ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2898/2014
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2898/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra
recursului de față, constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția comercială de
contencios administrativ, sub nr. 5424/103/2010, reclamanta SC M.C. SA, în
contradictoriu cu pârâta SC T.C. SRL a solicitat obligarea pârâtei la plata
sumei de 153.843,58 lei reprezentând plită parțială, cu cheltuieli de judecată.
În
motivarea cererii reclamanta a arătat că la data de 28 decembrie 2007 a livrat
pârâtei piese de schimb și materiale, conform facturilor fiscale prevăzute în
anexa la cerere, că s-a eșalonat plata până la 31 decembrie 2009, iar din
valoarea totală pârâta mai are de achitat suma de 153.843,58 lei, și că, deși a
făcut repetate intervenții pentru achitarea acestor facturi, pârâta nu s-a
conformat obligației de plată.
Prin
Sentința civilă nr. 517/2011 din 5 aprilie 2013, Tribunalul Neamț, secția
comercială de contencios administrativ, a respins ca nefondată acțiunea
formulată de reclamanta SC M.C. SA împotriva pârâtei SC T.C. SRL, reținând în
ceea ce privește excepția lipsei procedurii prealabile că aceasta este
neîntemeiată, deoarece reclamanta a făcut dovada că anterior învestirii
instanței a încercat soluționarea litigiului pe cale amiabilă, adresa nr. 3379
din 5 octombrie 2010 făcând dovadă în acest sens.
Pe
fondul cauzei, prima instanță a reținut că în anul 2007 părțile au încheiat un
contract al cărui obiect era vânzarea-cumpărarea de materiale diverse cu plata
până la 31 decembrie 2009, termenul de livrare fiind decembrie 2007, art. 5 din
contract prevedea faptul că plata urma să se facă prin compensare până la data
de 31 decembrie 2009.
În
acest sens, prima instanță a apreciat că respectivul contract nu constituie un
contract de vânzare-cumpărare, conform art. 1295 C. civ., de esența vânzării
fiind stabilirea prețului sub forma unei sume de bani, condiție care nu este
îndeplinită în cauză. Astfel, înstrăinarea materialelor evidențiate în
facturile fiscale emise de reclamantă nu s-a făcut pentru bani, ci în schimbul
unei alte prestații din partea pârâte, iar ca urmare a livrărilor de produse
efectuate de reclamantă în baza contractului, în valoare de 380.568,96 lei,
pârâta și-a îndeplinit parțial obligația asumată prin contract, serviciile
prestate de pârâtă reclamantei compensând până la concurența sumei de
226.717,64 lei contravaloarea produselor.
A
mai constatat prima instanță, că pentru diferența de 153.851,32 lei, sumă
pentru care reclamanta a promovat prezenta acțiune nu poate fi stabilită
obligația de plată în sarcina pârâtei, întrucât în cauză, obligația
contractuală a pârâtei era de a compensa contravaloarea produselor livrate de
reclamantă și nu de a achita prețul acestor produse, deși în contract nu se
specificase în mod expres în ce constă compensarea.
Astfel,
având în vedere obiectul prestației pârâtei la nașterea raportului juridic
obligațional, prima instanță a constatat că acțiunea reclamantei este
nefondată, pârâta neputând fi obligată la înlocuirea obligației cu o altă
prestație, respectiv plata unei sume de bani.
Împotriva
acestei sentințe a formulat apel reclamanta SC M.C. SA, criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie.
Prin
Decizia civilă nr. 106/2011 a Curții de apel Bacău, secția a II-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul reclamantei, a fost
schimbată în tot sentința apelată și obligată pârâta să plătească reclamantei
suma de 153.843,58 lei pretenții, plus cheltuieli de judecată în sumă de
6037,50 lei.
