ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 646/2017

Decizia nr. 646/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3

București sub. nr. x/301/2007,

reclamanta A. a chemai în judecată pârâta B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 3. La termenul de judecată din 4 februarie 2009 instanța a constatat transmisă calitatea procesuală de la reclamanta inițială A. la SC C. SRL, care a dobândit drepturile litigioase în baza contractului de vânzare de drepturi litigioase autentificat din 2008 la Notar Public, D. (filele 62-65).

Judecătoria sectorului 3 București

a declinat competența de soluționare a cauzei In favoarea Tribunalului București care, prin sentința nr. 624/26113/2012

,

a respins excepția de prematuritate, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, ca neîntemeiate și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC C. SRL, în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiată.

Apelul

declarat de reclamanta SC C. SRL a fost respins, ca nefondat, de către Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 395/A din 7 noiembrie 2012.

La adoptarea soluției, Curtea de apel a reținut următoarele:

Apelanta - reclamantă a invocat, în susținerea acțiunii în revendicare, litiu! de proprietate al autorului său, anume contractul de vânzare - cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov din 1923, apreciind că acesta ar fi preferabil titlului intimaților - pârâți, contractul de vânzare - cumpărare din 20 august 2003, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

În primul rând, apelanta a invocat dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional ia Convenție dar iară a preciza în ce constă încălcarea acestuia și argumentele pentru care, în absența recunoașterii judiciare a dreptului de proprietate pentru imobilul în litigiu, ea se bucură de un bun în sensul Convenției.

Art. 1 din Protocol garantează, în substanță, dreptul de proprietate, dar ou recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun în temeiul dispoziției menționate.

Cu alte cuvinte, art. 1 se aplică numai cu privire la bunurile „actuale" ale reclamantei, ea neputându-se plânge de o atingere a dreptului de proprietate câtă vreme nu demonstrează existența dreptului.

În speță, imobilul, trecând în proprietatea statului prin Intermediul Decretului nr. 92/1950, fără a discuta caracterul valabil sau nu al preluării, a ieșit din patrimoniul părții menționate.

Curtea de apel a reținut că pentru ca apelanta sa aibă un bun, în sensul art. 1 din Convenție, ar fi trebuit ca dreptul de proprietate să fi fost constatat sau stabilit într-una dintre modalitățile prevăzute de lege, anume prin dispoziția sau decizia motivată de restituire în natură, emisă conform Legii nr. 10/2001 sau printr-o hotărâre judecătorească trecută în puterea lucrului judecat.

De altfel, în raport de practica Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel cum a fost nuanțată în cauza Atanasiu și alții contra României, un bun actual există în patrimoniul reclamantei doar dacă în prealabil s-ar fi pronunțat o hotărâre definitivă și executorie prin care, constatându-se calitatea sa de proprietar, s-ar fi dispus expres și restituirea bunului, ceea ce nu este cazul în speță.

Așadar, reclamanta, care nu deține un bun actual, nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, situație în care, în mod corect tribunalul a respins acțiunea în revendicare.

În consecință, Curtea de apel a constatat că reclamanta nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate cât timp nu demonstrează existența lui actuală.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut referitor la critica ce viza greșita soluționare a acțiunii în revendicare, că aceasta nu este întemeiata deoarece pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite și nu se poate face abstracție de existența sa și sa se aplice regulile specifice acțiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențiala în aplicarea art. 480 C. civ.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data introducerii acțiunii, persoanele ale căror imobile au fost preluate Iară titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi. Aceasta înseamnă că persoanele menționate pot să exercite acțiunea în revendicare, pentru că și-au păstrat calitatea de proprietar, dar numai după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire și conform prevederilor legii speciale.

Curtea de apel a arătat că este real că, în conținutul actului normativ în discuție, nu se regăsesc dispoziții care să prevadă, în mod expres, înlăturarea acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, și anume pe art. 480 C. civ. exercitate în scopul recunoașterii dreptului de proprietate pretins de reclamantă în contradictoriu cu un terț și obținerii posesiei bunului.

Dar inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, anume „Specialia generalibus derogam" ("Legile speciale derogă de la cele generale"). Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială. fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

De asemenea, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului că, potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.

