ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9714/2009

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată, la 11 februarie 2009, reclamanta D.G.P. București a cerut restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație al pârâtei P.G.M. în Belgia pentru o perioadă de cel mult 3 ani, returnată în baza Acordului de readmisie încheiat cu această țară la data de 24 octombrie 2006, aprobat prin H.G. nr. 825/1995, invocând incidența art. 38 lit. a) și art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005. În motivarea cererii, reclamanta a invocat că măsura se impune a fi dispusă, pe de o parte, întrucât pârâta nu a respectat condițiile de ședere pe teritoriul statului belgian, fiind reținută de poliția belgiană pe motiv de cerșetorie și returnată în țară și, pe de altă parte, pentru ca România să probeze capacitatea sa de a stopa migrația ilegală, cu mențiunea că măsura este în concordanță și cu prevederile art. 2 pct. 3 și 4 din Protocolul 4 adițional la C.E.D.O.

Prin sentința civilă nr. 177 din 6 martie 2009, Tribunalul Vrancea, secția civilă, a respins cererea. În motivarea sentinței instanța a reținut că dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 trebuie interpretate în concordanță cu prevederile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulație doar în situații excepționale privind motive de ordine publică sau de sănătate publică cu respectarea principiul proporționalității, potrivit căruia conduita persoanei în cauză trebuie să constituie amenințare la adresa unui interes fundamental al societății. Instanța a reținut că fapta imputată pârâtei nu este atât de gravă încât să fie de natură să constituie o amenințare la ordinea sau siguranța publică și, ca atare, că nu se justifică adoptarea măsurii solicitată de reclamantă.

Prin decima civilă nr. 143/ A din 29 aprilie 2009, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului reclamanta susține că instanțele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziții care impun o singură condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură.

Susține recurenta că printr-o astfel de reglementare, legiuitorul intern a stabilit de fapt că libertatea de circulație nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea unor reguli, fapt care este în concordanță cu dispozițiile constituționale și ale Protocolului adițional nr. 4 la C.E.D.O. (art. 2), dispoziții prin care se garantează dreptul cetățenilor la liberă circulație în țară și în străinătate dar, totodată, se instituie și restrângeri ale exercițiului acestui drept. De asemenea, recurenta afirmă că limitarea acestui drept este necesară în scopul evitării migrației ilegale, cetățenii români având obligația de a respecta condițiile de intrare și de ședere pe teritoriul statelor membre ale Uniunii, condiții care nu au fost respectate de către pârâtă, măsura returnării dispusă de autoritățile belgiene fiind de natură să facă dovada acestei încălcări.

Totodată, recurenta susține că aprecierea instanței de apel referitoare la aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE este greșită dat fiind că, în opinia sa, dispozițiile Legii nr. 248/2005 nu contravin dispozițiilor Directivei, ele constituind doar cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii Europene. Analizând criticile formulate care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: Contrar susținerii recurentei, înlăturarea aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare și la raportul care trebuie să existe între acestea și normele de drept comun intern.

Astfel, potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost re turnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.

Dispoziția legală menționată, adoptată anterior momentului aderării României la Uniunea Europeană, a fost analizată de instanțele de fond în legătură cu dispozițiile art. 27 alin. (l) din Directiva 2004/38/CE (potrivit cărora statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publica) și acestea au statuat, în mod legal, că reglementarea internă este restrictivă și vine în conflict cu prevederile Directivei ca, de altminteri, și cu cele ale art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 adițional la C.E.D.O.

Potrivit dispozițiilor comunitare, pentru ca motivele de ordine publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar, potrivit art. 27 alin. (2) din Directivă, ca măsura să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Referitor la conduita pârâtei, instanțele de fond au constatat, pe de o parte, că nerespectarea condițiilor de ședere și de muncă pe teritoriul unui alt stat nu satisface exigențele dispozițiilor comunitare [(cu care vin în conflict dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005)] iar, pe de altă parte, că nu s-a dovedit că fapta imputată acesteia (cerșetorie) este de natură să constituie o amenințare gravă la adresa intereselor fundamentale ale unei societăți democratice.

Instanțele de fond au statuat, totodată, în mod corect, că astfel de motive, de ordine publică sau de siguranță publică, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării unei persoane, chiar suspectă de săvârșirea unei infracțiuni, și, cu atât mai puțin, că nu pot fi reținute doar pe considerațiuni de stopare a fenomenului de migrațiune ilegală, astfel cum a susținut reclamantul, pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze, ceea ce nu este permis. În acest context al analizei este de menționat și faptul că prin dispozițiile art. 25 și 53 din Constituție României, invocate de recurent, se consacră dreptul fundamental al cetățenilor români la liberă circulație în țară și străinătate.

Prin dispozițiile constituționale menționate sunt arătate, totodată, și condițiile în care un astfel de drept poate fi restricționat, care sunt în concordanță cu cele prevăzute de directivă, anume pentru: apărarea securității ; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav și numai dacă această măsură este necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a determinat-o și ea trebuie să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau libertății.

Reținând și că instanța de judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuie să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului și finalității directivei, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de aceasta, precum și faptul că autoritățile statului trebuie să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, Înalta Curte, pentru considerentele arătate, urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.G.P. împotriva deciziei nr. 143/ A din 29 aprilie 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2009.