ÎCCJ, decizie (scj.ro #83179)

Contract

de vânzare-cumpărare. Neexecutarea obligațiilor din contract.

Sancțiunea aplicabilă. Compensare legală.

Cuprins pe

materii: Drept comercial. Contracte comerciale.

Index alfabetic:

contract de vânzare-cumpărare

-

compensare legală

-

reziliere

-

rezoluțiune

C.

civ., art.1020-1021, art.1144, art.1179

Compensarea legală operează de drept, nefiind la latitudinea

părților să accepte ori nu producerea efectelor pe care aceasta

le presupune.

Secția

comercială, Decizia nr.2934 din 17 noiembrie 2009

Prin sentința nr.1401/11 decembrie 2008, Tribunalul Neamț,

Secția comercială și de contencios administrativ, a admis în

parte acțiunea formulată de SC P.T. CO SRL împotriva pârâtei SC S.A.

SRL, dispunând obligarea acesteia la restituirea sumei de 39.215,71 lei cu

dobânda legală (diferența de 11.900 lei compensându-se cu debitul din

factura fiscală seria ACT F nr.000076/18 august 2007).

Prin aceeași sentință s-a respins capătul de cerere privind

rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr.2/10 septembrie

2007, s-a admis în parte cererea reconvențională a pârâtei și

s-a dispus rezilierea contractului de vânzare-cumpărare nr.2/10 septembrie

2007.

De asemenea, a fost respins capătul de cerere privind plata sumei de

11.900 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale seria ACT F

nr.000076/18 august 2007, ca urmare a compensării.

S-a reținut faptul că între părți s-a încheiat un contract

de vânzare-cumpărare (nr.2/10 septembrie 2007), prin care reclamanta a

cumpărat o „linie completă pentru extrudarea produselor din PVC” la

prețul de 2356,20 lei, stabilindu-se ca plata să se facă în 16

rate. În baza contractului, s-a întocmit factura fiscală nr.000089/10

septembrie 2007 pentru suma aferentă de 235.620 lei, din care TVA 37.620

lei.

Reclamanta a achitat doar două rate, sistând în mod nejustificat plata

celorlalte, astfel că reclamanta se face vinovată de neexecutare,

neputând opera rezoluțiunea contractului pentru nepredarea bunului din

partea pârâtei, câtă vreme s-a stabilit că predarea bunului se va

face după plata sumei de 120.000 lei.

S-a mai reținut că reclamanta a mai achiziționat de la

pârâtă – potrivit facturii nr.ACT/F nr.000076/18 august 2007, o

instalație de îmbuteliere sucuri pe care nu a achitat-o însă,

plătind pârâtei 51.115,71 lei în contul celor două rate poate opera

compensarea, urmând ca pârâta să fie obligată la restituirea

diferenței de 39215,71 lei cu dobânda legală.

De asemenea, instanța a considerat că se impune rezilierea

contractului pentru neexecutarea obligației de plată a ratelor de

către reclamantă potrivit art.7 din contract.

Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței a fost admis prin

decizia nr.16/6 martie 2009, de către Curtea de Apel Bacău,

Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, care a

schimbat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea

reclamantei ca nefondată.

S-a admis cererea reconvențională a pârâtei iar reclamanta a fost

obligată să plătească pârâtei suma de 11.900 lei,

reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr.ACT F nr.000076/18 august 2007,

menținându-se dispozițiile sentinței cu privire la rezilierea

contractului de vânzare-cumpărare.

Instanța de apel a avut în vedere că, în cauză, contractul

dintre părți este unul cu executare succesivă, iar

sancțiunea ce se aplică ca urmare a neexecutării obligației

de către o parte, este rezilierea ce produce efecte pentru viitor, urmând

ca părțile să păstreze prestațiile efectuate în

temeiul contractului.

S-a mai reținut că instanța de fond a obligat pârâta la

restituirea contravalorii ratelor achitate, repunând părțile în

situația anterioară, efect specific rezoluțiunii.

De asemenea, instanța apelului a apreciat că sancțiunea

aplicabilă contractului părților este rezoluțiunea, fiind

vorba de un contract cu executare efectivă, însă pentru a nu se

îngreuna situația pârâtei în propria cale de atac a menținut

admiterea cererii privind rezilierea.

