ÎCCJ, decizie (scj.ro #83179)

Contract de vânzare-cumpărare. Neexecutarea obligațiilor din contract. Sancțiunea aplicabilă. Compensare legală. Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte comerciale. Index alfabetic: contract de vânzare-cumpărare - compensare legală - reziliere - rezoluțiune C. civ., art.1020-1021, art.1144, art.1179 Compensarea legală operează de drept, nefiind la latitudinea părților să accepte ori nu producerea efectelor pe care aceasta le presupune. Secția comercială, Decizia nr.2934 din 17 noiembrie 2009 Prin sentința nr.1401/11 decembrie 2008, Tribunalul Neamț, Secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea formulată de SC P.T. CO SRL împotriva pârâtei SC S.A.

SRL, dispunând obligarea acesteia la restituirea sumei de 39.215,71 lei cu dobânda legală (diferența de 11.900 lei compensându-se cu debitul din factura fiscală seria ACT F nr.000076/18 august 2007). Prin aceeași sentință s-a respins capătul de cerere privind rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr.2/10 septembrie 2007, s-a admis în parte cererea reconvențională a pârâtei și s-a dispus rezilierea contractului de vânzare-cumpărare nr.2/10 septembrie 2007. De asemenea, a fost respins capătul de cerere privind plata sumei de 11.900 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale seria ACT F nr.000076/18 august 2007, ca urmare a compensării. S-a reținut faptul că între părți s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare (nr.2/10 septembrie 2007), prin care reclamanta a cumpărat o „linie completă pentru extrudarea produselor din PVC” la prețul de 2356,20 lei, stabilindu-se ca plata să se facă în 16 rate.

În baza contractului, s-a întocmit factura fiscală nr.000089/10 septembrie 2007 pentru suma aferentă de 235.620 lei, din care TVA 37.620 lei. Reclamanta a achitat doar două rate, sistând în mod nejustificat plata celorlalte, astfel că reclamanta se face vinovată de neexecutare, neputând opera rezoluțiunea contractului pentru nepredarea bunului din partea pârâtei, câtă vreme s-a stabilit că predarea bunului se va face după plata sumei de 120.000 lei. S-a mai reținut că reclamanta a mai achiziționat de la pârâtă – potrivit facturii nr.ACT/F nr.000076/18 august 2007, o instalație de îmbuteliere sucuri pe care nu a achitat-o însă, plătind pârâtei 51.115,71 lei în contul celor două rate poate opera compensarea, urmând ca pârâta să fie obligată la restituirea diferenței de 39215,71 lei cu dobânda legală.

De asemenea, instanța a considerat că se impune rezilierea contractului pentru neexecutarea obligației de plată a ratelor de către reclamantă potrivit art.7 din contract. Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței a fost admis prin decizia nr.16/6 martie 2009, de către Curtea de Apel Bacău, Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, care a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea reclamantei ca nefondată. S-a admis cererea reconvențională a pârâtei iar reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei suma de 11.900 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr.ACT F nr.000076/18 august 2007, menținându-se dispozițiile sentinței cu privire la rezilierea contractului de vânzare-cumpărare.

Instanța de apel a avut în vedere că, în cauză, contractul dintre părți este unul cu executare succesivă, iar sancțiunea ce se aplică ca urmare a neexecutării obligației de către o parte, este rezilierea ce produce efecte pentru viitor, urmând ca părțile să păstreze prestațiile efectuate în temeiul contractului. S-a mai reținut că instanța de fond a obligat pârâta la restituirea contravalorii ratelor achitate, repunând părțile în situația anterioară, efect specific rezoluțiunii. De asemenea, instanța apelului a apreciat că sancțiunea aplicabilă contractului părților este rezoluțiunea, fiind vorba de un contract cu executare efectivă, însă pentru a nu se îngreuna situația pârâtei în propria cale de atac a menținut admiterea cererii privind rezilierea.