În
argumentarea acestei decizii instanța de apel a reținut, în esență, că intimata
a recunoscut faptul că nu a achitat integral suma, făcând referire la
compensare, dar precizează că se află în imposibilitate să efectueze
compensarea, iar solicitarea de a storna diferența de facturi nu are niciun
temei legal. S-a mai apreciat că argumentul primei instanțe conform căruia
reclamanta nu a făcut dovada emiterii unei comenzi pe care nu a executat-o
pârâta, nu este întemeiat atât timp cât s-au emis facturi și chiar intimata a
recunoscut că mai datorează o sumă de bani apelantei.
Împotriva
acestei decizii, pârâta a declarat recurs, iar prin Decizia civilă nr.
4169/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul pârâtei,
casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare Curții de Apel Bacău,
în considerentele deciziei reținându-se că hotărârea recurată nu îndeplinește
cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța
de apel nu a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea
convingerii sale pentru a putea dispune admiterea cererii de chemare în
judecată și nici nu a lămurit raportul juridic dintre părți sub aspectul
comenzilor efectuate de către reclamantă care să nu fi fost onorate de către
pârâtă prin compensare.
În
rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău sub nr.
5428/103/2010*, fiind administrată proba cu înscrisuri.
Curtea
de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,
prin Decizia civilă nr. 49/2013 din 18 aprilie 2013 a admis apelul după casare,
promovat de reclamanta SC M.C. SA, a fost schimbată în tot sentința apelată în
sensul că a fost admisă acțiunea și a fost obligată pârâta să achite
reclamantei suma de 153.843,58 lei.
A
fost obligată intimata să achite reclamantei suma de 6037,50 lei cheltuieli de
judecată, fiind obligată apelanta să plătească diferență de taxă timbru de
999,84 lei.
Pentru
a decide astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art.
1361 C. civ. principala obligație a cumpărătorului este aceea de a plăti prețul
și având în vedere că pârâta nu a plătit în întregime prețul lucrului cumpărat,
iar termenul stabilit pentru plată s-a împlinit, creanța reclamată fiind certă,
lichidă și exigibilă s-a apreciat că se impune admiterea apelului.
Împotriva
acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta SC T.C. SRL
Piatra-Neamț, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ.,
solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul
respingerii cererii de chemare în judecată.
Criticile
aduse deciziei atacate se referă în esență la greșita interpretare a actului
juridic dedus judecații, respectiv contractul de vânzare-cumpărare FN din 28
decembrie 2007, având în vedere că instanța de apel, calificând greșit raportul
juridic dedus judecații ca fiind un contract de vânzare-cumpărare a obligat
recurenta la plata sumei solicitate de către intimata-reclamantă cu titlu de
preț, în condițiile în care una dintre condițiile esențiale ale vânzării este
ca obiectul prestației cumpărătorului să fie plata prețului, iar prețul să fie
stabilit în bani.
În
acest sens, recurenta arată că, atunci când înstrăinarea unui lucru nu se face
pentru bani, ci în schimbul altui lucru sau în schimbul altei prestații,
contractul nu mai poate fi calificat drept vânzare-cumpărare, ci un schimb sau
contract nenumit, iar din cap. V art. 1 al contractului rezultă fără dubiu că
la data încheierii contractului între părți nu a existat intenția strămutării
proprietății în schimbul remiterii unei sumei de bani, în acest articol
stabilindu-se că "plata se efectuează prin compensare până la data de
(...)", astfel că, părțile nu au stabilit nici o modalitate alternativa de
"plată" în schimbul transferului dreptului de proprietate asupra
bunurilor arătate, arătând în mod expres că plata se face doar prin compensare.
În
acest context, recurenta solicită ca instanța de recurs să rețină faptul că
între părți a fost încheiat un contract nenumit, așa cum în mod corect a
apreciat Tribunalul Neamț în soluționarea fondului procesului, în raport de
care, soluția instanței de apel este greșită față de dispozițiile art. 1294 și
art. 1066 C. civ.