Totodată, s-a menționat că reclamanta nu poate pretinde nici încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că are o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial, prin formularea acțiunii în revendicare și obținerea bunului în natură.

Cu privire la pretinsa nepronunțare asupra nulității contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 Curtea a constatat că, în mod corect, instanța de fond nu s-a pronunțat pe acest aspect deoarece reclamanta nu a sesizat-o cu un astfel de capăt de cerere, așa încât nici instanța de apel nu trebuie să verifice chestiunea menționată.

Pentru aceste considerente în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. Curtea de apel a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii

declarat recurs reclamanta SC C. SRL.

Prin recursul formulat de reclamanta SC C. SRL

se

solicită, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea deciziei recurate și admiterea apelului, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Reclamanta critică faptul că instanța de apel a reținut că reclamanta nu este titulara unui bun actual. Se menționează că instanța învestită cu o acțiune m revendicare prin comparare de titluri este obligată să analizeze titlurile părților și a autorilor fiecărei părți, deoarece acestea nu pot dobândi mai mult decât a avut autorul lor direct și se invocă încălcarea prevederilor art. 129 C. proc. civ.

De asemenea, reclamanta arată că potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție dreptul de proprietate este recunoscut oricărui subiect de drept și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii.

O altă critică vizează faptul că instanța de apei nu a analizat Decretul nr. 92/1950, reclamanta susținând că au fost încălcate prevederile art. 129 C. proc. civ., arătând că instanța era obligată să analizeze nulitatea absolută prevăzută expres de lege ce desființează titlul statului.

Se mai arată că instanța de apel, nerespectând prevederile art. 129 C. proc. civ., nu a analizat titlul intimatei B., motivat de faptul că nu a fost investită cu un capăt de cerere distinct de constatare a nulității absolute. Se arată că au fost astfel încălcate prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, art. 1247 alin. (2) și (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., art. 1200, art. 1202 alin. (1) și art. 1204 și urm. din C. civ. de la 1864.

Recurenta solicită instanței de recurs ca, având în vedere dispozițiile legale invocate, să constate că „titlurile prezentate de stat sau de intimată au fiecare dintre ele o nulitate absolută ce le desființează".

În continuare reclamanta critică faptul ca instanța de ape! a reținut că reclamanta nu poate invoca dispozițiile art. 480 C. civ., având în vedere dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, tăcând trimitere la prevederile Legii nr. 10/2001.

Recurenta precizează că decizia atacată este nelegală deoarece Legea nr. 213/1998 și Legea nr. 10/2001 nu pot institui proceduri de confirmare a nulității absolute a preluării bunului de către stat.

Totodată, recurenta invocă prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispozițiilor legii noi. în acest context reclamanta arată că Decretul nr. 92/1950, pe care statul îl invocă drept titlu al său, încalcă prevederile Constituției României din anul 1948, ale art. 481 din C. civ. de la 1864, precum și dispozițiile tratatelor internaționale privitoare la dreptul de proprietate la care România era parte, anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Recurenta susține și că instanța de apel a apreciat în mod greșit că nu poate revendica imobilul pe calea dreptului comun, invocând prevederile din Hotărârea nr. 11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului.

Reclamanta arată că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (4) și (5) din normele metodologice anterior menționate, locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare ia data respectivă sunt considerate ca fiind trecute tară titlu în posesia acestuia și nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995; imobilele care nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 pot face obiectul cererilor de restituire potrivit dreptului comun.

În aceste context reclamanta învederează că a fost încălcat și accesul liber la justiție, garantat de art. 21 din Constituția României.

Intimata "B. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Acțiunea a fost promovată la 28 februarie 2007, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al României, Partea 1, nr. 108 din 23 februarie 2009, obligatorie de la această dată, lămurește îndelung controversata problemă ivita în practica instanțelor judecătorești, și anume dacă fostul proprietar are un drept de opțiune între aplicarea Legii nr. 10/2001 și prevederile dreptului comun în materie, anume C. civ.

Astfel, prin decizia amintită, care privea acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești s-a statuat în sensul următor: a) concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă. în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială; b) în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea speciala și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturiIor juridice.

