ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2898/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția comercială de contencios administrativ, sub nr. 5424/103/2010, reclamanta SC M.C. SA, în contradictoriu cu pârâta SC T.C. SRL a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 153.843,58 lei reprezentând plită parțială, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii reclamanta a arătat că la data de 28 decembrie 2007 a livrat pârâtei piese de schimb și materiale, conform facturilor fiscale prevăzute în anexa la cerere, că s-a eșalonat plata până la 31 decembrie 2009, iar din valoarea totală pârâta mai are de achitat suma de 153.843,58 lei, și că, deși a făcut repetate intervenții pentru achitarea acestor facturi, pârâta nu s-a conformat obligației de plată.

Prin Sentința civilă nr. 517/2011 din 5 aprilie 2013, Tribunalul Neamț, secția comercială de contencios administrativ, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC M.C. SA împotriva pârâtei SC T.C. SRL, reținând în ceea ce privește excepția lipsei procedurii prealabile că aceasta este neîntemeiată, deoarece reclamanta a făcut dovada că anterior învestirii instanței a încercat soluționarea litigiului pe cale amiabilă, adresa nr. 3379 din 5 octombrie 2010 făcând dovadă în acest sens.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că în anul 2007 părțile au încheiat un contract al cărui obiect era vânzarea-cumpărarea de materiale diverse cu plata până la 31 decembrie 2009, termenul de livrare fiind decembrie 2007, art. 5 din contract prevedea faptul că plata urma să se facă prin compensare până la data de 31 decembrie 2009. În acest sens, prima instanță a apreciat că respectivul contract nu constituie un contract de vânzare-cumpărare, conform art. 1295 C. civ., de esența vânzării fiind stabilirea prețului sub forma unei sume de bani, condiție care nu este îndeplinită în cauză.

Astfel, înstrăinarea materialelor evidențiate în facturile fiscale emise de reclamantă nu s-a făcut pentru bani, ci în schimbul unei alte prestații din partea pârâte, iar ca urmare a livrărilor de produse efectuate de reclamantă în baza contractului, în valoare de 380.568,96 lei, pârâta și-a îndeplinit parțial obligația asumată prin contract, serviciile prestate de pârâtă reclamantei compensând până la concurența sumei de 226.717,64 lei contravaloarea produselor. A mai constatat prima instanță, că pentru diferența de 153.851,32 lei, sumă pentru care reclamanta a promovat prezenta acțiune nu poate fi stabilită obligația de plată în sarcina pârâtei, întrucât în cauză, obligația contractuală a pârâtei era de a compensa contravaloarea produselor livrate de reclamantă și nu de a achita prețul acestor produse, deși în contract nu se specificase în mod expres în ce constă compensarea.

Astfel, având în vedere obiectul prestației pârâtei la nașterea raportului juridic obligațional, prima instanță a constatat că acțiunea reclamantei este nefondată, pârâta neputând fi obligată la înlocuirea obligației cu o altă prestație, respectiv plata unei sume de bani. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta SC M.C. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 106/2011 a Curții de apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul reclamantei, a fost schimbată în tot sentința apelată și obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 153.843,58 lei pretenții, plus cheltuieli de judecată în sumă de 6037,50 lei.

În argumentarea acestei decizii instanța de apel a reținut, în esență, că intimata a recunoscut faptul că nu a achitat integral suma, făcând referire la compensare, dar precizează că se află în imposibilitate să efectueze compensarea, iar solicitarea de a storna diferența de facturi nu are niciun temei legal. S-a mai apreciat că argumentul primei instanțe conform căruia reclamanta nu a făcut dovada emiterii unei comenzi pe care nu a executat-o pârâta, nu este întemeiat atât timp cât s-au emis facturi și chiar intimata a recunoscut că mai datorează o sumă de bani apelantei. Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, iar prin Decizia civilă nr. 4169/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul pârâtei, casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare Curții de Apel Bacău, în considerentele deciziei reținându-se că hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., întrucât instanța de apel nu a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale pentru a putea dispune admiterea cererii de chemare în judecată și nici nu a lămurit raportul juridic dintre părți sub aspectul comenzilor efectuate de către reclamantă care să nu fi fost onorate de către pârâtă prin compensare. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău sub nr. 5428/103/2010*, fiind administrată proba cu înscrisuri. Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia civilă nr. 49/2013 din 18 aprilie 2013 a admis apelul după casare, promovat de reclamanta SC M.C. SA, a fost schimbată în tot sentința apelată în sensul că a fost admisă acțiunea și a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 153.843,58 lei.