Mai
susține recurenta că, este adevărat faptul că în contract s-a stabilit un preț
în bani al bunurilor livrate, însă acest lucru nu este de natură a conduce la
calificarea contractului ca fiind unul de vânzare-cumpărare, scopul pentru care
părțile au stabilit respectivele sume fiind acela de a cuantifica valoarea
produselor livrate de către M.C. SA, societății recurente, iar faptul că
reclamanta a primit în schimbul bunurilor livrate, servicii și produse din
partea T.C. SRL rezultă că aceasta a acceptat acest mod de stingere a obligațiilor,
aspect ce confirmă susținerile recurentei cu privire la natura juridica a
contractului în discuție.
O
altă critică a recurentei vizează greșita aplicare a legii, întrucât
pronunțându-se în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, instanța de
apel a trecut peste voința părților liber exprimată la data încheierii
contractului, încălcând astfel dispozițiile art. 969 C. civ.
În
această situație, recurenta a fost constrânsă să îndeplinească o obligație pe
care nu și-a asumat-o prin contractul încheiat, fiind obligată să plătească o
sumă de bani, deși aceasta nu s-a obligat niciodată să plătească un preț în
schimbul bunurilor primite de la intimata-reclamanta, întrucât la încheierea
contractului pe care își întemeiază intimata-reclamanta pretențiile în prezenta
cauză s-a avut în vedere, ca o condiție esențială, colaborarea dintre cele două
societăți, colaborare care să permită plata prin compensare.
Astfel,
prin semnarea contractului prin care s-a convenit transferul proprietății
bunurilor, SC M.C. SA s-a angajat, indirect, că va menține celelalte contracte
de colaborare existente între părți, prin aceea că a acceptat ca plata să se
realizeze numai prin compensare. Acest lucru presupunea ca recurenta să
primească din partea reclamantei comenzi de prestare de servicii sau de livrări
de componente pentru mașinile agricole pe care le produce, comenzi care
permiteau efectuarea de compensări la termenele arătate, în valoare minimă de
21142,72 lei lunar.
În
opinia recurentei, se apreciază că tocmai această obligație nerespectată de
către reclamantă a condus la prezenta situație, aceea de a nu exista
posibilitatea de a fi duse la îndeplinire obligațiile stabilite prin contract
în sarcina intimatei, ori în condițiile în care reclamanta nu și-a îndeplinit
propriile obligații, de realizarea cărora era legată în mod direct
posibilitatea îndeplinirii obligațiilor de către recurentă, ar fi incorect ca
acțiunea să fie admisă și pârâta să fie obligată la plata sumelor solicitate.
O
altă critică se referă la încălcarea formelor de procedură, prin nerespectarea
dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întrucât prin decizia de casare
s-a impus lămurirea naturii juridice a raporturilor juridice dintre părți, iar
din considerentele instanței de apel rezultă că s-a depășit această delimitare.
Analizând
criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate,
Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de
pârâta SC T.C. SRL Piatra-Neamț să fie respins, pentru următoarele
considerente:
Potrivit
art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri
se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când instanța interpretând
greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit
neîndoielnic al acestuia.
Acest
motiv de casare își găsește aplicațiunea numai în cazul în care din probele
administrate în cauză coroborate cu susținerile părților ar rezulta un dubiu
asupra conținutului actului supus judecății iar judecătorii s-ar substitui
părților contractante modificând sau înlocuind clauzele contractuale fie
schimbând natura juridică a actului care a fost încheiat.
Această
ipoteză nu se regăsește în criticile aduse deciziei pronunțate de instanța de
apel, câtă vreme din considerentele deciziei atacate rezultă că problema
litigioasă ce privea natura juridică a contractului încheiat între părți în
anul 2007 a fost analizată în raport cu dispozițiile art. 977 - 985 C. civ.,
clauzele contractuale atestând faptul că acest contract are natura unui
contract de vânzare-cumpărare, prețul fiind clar stabilit în bani, respectiv 18
rate lunare egale a câte 21.142,72 lei, scadent cel târziu la data de 31
decembrie 2009, iar din această perspectivă este eronată susținerea recurentei,
potrivit căreia, acest contract ar fi un contract de schimb, respectiv un
contract nenumit întrucât nu a fost stabilit prin contract obiectul obligației
pârâtei, nefiind stabilit lucrul sau prestația la care se obliga pârâta să
transmită proprietatea sau să o execute fată de reclamantă.