Având în vedere că această decizie a fost dală în vederea interpretării unitare a legii și este obligatorie de ia data publicării în M. Of. era necesar ca fundamentarea soluției în cauză să aibă ea punct de plecare cele statuate de instanța supremă.

Totodată, în cauza Atanasiu contra României (Hotărâre pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 12 octombrie 2010, în cauza Măria Atanasiu șt alții împotriva României, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010) Curtea Europeană a Drepturilor Omului observa că simpla constatare a naționalizării ilegale a bunului imobil, nu constituie titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. în aceeași hotărâre se apreciază că imobilul litigios în legătură cu care se constată preluarea abuzivă, nu constituie un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 de care reclamantele să se poată prevala, atâta timp cât nici o jurisdicție sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantelor în mod irevocabil, un drept la restituirea apartamentului litigios. Constatarea judecătorească în sensul că naționalizarea imobilului este abuzivă, nu antrenează în mod automat un drept la restituirea bunului. Curtea Europeană pentru Drepturile Omului observând că această constatare generează un drept la indemnizare (despăgubire) dacă sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii.

Imobilul în litigiu a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950 în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ceea ce fac pe deplin aplicabile dispozițiile legii speciale de reparație.

Fața de cele arătate este nefondată critica prin care se susține încălcarea art. 129 C. proc. civ. cu privire la faptul că instanța a reținut că reclamanta nu este titulara unui bun actual, în condițiile în care bunul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 și instanța de apel a precizat că nu analizează acest decret.

Nu se poate reține o încălcare a prevederilor art. 129 C. proc. civ., întrucât aprecierea existenței unui „bun actual" în patrimoniul reclamantei nu impune analizarea Decretului nr. 92/1950, așa cum susține recurenta, ci implică raportarea fa conținutul noțiunii de „bun actual", astfel cum a fost explicitată în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, sintagma trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În jurisprudența Curții Europene s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu. pe care Curtea I-a aplicat constant. Iară nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun".

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se că reclamanții dețineau chiar un „bun actual

1

', în măsura în care vânzarea unor imobile s-a realizai ulterior ori doar un „interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Pădurarii, parag. 83-87; cauza Porțeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010. publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual" există în patrimoniu! proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitiva și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii hunului (parag. 140 și 143).

Cum în favoarea reclamantei SC C. SRL, nu s-a pronunțat o astfel de hotărâre și nici nu s-a emis o dispoziție sau decizie de restituire în natură, potrivit Legii nr. 10/2001, în cauză nu se poate reține o încălcare art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, încălcare ce presupune existența unui bun actual în patrimoniul recurentei, critica recurentei fiind nefondată.

Recurenta a criticat și faptul că instanța de apel nu a analizat titlu! statului, Decretul nr. 92/1950, precum și titlul intimatei B., solicitându-se instanței de recurs să constate că „titlurile prezentate de stat sau de intimată - au fiecare dintre ele o nulitate absolută ce ie desființează".

Recurenta a arătat, referitor la această critică, că au fost încălcate următoarele dispoziții legale: art. 129 C. proc. civ.; art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, referitor la posibilitatea de a se invoca oricând nulitatea unui act juridic, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție; art. 1247 alin. (2) și (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., privind invocarea nulității absolute; art. 1200, art. 1202 alin. (1) și art. 1204 și urm. C. civ. de la 1864, referitor la prezumțiile legale.

Înalta Curte constată că nu este întemeiată critica reclamantei și că nu se poate reține o încălcare a dispozițiilor legale anterior menționate, întrucât analiza Decretului nr. 92/1950 și a titlului pârâtei este lipsită de relevanță în contextul în care s-a apreciat că reclamanta nu deține un bun actual care să fie opus celeilalte părți, chestiune ce este prioritară în raport de obiectul acțiunii.

De asemenea, referitor la solicitarea recurentei în sensul ca instanța de recurs să constate nulitatea titlului statului și al pârâtei, Înalta Curte, față de conținutul cererii de chemare în judecată, reține că instanța nu a fost investită în acest sens. Totodată, prin Decizia nr. 455/A din 16 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, intrată în puterea lucrului judecat, s-a apreciat, prin raportare la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, că imobilul a fost preluat fără titlu valabil și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria municipiului București, prin SC E. SA și B.

