ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2934/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1401 din

11 decembrie 2008, Tribunalul Neamț, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis în parte acțiunea formulată de SC P.T.C. SRL împotriva

pârâtei SC S.A. SRL, dispunând obligarea acesteia la restituirea sumei de

39.215,71 lei cu dobânda legală (diferența de 11.900 lei compensându-se cu

debitul din factura fiscală seria ACT F nr. 000076/18 august 2007).

Prin aceeași sentință s-a

respins capătul de cerere privind rezoluțiunea contractului de vânzare –

cumpărare nr. 2 din 10 septembrie 2007, s-a admis în parte cererea

reconvențională a pârâtei și s-a dispus rezilierea contractului de vânzare –

cumpărare nr. 2 din 10 septembrie 2007.

De asemenea, a fost respins

capătul de cerere privind plata sumei de 11.900 lei, reprezentând contravaloarea

facturii fiscale seria ACT F nr. 000076/18 august 2007 ca urmare a compensării

și s-a dispus obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată de

485,15 lei.

În considerentele sentinței

s-au reținut următoarele:

Între părți s-a încheiat un

contract de vânzare – cumpărare (nr. 2 din 10 septembrie 2007) prin care

reclamanta a cumpărat o „linie completă pentru extrudarea produselor din P.V.C.”

la prețul de 2356,20 lei, stabilindu-se ca plata să se facă în 16 rate.

În baza contractului s-a

întocmit factura fiscală nr. 000089 din 10 septembrie 2007 pentru suma aferentă

de 235.620 lei, din care TVA- 37.620 lei.

Reclamanta a achitat doar

două rate, sistând în mod nejustificat plata celorlalte astfel că reclamanta se

face vinovată de neexecutare, neputând opera rezoluțiunea contractului pentru

nepredarea bunului din partea pârâtei, câtă vreme s-a stabilit că predarea

bunului se va face după plata sumei de 120.000 lei.

S-a mai reținut că

reclamanta a mai achiziționat de la pârâtă, potrivit facturii nr. ACT/F nr. 000076

din 18 august 2007, o instalație de îmbuteliere sucuri pe care nu a achitat-o

însă, plătind pârâtei 51.115,71 lei în contul celor două rate poate opera

compensarea, urmând ca pârâta să fie obligată la restituirea diferenței de

39215,71 lei cu dobânda legală.

De asemenea, instanța a

considerat că se impune rezilierea contractului pentru neexecutarea obligației

de plată a ratelor de către reclamantă potrivit art. 7 din contract.

Apelul declarat de pârâtă

împotriva sentinței a fost admis prin decizia nr. 16 din 6 martie 2009 de

Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

care a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea reclamantei

ca nefondată.

S-a admis cererea

reconvențională a pârâtei, iar reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei

suma de 11.900 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. ACT F nr. 000076

din 18 august 2007, menținându-se dispozițiile sentinței cu privire la

rezilierea contractului de vânzare – cumpărare și la obligarea reclamantei la

plata sumei de 458,15 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a avut în vedere că, în cauză, contractul dintre părți este

unul cu executare succesivă, iar sancțiunea ce se aplică ca urmare a neexecutării

obligației de către o parte este rezilierea ce produce efecte pentru viitor,

urmând ca părțile să păstreze prestațiile efectuate în temeiul contractului.

S-a mai reținut că instanța

de fond a obligat pârâta la restituirea contravalorii ratelor achitate,

repunând părțile în situația anterioară, efect specific rezoluțiunii.

De asemenea, instanța

apelului a apreciat că sancțiunea aplicabilă contractului părților este

rezoluțiunea, fiind vorba de un contract cu executare efectivă, însă pentru a

nu se îngreuna situația pârâtei în propria cale de atac a menținut admiterea

cererii privind rezilierea.

Referitor la compensarea

legală a debitelor s-a apreciat că o compensare legală operează de drept dar nu

împotriva voinței părților, care pot renunța expres sau tacit la afectele

compensării.

Împotriva acestei decizii,

reclamanta a declarat recurs prin care a invocat motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia susține

următoarele:

- Actul adițional la

contract a fost încheiat cu încălcarea prevederilor art. 1179 C. civ. și

cuprinde o clauză adăugată de pârâtă, fiind un fals evident în legătură cu

modificarea termenului de predare a bunului vândut, astfel că instanța nu

trebuia să-l ia în considerare.