Referitor la compensarea legală a debitelor s-a apreciat că o compensare legală operează de drept, dar nu împotriva voinței părților, care pot renunța expres sau tacit la efectele compensării. Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs prin care a invocat motivul prevăzut de art.304 pct.9 C. proc. civ. A susținut că: - Actul adițional la contract a fost încheiat cu încălcarea prevederilor art.1179 C. civ. și cuprinde o clauză adăugată de pârâtă, fiind un fals evident în legătură cu modificarea termenului de predare a bunului vândut, astfel că instanța nu trebuia să-l ia în considerare. - Prin cererea reconvențională, pârâta a solicitat rezilierea convenției motivat de neplata a trei rate dar, la termenul din 10 septembrie 2008, a precizat că obiectul cererii sale este rezoluțiunea.

Recurenta a susținut că, deși în dispozitivul sentinței s-a menționat „rezilierea” contractului, în realitate a dispus rezoluțiunea contractului și în mod corect s-a dispus repunerea părților în situația anterioară. - Instanța apelului a aplicat greșit prevederile art.1144 C. civ. referitoare la compensarea datoriilor reciproce.

Recursul este fondat pentru următoarele considerente: Este adevărat că prin cererea reconvențională pârâta-reclamantă a solicitat aplicarea sancțiunii rezilierii convenției încheiate cu reclamanta, în speță, a contractului de vânzare-cumpărare nr.2/2007, precum și faptul că între reziliere și rezoluțiune există diferențe din punctul de vedere al regimului juridic, în sensul că rezilierea se aplică în cazul contractelor cu executare succesivă și produce efecte numai pentru viitor, rămânând neatinse prestațiile efectuate până la data rezilierii, iar rezoluțiunea se aplică contractelor cu execuție instantanee, având ca efect desființarea, atât pentru prestațiile efectuate anterior, cât și pentru viitor.

Numai că, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art.1020 – 1021 C . civ., în condițiile în care, deși a reținut că a operat rezoluțiunea contractului de vânzare – cumpărare, a făcut aplicarea prevederilor referitoare la reziliere, în privința efectelor sancțiunii. În realitate, instanța fondului a făcut o aplicare corectă a sancțiunii aplicabile contractului părților, aceea a rezoluțiunii pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor asumate de către reclamantă, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, chiar dacă în dispozitivul sentinței această somație a fost numită greșit „reziliere”. Din punctul de vedere al naturii contactului – cu execuție instantanee, al condițiilor și al efectelor reținute, rezultă cu evidență că prima instanță a dat eficiență prevederilor relative la rezoluțiunea contractului de vânzare – cumpărare.

Înalta Curte nu a primit criticile aduse de recurentă cu privire la calificarea actului adițional la contract, în condițiile în care acestea nu au fost valorificate în calea de atac a apelului (de care a uzat), fiind invocate pentru prima dată în calea de atac a recursului. Sub acest aspect, statuările primei instanțe au intrat în puterea lucrului judecat. Cu privire la aplicarea prevederilor art.1144 C. civ. privitoare la compensația legală s-a constatat că susținerile recurentei sunt fondate. Astfel, potrivit prevederilor menționate „compensația operează de drept, în puterea legii, și chiar când debitorii n-ar ști nimic despre aceasta, cele două datorii se sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată și până la concurența cotităților lor respective”.

Deși, instanța apelului a reținut îndeplinirea condițiilor compensării legale, faptul că operează de drept, în virtutea legii, în mod nejustificat nu a dat eficiență dispozițiilor art.1144 C. civ. Compensarea legală operează de drept, nefiind la latitudinea părților să accepte ori nu producerea efectelor pe care aceasta le presupune. În consecință, conform considerentelor expuse, Înalta Curte a considerat că recursul reclamantei este fondat, fiind admis cu consecința modificării deciziei atacate, în sensul respingerii apelului societății pârâte ca nefondat.