Referitor la compensarea legală a debitelor s-a apreciat că o

compensare legală operează de drept, dar nu împotriva voinței

părților, care pot renunța expres sau tacit la efectele

compensării.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs prin care a invocat

motivul prevăzut de art.304 pct.9 C. proc. civ. A susținut că:

-

Actul adițional la contract a fost încheiat cu încălcarea

prevederilor art.1179 C. civ. și cuprinde o clauză adăugată

de pârâtă, fiind un fals evident în legătură cu modificarea

termenului de predare a bunului vândut, astfel că instanța nu trebuia

să-l ia în considerare.

-

Prin cererea reconvențională, pârâta a solicitat rezilierea

convenției motivat de neplata a trei rate dar, la termenul din 10

septembrie

2008, a

precizat că

obiectul cererii sale este rezoluțiunea.

Recurenta

a susținut că, deși în dispozitivul sentinței s-a

menționat „rezilierea” contractului, în realitate a dispus

rezoluțiunea contractului și în mod corect s-a dispus repunerea

părților în situația anterioară.

-

Instanța apelului a aplicat greșit prevederile art.1144 C. civ.

referitoare la compensarea datoriilor reciproce.

Recursul

este fondat pentru următoarele considerente:

Este

adevărat că prin cererea reconvențională

pârâta-reclamantă a solicitat aplicarea sancțiunii rezilierii

convenției încheiate cu reclamanta, în speță, a contractului de

vânzare-cumpărare nr.2/2007, precum și faptul că între reziliere

și rezoluțiune există diferențe din punctul de vedere al

regimului juridic, în sensul că rezilierea se aplică în cazul

contractelor cu executare succesivă și produce efecte numai pentru viitor,

rămânând neatinse prestațiile efectuate până la data rezilierii,

iar rezoluțiunea se aplică contractelor cu execuție instantanee,

având ca efect desființarea, atât pentru prestațiile efectuate

anterior, cât și pentru viitor.

Numai

că, instanța de apel a  aplicat greșit prevederile art.1020

–

1021 C

. civ., în

condițiile în care, deși a reținut că a operat

rezoluțiunea contractului de vânzare – cumpărare, a făcut

aplicarea prevederilor referitoare la reziliere, în privința efectelor

sancțiunii.

În

realitate, instanța fondului a făcut o aplicare corectă a

sancțiunii aplicabile contractului părților, aceea a

rezoluțiunii pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor

asumate de către reclamantă, cu consecința repunerii

părților în situația anterioară, chiar dacă în

dispozitivul sentinței această somație a fost numită

greșit „reziliere”.

Din

punctul de vedere al naturii contactului – cu execuție instantanee, al

condițiilor și al efectelor reținute, rezultă cu

evidență că prima instanță a dat eficiență

prevederilor relative la rezoluțiunea contractului de vânzare –

cumpărare.

Înalta

Curte nu a primit criticile aduse de recurentă cu privire la calificarea

actului adițional la contract, în condițiile în care acestea nu au

fost valorificate în calea de atac a apelului (de care a uzat), fiind invocate

pentru prima dată în calea de atac a recursului.

Sub

acest aspect, statuările primei instanțe au intrat în puterea

lucrului judecat.

Cu

privire la aplicarea prevederilor art.1144 C. civ. privitoare la compensația

legală s-a constatat că susținerile recurentei sunt fondate.

Astfel,

potrivit prevederilor menționate  „compensația operează de

drept, în puterea legii, și chiar când debitorii n-ar ști nimic

despre aceasta, cele două datorii se sting reciproc în momentul când ele

se găsesc existând deodată și până la concurența

cotităților lor respective”.

Deși,

instanța apelului a reținut îndeplinirea condițiilor

compensării legale, faptul că operează de drept, în virtutea

legii, în mod nejustificat nu a dat eficiență dispozițiilor

art.1144 C. civ.

Compensarea

legală operează de drept, nefiind la latitudinea părților

să accepte ori nu producerea efectelor pe care aceasta le presupune.

În consecință, conform

considerentelor expuse, Înalta Curte a considerat că recursul reclamantei

este fondat, fiind admis cu consecința modificării deciziei atacate,

în sensul respingerii apelului societății pârâte ca nefondat.