate rezultă și din dispozițiile art. 4

din O.G. nr. 14/2007.

Neexistând o

manifestare de voință din partea statului, există un conflict de legi în timp,

fiind posibilă intervenția unei legi noi, cu dispoziții diferite, față de cele

în vigoare la momentul calificării bunului ca fiind abandonat.

În acest sens,

reclamanta-recurentă susține că de la apariția Legii nr. 360/2006 vocația

proprietății aparține asociaților, fiind suprimat dreptul statului de a-și

manifesta dorința, în sensul aproprierii bunurilor considerate abandonate.

Se mai apreciază de

către recurenta-reclamantă că trecerea în proprietatea privată a statului a

unor bunuri aparținând altor persoane juridice private, ca măsură sancționatorie

pentru neîndeplinirea unei obligații legale ce revene societății comerciale

care a fost sancționată cu dizolvarea societății de drept și intrarea în

lichidare, instituită prin art. 7 din Legea nr. 314/2001, echivalează cu o

confiscare fiind contrară dispozițiilor constituționale stabilite prin art. 44 alin.

(8) din Constituție.

S-a solicitat

judecarea cauzei în lipsă.

La data de 16

ianuarie 2012 intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care

a solicitat respingerea recursului.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că

recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

poate fi reținută.

Instanța de apel a

manifestat rol activ în aflarea adevărului, analizând cererea formulată de

către reclamantă, în nume propriu, ținând însă cont de calitatea acesteia de

fost asociat unic al SC C.I.E. SRL, calitatea care nu este totuna cu cea de

reprezentant legal a societății radiate.

pronunțat hotărârea recurată cu respectarea deciziei de casare, analizând

eventualitatea existenței unui conflict de legi în timp, relativ la pricina

dedusă judecății.

Chiar dacă a

considerat că nu mai este necesară administrarea unui probatoriu suplimentar, a

fost reanalizată cererea de chemare în judecată din perspectiva deciziei de

casare.

treia critică nu poate fi reținută.

Așa după cum în mod

corect a reținut instanța de apel, ca de altfel și prima instanță, reclamanta,

prin cererea de chemare în judecată, nu a stabilit cadrul procesual adecvat

pentru a se putea discuta un eventual conflict de legi în timp, cu privire la

regimul juridic aplicabil bunurilor abandonate.

Astfel, aceasta a

chemat în judecată pe pârâtul O.N.R.C. București, care nu poate avea calitate

procesuală pasivă într-o astfel de cerere, aceasta putând-o avea doar statul,

ca entitate centrală sau la nivelul unei unități administrativ teritoriale, pe

de o parte, iar pe de altă parte, reclamanta a schimbat temeiul de drept și a

invocat o altă situație de fapt, direct în apel, fapt nepermis de dispozițiile art.

294 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, numai

printr-o altă cerere de chemare în judecată formulată împotriva celui ce ar

putea să pretindă un drept propriu asupra imobilului respectiv, în alt cadru

procesual, s-ar putea discuta despre existența sau inexistența unei manifestări

de voință din partea statului, în legătură cu imobilul respectiv și, respectiv despre

posibila intervenție a unei legi noi, cu dispoziții diferite față de cele în

vigoare la momentul calificării bunului ca fiind abandonat.

Având în vedere cele

de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta TIMOFEI MIHAELA împotriva deciziei nr. 311 din

8 iunie 2011 a Curții de Apel București – Secția a VI – a Comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 26 ianuarie 2012.