- Prin cererea

reconvențională, pârâta a solicitat rezilierea convenției motivat de neplata a

trei rate dar, la termenul din 10 septembrie 2008, a precizat că obiectul

cererii sale este rezoluțiunea.

Recurenta susține că, deși

în dispozitivul sentinței s-a menționat „rezilierea” contractului, în realitate

a dispus rezoluțiunea contractului și în mod corect s-a dispus repunerea

părților în situația anterioară.

- Instanța apelului a

aplicat greșit prevederile art. 1144 C. civ., referitoare la compensarea datoriilor

reciproce.

Recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

Este adevărat că prin

cererea reconvențională pârâta – reclamantă a solicitat aplicarea sancțiunii

rezilierii convenției încheiate cu reclamanta, în speță a contractului de

vânzare – cumpărare nr. 2/2007, precum și faptul că între reziliere și

rezoluțiune există diferențe din punctul de vedere al regimului juridic în

sensul că rezilierea se aplică în cazul contractelor cu executare succesivă și

produce efecte numai pentru viitor, rămânând neatinse prestațiile efectuate

până la data rezilierii, iar rezoluțiunea se aplică contractelor cu execuție

instantanee, având a efect desființarea atât pentru prestațiile efectuate

anterior cât și pentru viitor.

Numai că, instanța de apel a

aplicat greșit prevederile art. 1020 – art. 1021 C. civ., în condițiile în

care, deși a reținut că a operat rezoluțiunea contractului de vânzare –

cumpărare a făcut aplicarea prevederilor referitoare la reziliere în privința

efectelor sancțiunii.

În realitate, instanța

fondului a făcut o aplicare corectă a sancțiunii aplicabile contractului

părților, aceea a rezoluțiunii pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor

asumate de către reclamantă, cu consecința repunerii părților în situația

anterioară, chiar dacă în dispozitivul sentinței această somație a fost numită

greșit „reziliere”.

Din punctul de vede al

naturii contactului, cu execuție instantanee, al condițiilor și al efectelor

reținute rezultă cu evidență că prima instanță a dat eficiență prevederilor

relative la rezoluțiunea contractului de vânzare – cumpărare.

- Înalta Curte nu poate

primi criticile aduse de recurentă cu privire la calificarea actului adițional

la contract, în condițiile în care acestea nu au fost valorificate în calea de

atac a apelului (de care a uzat), fiind invocate pentru prima dată în calea de

atac a recursului.

Sub acest aspect, statuările

primei instanțe au intrat în puterea lucrului judecat.

- Cu privire la aplicarea

prevederilor art. 1144 C. civ., privitoare la compensația legală se constată că

susținerile recurentei sunt fondate.

Astfel, potrivit

prevederilor menționate, „compensația operează de drept, în puterea legii și

chiar când debitorii n-ar ști nimic despre aceasta cele două datorii se sting

reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată și până la concurența

cotităților lor respective”.

Deși, instanța apelului a

reținut îndeplinirea condițiilor compensării legale, faptul că operează de

drept, în virtutea legii, în mod nejustificat nu a dat eficiență dispozițiilor art.

1144 C. civ.

Compensarea legală operează

de drept, nefiind la latitudinea părților să accepte ori nu producerea

efectelor pe care aceasta le presupune.

În consecință, conform

considerentelor expuse, Înalta Curte consideră că recursul reclamantei este

fondat urmând a fi admis ca atare, cu consecința modificării deciziei atacate,

în sensul respingerii apelului societății pârâte a nefondat.

Având în vedere și

prevederile art. 274 C. proc. civ., intimata va fi obligată la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum de 5139 lei, constând în taxa judiciară de

timbru, timbru judiciar și onorariu de avocat conform chitanțelor depuse la

dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC P.T.C. SRL SABAOANI împotriva deciziei nr. 16 din 6 martie 2009 a

Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

pe care o modifică în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC S.A. SRL

TÂRGU NEAMȚ împotriva sentinței nr. 1401/ COM din 11 decembrie 2008 pronunțată

de Tribunalul Neamț, secția comercială și de contencios administrativ.

Obligă intimata – pârâtă să

plătească recurentei – reclamante suma de 5139 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 noiembrie 2009.