A fost obligată intimata să achite reclamantei suma de 6037,50 lei cheltuieli de judecată, fiind obligată apelanta să plătească diferență de taxă timbru de 999,84 lei. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1361 C. civ. principala obligație a cumpărătorului este aceea de a plăti prețul și având în vedere că pârâta nu a plătit în întregime prețul lucrului cumpărat, iar termenul stabilit pentru plată s-a împlinit, creanța reclamată fiind certă, lichidă și exigibilă s-a apreciat că se impune admiterea apelului. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta SC T.C. SRL Piatra-Neamț, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. Criticile aduse deciziei atacate se referă în esență la greșita interpretare a actului juridic dedus judecații, respectiv contractul de vânzare-cumpărare FN din 28 decembrie 2007, având în vedere că instanța de apel, calificând greșit raportul juridic dedus judecații ca fiind un contract de vânzare-cumpărare a obligat recurenta la plata sumei solicitate de către intimata-reclamantă cu titlu de preț, în condițiile în care una dintre condițiile esențiale ale vânzării este ca obiectul prestației cumpărătorului să fie plata prețului, iar prețul să fie stabilit în bani.

În acest sens, recurenta arată că, atunci când înstrăinarea unui lucru nu se face pentru bani, ci în schimbul altui lucru sau în schimbul altei prestații, contractul nu mai poate fi calificat drept vânzare-cumpărare, ci un schimb sau contract nenumit, iar din cap. V art. 1 al contractului rezultă fără dubiu că la data încheierii contractului între părți nu a existat intenția strămutării proprietății în schimbul remiterii unei sumei de bani, în acest articol stabilindu-se că "plata se efectuează prin compensare până la data de (...)", astfel că, părțile nu au stabilit nici o modalitate alternativa de "plată" în schimbul transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor arătate, arătând în mod expres că plata se face doar prin compensare.

În acest context, recurenta solicită ca instanța de recurs să rețină faptul că între părți a fost încheiat un contract nenumit, așa cum în mod corect a apreciat Tribunalul Neamț în soluționarea fondului procesului, în raport de care, soluția instanței de apel este greșită față de dispozițiile art. 1294 și art. 1066 C. civ. Mai susține recurenta că, este adevărat faptul că în contract s-a stabilit un preț în bani al bunurilor livrate, însă acest lucru nu este de natură a conduce la calificarea contractului ca fiind unul de vânzare-cumpărare, scopul pentru care părțile au stabilit respectivele sume fiind acela de a cuantifica valoarea produselor livrate de către M.C. SA, societății recurente, iar faptul că reclamanta a primit în schimbul bunurilor livrate, servicii și produse din partea T.C.

SRL rezultă că aceasta a acceptat acest mod de stingere a obligațiilor, aspect ce confirmă susținerile recurentei cu privire la natura juridica a contractului în discuție. O altă critică a recurentei vizează greșita aplicare a legii, întrucât pronunțându-se în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, instanța de apel a trecut peste voința părților liber exprimată la data încheierii contractului, încălcând astfel dispozițiile art. 969 C. civ.

În această situație, recurenta a fost constrânsă să îndeplinească o obligație pe care nu și-a asumat-o prin contractul încheiat, fiind obligată să plătească o sumă de bani, deși aceasta nu s-a obligat niciodată să plătească un preț în schimbul bunurilor primite de la intimata-reclamanta, întrucât la încheierea contractului pe care își întemeiază intimata-reclamanta pretențiile în prezenta cauză s-a avut în vedere, ca o condiție esențială, colaborarea dintre cele două societăți, colaborare care să permită plata prin compensare. Astfel, prin semnarea contractului prin care s-a convenit transferul proprietății bunurilor, SC M.C. SA s-a angajat, indirect, că va menține celelalte contracte de colaborare existente între părți, prin aceea că a acceptat ca plata să se realizeze numai prin compensare.

Acest lucru presupunea ca recurenta să primească din partea reclamantei comenzi de prestare de servicii sau de livrări de componente pentru mașinile agricole pe care le produce, comenzi care permiteau efectuarea de compensări la termenele arătate, în valoare minimă de 21142,72 lei lunar. În opinia recurentei, se apreciază că tocmai această obligație nerespectată de către reclamantă a condus la prezenta situație, aceea de a nu exista posibilitatea de a fi duse la îndeplinire obligațiile stabilite prin contract în sarcina intimatei, ori în condițiile în care reclamanta nu și-a îndeplinit propriile obligații, de realizarea cărora era legată în mod direct posibilitatea îndeplinirii obligațiilor de către recurentă, ar fi incorect ca acțiunea să fie admisă și pârâta să fie obligată la plata sumelor solicitate.

