ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9714/2009

Asupra recursului civil de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată, la 11 februarie

2009,

reclamanta D.G.P.

București a cerut restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație al

pârâtei P.G.M. în Belgia pentru o perioadă de cel mult 3 ani, returnată în baza

Acordului de readmisie încheiat cu această țară la data de 24 octombrie 2006,

aprobat prin H.G. nr. 825/1995, invocând incidența art. 38 lit. a) și art. 5 lit.

a) din Legea nr. 248/2005.

În motivarea cererii, reclamanta a invocat că

măsura se impune a fi dispusă, pe de o parte, întrucât pârâta nu a respectat

condițiile de ședere pe teritoriul statului belgian, fiind reținută de poliția

belgiană pe motiv de cerșetorie și returnată în țară și, pe de altă parte,

pentru ca România să probeze capacitatea sa de a stopa migrația ilegală, cu

mențiunea că măsura este în concordanță și cu prevederile art. 2 pct. 3 și 4

din Protocolul 4 adițional la C.E.D.O.

Prin sentința civilă nr.

177 din 6 martie 2009, Tribunalul Vrancea, secția civilă,

a

respins cererea.

În motivarea sentinței instanța a reținut că

dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 trebuie interpretate în

concordanță cu prevederile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, care permit

limitarea dreptului fundamental la libera circulație doar în situații

excepționale privind motive de ordine publică sau de sănătate publică cu

respectarea principiul proporționalității, potrivit căruia conduita persoanei

în cauză trebuie să constituie amenințare la adresa unui interes fundamental al

societății.

Instanța a reținut că fapta imputată pârâtei

nu este atât de gravă încât să fie de natură să constituie o amenințare la

ordinea sau siguranța publică și, ca atare, că nu se justifică adoptarea

măsurii solicitată de reclamantă.

Prin decima civilă nr. 143/

A din 29 aprilie 2009, Curtea de Apel Galați, secția

civilă,

a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, pentru aceleași

considerente reținute și de prima instanță.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta

invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamanta susține că

instanțele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art.

38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziții care impun o singură condiție

pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a returnării persoanei

dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul

stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură.

Susține recurenta că printr-o astfel de

reglementare, legiuitorul intern a stabilit de fapt că libertatea de circulație

nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea unor reguli, fapt

care este în concordanță cu dispozițiile constituționale și ale Protocolului

adițional nr. 4 la C.E.D.O. (art. 2), dispoziții prin care se garantează

dreptul cetățenilor la liberă circulație în țară și în străinătate dar,

totodată, se instituie și restrângeri ale exercițiului acestui drept.

De asemenea, recurenta afirmă că limitarea

acestui drept este necesară în scopul evitării migrației ilegale, cetățenii

români având obligația de a respecta condițiile de intrare și de ședere pe

teritoriul statelor membre ale Uniunii, condiții care nu au fost respectate de

către pârâtă, măsura returnării dispusă de autoritățile belgiene fiind de

natură să facă dovada acestei încălcări.

Totodată, recurenta susține că aprecierea

instanței de apel referitoare la aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE este

greșită dat fiind că, în opinia sa, dispozițiile Legii nr. 248/2005 nu

contravin dispozițiilor Directivei, ele constituind doar cadrul juridic intern

pentru libera circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii

Europene.

Analizând criticile

formulate care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru

următoarele considerente:

Contrar susținerii recurentei, înlăturarea

aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005

s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare și la raportul care

trebuie să existe între acestea și normele de drept comun intern.

Astfel, potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în

străinătate, restrângerea exercitării

dreptului

la libera circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă

pentru o

perioadă de cel mult 3 ani

cu privire la persoana care a fost re turnată dintr-un stat în

baza unui

acord de readmisie încheiat între România și acel stat.

Dispoziția legală menționată, adoptată

anterior momentului aderării României la Uniunea Europeană, a fost analizată de

instanțele de fond în legătură cu dispozițiile art. 27 alin. (l) din Directiva

2004/38/CE (potrivit cărora

statele membre

pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a

membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie,

pentru motive de ordine publică,

siguranță publică sau sănătate publica)

și acestea au statuat, în mod legal, că reglementarea internă este restrictivă

și vine în conflict cu prevederile Directivei ca, de altminteri, și cu cele ale

art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 adițional la C.E.D.O.

Potrivit dispozițiilor comunitare, pentru ca

motivele de ordine publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de

îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar, potrivit art. 27 alin.

(2) din Directivă, ca măsura să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în

cauză, care trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de

gravă la adresa unui interes fundamental al societății.

Referitor la conduita pârâtei, instanțele de

fond au constatat, pe de o parte, că nerespectarea condițiilor de ședere și de

muncă pe teritoriul unui alt stat nu satisface exigențele dispozițiilor

comunitare [(cu care vin în conflict dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005)] iar, pe de altă parte, că nu s-a dovedit că fapta imputată acesteia

(cerșetorie) este de natură să constituie o amenințare gravă la adresa

intereselor fundamentale ale unei societăți democratice.

Instanțele de fond au statuat, totodată, în

mod corect, că astfel de motive, de ordine publică sau de siguranță publică, nu

pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării unei persoane,

chiar suspectă de săvârșirea unei infracțiuni, și, cu atât mai puțin, că nu pot

fi reținute doar pe considerațiuni de stopare a fenomenului de migrațiune

ilegală, astfel cum a susținut reclamantul, pentru că ar însemna ca principiul

proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze, ceea ce nu este

permis.

În acest context al analizei este de

menționat și faptul că prin dispozițiile art. 25 și 53 din Constituție

României, invocate de recurent, se consacră dreptul fundamental al cetățenilor

români la liberă circulație în țară și străinătate.

Prin dispozițiile constituționale menționate

sunt arătate, totodată, și condițiile în care un astfel de drept poate fi

restricționat, care sunt în concordanță cu cele prevăzute de directivă, anume

pentru: apărarea securității

; desfășurarea

instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități

naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru

deosebit de grav și numai dacă această

măsură

este necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a

determinat-o și ea trebuie să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a

aduce atingere

existenței dreptului sau libertății.

Reținând și că instanța de judecată, ca

autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuie să

interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina

textului și finalității directivei, pentru a se atinge rezultatul avut în

vedere de aceasta, precum și faptul că autoritățile statului trebuie să se

conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de Instituire a

Comunității Europene, Înalta Curte, pentru considerentele arătate, urmează a

constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta D.G.P. împotriva deciziei nr. 143/ A din 29 aprilie 2009 a Curții de

Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27

noiembrie 2009.