Recurenta a mai susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că reclamanta nu poate revendica imobilul pe calea dreptului comun și nu poate invoca dispozițiile art. 480 C. civ., având în vedere dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, făcând trimitere la prevederile Legii nr. 10/2001, arătând că posibilitatea de a revendica imobilul pe calea dreptului comun îi este oferită de Hotărârea nr. 11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, anume art. 1 alin. (4) și (5) din normele metodologice.

Tot în cadrul acestei critici reclamanta a invocat încălcarea liberului acces la justiție, garantat de art. 21 din Constituția României.

Înalta Curte reține că reclamanta a solicitat, în temeiul art. 480, 481 C. civ. ca, în urma comparării titlurilor de proprietate opuse de părți, să se dea prevalentă titlului său, cu obligarea pârâtei să fi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu.

Apartenența imobilului la categoria celor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în una din modalitățile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, este criteriul în raport de care se determină domeniul de reglementare ai Legii nr. 10/2001 și cum, în speță, acțiunea în revendicare poartă asupra unui imobil ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în soluționarea ei nu se poate face abstracție de regulile de drept substanțial din această lege.

Dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot ti revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, în materia bunurilor imobile preluate in mod abuziv de stat, legiuitorul a adoptat legi speciale de reparație a abuzurilor săvârșite în materie imobiliară de regimul comunist, cum este și Legea nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparatoriu, care reglementează în mod expres procedura pe care trebuie să o urmeze foștii proprietari și modalitățile de despăgubire.

Ca atare, instanțele au stabilit corect faptul că în soluționarea acțiunii dedusă judecății, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie avute în vedere dispozițiile acestui act normativ.

Soluția este în acord cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., care a stabilit, cu privire la acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că se rezolvă în favoarea legii speciale concursul dintre legea specială și legea generală, chiar dacă nu s-a prevăzut expres în legea specială.

Cu toate acestea, după cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă întră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare mi ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Rezultă astfel ca, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr, 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

În speță, contrar celor susținute prin memoriul de recurs, reclamanta nu este titulara unui „bun actual" în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene, exprimată în hotărârea pilor Atanasiu, astfel cum s-a arătat anterior.

În concluzie, urmează a se reține că hotărârea recurată dă o dezlegare acțiunii în revendicare conformă deciziei în interesul Legii nr. 33/2008. incidență în speță, precum și jurisprudenței actuale a Curții Europene privind noțiunea de „bun" ce intră sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și că nu se poate constata o încălcare a dispozițiilor legale menționate de recurentă.

Totodată, contrar susținerilor recurentei, respingerea acțiunii nu este susceptibilă de a aduce atingere dreptului de acces la instanță, astfel cum este garantat de Constituție (art. 21) ca și de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Accesul liber la justiție nu este un drept absolut ci, așa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe decizii (de exemplu Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, 1975 Ashingdane împotriva Regatului Unit, 1985) dreptul de acces la justiție poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiție necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în funcție de nevoile și resursele de care dispune comunitatea.

Legea nr. 10/2001 oferă dreptul de acces la instanță, fiind posibilitatea părții să formuleze contestație împotriva deciziei sau dispoziției motivate emise în soluționarea notificării, în fața unei instanțe independente și imparțiale.

Drept urmare, Înalta Curte reține că mecanismul Legii 10/2001 constituie pentru reclamantă o cale efectivă pentru realizarea pretențiilor (în condițiile în care a formulat notificare), statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiție și în hotărârea pilot pronunțată în Cauza Atanasiu, Solon și Poenaru din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă, astfel cum Curtea europeană a statuat în jurisprudența sa.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Având în vedere prevederile art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 lei către intimată, Înalta Curte apreciind că nu se impune diminuarea sumei solicitate, față de criteriile referitoare la complexitatea pricinii și munca îndeplinita de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C. SRL împotriva Deciziei nr. 395/A din data de 7 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurenta-reclamantă SC C. SRL la plata sumei de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta B.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 aprilie 2017.