O altă critică se referă la încălcarea formelor de procedură, prin nerespectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întrucât prin decizia de casare s-a impus lămurirea naturii juridice a raporturilor juridice dintre părți, iar din considerentele instanței de apel rezultă că s-a depășit această delimitare. Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de pârâta SC T.C. SRL Piatra-Neamț să fie respins, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când instanța interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Acest motiv de casare își găsește aplicațiunea numai în cazul în care din probele administrate în cauză coroborate cu susținerile părților ar rezulta un dubiu asupra conținutului actului supus judecății iar judecătorii s-ar substitui părților contractante modificând sau înlocuind clauzele contractuale fie schimbând natura juridică a actului care a fost încheiat.

Această ipoteză nu se regăsește în criticile aduse deciziei pronunțate de instanța de apel, câtă vreme din considerentele deciziei atacate rezultă că problema litigioasă ce privea natura juridică a contractului încheiat între părți în anul 2007 a fost analizată în raport cu dispozițiile art. 977 - 985 C. civ., clauzele contractuale atestând faptul că acest contract are natura unui contract de vânzare-cumpărare, prețul fiind clar stabilit în bani, respectiv 18 rate lunare egale a câte 21.142,72 lei, scadent cel târziu la data de 31 decembrie 2009, iar din această perspectivă este eronată susținerea recurentei, potrivit căreia, acest contract ar fi un contract de schimb, respectiv un contract nenumit întrucât nu a fost stabilit prin contract obiectul obligației pârâtei, nefiind stabilit lucrul sau prestația la care se obliga pârâta să transmită proprietatea sau să o execute fată de reclamantă.

Tot în același context, se reține că prin același contract, părțile au încheiat și o convenție de compensare, dar aceasta nu schimbă natura contractului, compensarea fiind un mod de stingere a obligațiilor, având avantajul de a evita o dublă plată, dar nu reprezintă o obligație în sine, aceasta putând opera chiar și fără intervenția părților dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1144 C. civ., însă din conținutul contractului nu rezultă că această modalitate de stingere a obligației cumpărătorului era de esența contractului, întrucât conținutul Titlului XII art. 2 din finalul contractului confirmă natura juridică de contract de vânzare-cumpărare, cumpărătorul asumându-și obligația de a achita integral toate sumele datorate cu titlu de preț pentru materialele diverse achiziționate.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau încălcarea ori aplicarea greșită a legii. Altfel spus, motivul de recurs invocat statuează trei ipoteze distincte - prima vizând lipsa temeiului legal, situație în care urmează a se demonstra lipsa de bază legală a soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei atacate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, a doua ipoteză se referă la încălcarea unei norme de drept substanțial, iar ultima vizează interpretarea eronată a unei norme juridice. Pentru a fi în prezența ultimei ipoteze - interpretarea eronată a unei norme juridice - trebuie ca instanța, recurgând la un text de lege, să-i fi dat o greșită interpretare sau faptul reținut să fi fost greșit calificat, în raport cu exigențele unui anumit text de lege.

Din această perspectivă, susținerea recurentei, potrivit căreia, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu greșita aplicare a legii, întrucât a trecut peste voința părților liber exprimată la data încheierii contractului, încălcându-se astfel dispozițiile art. 969 C. civ., se constată că nu poate fi primită. Aceasta deoarece, întreruperea activității reclamantei a determinat afectarea activității pârâtei, care a comunicat reclamantei prin adresa nr. 599 din 2 decembrie 2008 sistarea plăților, având în vedere că executarea contractului presupunea comenzi interdependente pe care reclamanta nu le-a onorat, se constată că acest fapt presupunea o eventuală excepție de neexecutare, corect înlăturată ca neîntemeiată de către instanța de apel, nefiind îndeplinită în special condiția ca obligațiile reciproce ale părților să-și aibă temeiul în același contract.

În ceea ce privește susținerea recurentei, potrivit căreia, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea formelor de procedură, prin nerespectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a lămurit natura juridică a raporturilor juridice dintre părți, astfel cum s-a dispus prin decizia de casare, se constată că este nefondată, având în vedere că, Curtea de Apel Bacău a respectat dispozițiile hotărârii instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, sens în care se apreciază că decizia atacată este legală, astfel că, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluțiile pronunțate de instanța de apel, la modalitatea în care aceasta a analizat și interpretat probele administrate, nu poate constitui obiectul cenzurii instanței de recurs în raport de dispozițiile legale aplicabile speței.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat corect asupra normelor legale incidente și a făcut o corectă aplicare a acestora la situația de fapt stabilită și că motivele de nelegalitate au fost invocate cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludenta lor în ceea ce privește fondul cauzei, aspect ce nu este permis în această fază procesuală. În concluzie, recursul pârâtei este nefondat și va fi respins în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC T.C. SRL Piatra-Neamț împotriva Deciziei civile nr. 49/2013 din 18 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2014. Procesat de GGC - GV