Tot
în același context, se reține că prin același contract, părțile au încheiat și
o convenție de compensare, dar aceasta nu schimbă natura contractului,
compensarea fiind un mod de stingere a obligațiilor, având avantajul de a evita
o dublă plată, dar nu reprezintă o obligație în sine, aceasta putând opera
chiar și fără intervenția părților dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute
de art. 1144 C. civ., însă din conținutul contractului nu rezultă că această
modalitate de stingere a obligației cumpărătorului era de esența contractului,
întrucât conținutul Titlului XII art. 2 din finalul contractului confirmă
natura juridică de contract de vânzare-cumpărare, cumpărătorul asumându-și
obligația de a achita integral toate sumele datorate cu titlu de preț pentru
materialele diverse achiziționate.
Motivul
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al
hotărârii criticate sau încălcarea ori aplicarea greșită a legii.
Altfel
spus, motivul de recurs invocat statuează trei ipoteze distincte - prima vizând
lipsa temeiului legal, situație în care urmează a se demonstra lipsa de bază
legală a soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei
atacate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, a doua
ipoteză se referă la încălcarea unei norme de drept substanțial, iar ultima
vizează interpretarea eronată a unei norme juridice.
Pentru
a fi în prezența ultimei ipoteze - interpretarea eronată a unei norme juridice
- trebuie ca instanța, recurgând la un text de lege, să-i fi dat o greșită
interpretare sau faptul reținut să fi fost greșit calificat, în raport cu
exigențele unui anumit text de lege.
Din
această perspectivă, susținerea recurentei, potrivit căreia, instanța de apel a
pronunțat o hotărâre cu greșita aplicare a legii, întrucât a trecut peste
voința părților liber exprimată la data încheierii contractului, încălcându-se
astfel dispozițiile art. 969 C. civ., se constată că nu poate fi primită.
Aceasta
deoarece, întreruperea activității reclamantei a determinat afectarea
activității pârâtei, care a comunicat reclamantei prin adresa nr. 599 din 2
decembrie 2008 sistarea plăților, având în vedere că executarea contractului
presupunea comenzi interdependente pe care reclamanta nu le-a onorat, se
constată că acest fapt presupunea o eventuală excepție de neexecutare, corect
înlăturată ca neîntemeiată de către instanța de apel, nefiind îndeplinită în
special condiția ca obligațiile reciproce ale părților să-și aibă temeiul în
același contract.
În
ceea ce privește susținerea recurentei, potrivit căreia, instanța de apel a
pronunțat o hotărâre cu încălcarea formelor de procedură, prin nerespectarea
dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a lămurit natura
juridică a raporturilor juridice dintre părți, astfel cum s-a dispus prin
decizia de casare, se constată că este nefondată, având în vedere că, Curtea de
Apel Bacău a respectat dispozițiile hotărârii instanței de recurs asupra
problemelor de drept dezlegate, sens în care se apreciază că decizia atacată
este legală, astfel că, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluțiile
pronunțate de instanța de apel, la modalitatea în care aceasta a analizat și
interpretat probele administrate, nu poate constitui obiectul cenzurii instanței
de recurs în raport de dispozițiile legale aplicabile speței.
Față
de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat
corect asupra normelor legale incidente și a făcut o corectă aplicare a
acestora la situația de fapt stabilită și că motivele de nelegalitate au fost
invocate cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței
de recurs să reconsidere concludenta lor în ceea ce privește fondul cauzei,
aspect ce nu este permis în această fază procesuală.
În
concluzie, recursul pârâtei este nefondat și va fi respins în conformitate cu
art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
ca nefondat recursul declarat de pârâta SC T.C. SRL Piatra-Neamț împotriva
Deciziei civile nr. 49/2013 din 18 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel
Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2014.
Procesat
de GGC - GV