ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9324/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția civilă, la data de 7 aprilie 2009, D.G.P. a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Belgia pentru o perioadă de cel mult trei ani a pârâtei P.I.C. În motivarea cererii s-a arătat că, la 14 octombrie 2008, pârâta a fost returnată din Belgia în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin H.G. nr. 825/1995. Prin sentința civilă nr. 781 din 7 aprilie 2009, Tribunalul Suceava, secția civilă, a respins acțiunea formulată de D.G.P. București, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, efectul direct al directivei comunitare, că împrejurarea că autoritățile unui alt stat au dispus expulzarea unei persoane nu este suficientă prin ea însăși pentru ca tribunalul să restrângă dreptul la liberă circulație a unui cetățean român pe teritoriul acelui stat. Reclamanta a invocat doar nerespectarea condițiilor prevăzute de legea unui alt stat referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul acestuia a unui cetățean român, tară a administra nici o probă concludentă cu privire la conduita pârâtului din care să reiasă că încălcarea condițiilor impuse de legea străină ar constitui o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.

Apelul declarat de D.G.P. București a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 63 din 12 mai 2009, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția civilă. În esență, instanțele au reținut că D.G.P. nu a făcut dovada că pârâta a săvârșit una din faptele care justifică limitarea dreptului, anume încălcarea ordinii publice, securității publice sau sănătății publice ale statului din care a fost returnată. Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta D.G.P., indicând ca temei legal al motivului de recurs dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că temeiul acțiunii l-a constituit măsura returnării și sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005.

Arată recurenta, că singura condiție necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație este aceea a returnării dintr-un stat cu care țara noastră are încheiat un acord de readmisie. Art. 25 din Constituție prevede că „legea stabilește condițiile exercitării acestui drept”, ceea ce înseamnă că libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, că trebuie să se desfășoare potrivit unor reguli și că aceste reguli sunt stabilite de Legea nr. 248/2005. Dispozițiile art. 5 din acest act normativ prevăd obligațiile cetățenilor români pe perioada șederii lor în străinătate. Aceste îngrădiri sunt stabilite de Legea nr. 248/2005, iar autoritățile române nu pot cenzura legea altui stat sub aspectul dreptului la liberă circulație și al aplicării efective a măsurilor dispuse, așa cum este măsura returnării.

Recurenta arată că, ține de opțiunea legiuitorului să instituie anumite cerințe specifice în care cetățenii români pot circula în străinătate, iar art. 38 din Legea nr. 248/2005 reglementează una dintre obligațiile ce trebuie respectate de către cetățenii români aflați în străinătate. Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din această lege, este în concordanță cu dispozițiile constituționale ale art. 25 din Constituție, având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern. Se arată cum este definită libertatea de circulație în art. 2 din protocolul nr. 4 la C.E.D.O. și se susține că sancțiunea impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005 constituie o măsură necesară într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor și libertăților altora și este justificată pentru înlăturarea diverselor abateri.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte a apreciat că dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de care a fost verificată legalitatea hotărârii, și a reținut că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente: Reclamanta a solicitat restrângerea exercitării dreptului intimatului la liberă circulație în statele Uniunii Europene în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate. Conform art. 39 alin. (1) din aceeași lege, în situația prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se dispune, la solicitarea D.G.P., cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul București.

Așadar, luarea acestei măsuri este de competența instanțelor judecătorești cărora, în lipsa unei prevederi care să dispună altfel, nu poate fi restrâns dreptul de apreciere și analizare a dovezilor administrate în cauză. Într-adevăr, libertatea circulației cetățenilor români nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea cerințelor legii materiale speciale, la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituție. Or, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește că, prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod direct restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație, ar fi stipulat că o asemenea restrângere operează de drept. În legislația primară, art. 18.1. T.C.E. prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea sa. În legislația secundară, D.C. nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (C.E.E.) nr. 1.612/68 și de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/1994/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 73/75/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în J.O.U.E.

nr. L 158/2004, stabilește că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică. Prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii și Spațiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, și care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă D.C. nr. 38/2004/CE. Drept urmare, normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern. Întrucât reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreuneia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanțele de fond au pronunțat hotărâri legale, date cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.

Față de cele ce preced, Înalta Curte a constatat că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins cu consecința păstrării hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.G.P. împotriva deciziei nr. 63 din 12 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2009.