ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 673/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 673/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe

rolul Tribunalului Bacău disjunsă din dosarul cu nr. 10315/2002 s-a solicitat

de către reclamanta SC P.M. SA constatarea unui drept de retenție pentru

nobilul „Vila A. " situat în localitatea Slănic Moldova, județul Bacău,

până la plata de către pârâtele I.L.S. și I.M. a contravalorii îmbunătățirilor

efectuate la acest imobil.

Ulterior, s-a formulat o cerere

de modificare a petitului acțiunii prin care s-a solicitat instanței obligarea

pârâtelor la plata diferenței dintre valoarea Vilei A. la data restituirii în

natură și valoarea acesteia la data preluării abuzive de către stat în anul

1952, conform principiului îmbogățirii fără justă cauză

.

Prin sentința civilă nr. 1168 din

17 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția civilă, s-a respins

excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtă, s-a admis

excepția lipsei de interes invocată de aceasta și, în consecință, s-a respins

acțiunea formulată de reclamanta SC P.M. SA Slănic Moldova în contradictoriu cu

pârâtele I.L.S. și I.M., ca fiind lipsită de interes.

Pentru a pronunța această soluție

prima instanță a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr. 845/D

din 10 noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul 10315/2002 a

fost admisă acțiunea reclamantelor – pârâte în prezenta cauză - și obligate

pârâtele SC P.M. SA și SC S.G. la restituirea în natură a imobilului Vila „L."

(redevenită A.) din Slănic Moldova, județ Bacău. Hotărârea menționată a rămas

irevocabilă prin decizia 4198 din 24 mai 2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Anterior, prin decizia civilă nr.

1102 din 27 noiembrie 2003 a Curții de Apel Bacău a fost admis recursul

pârâtelor I.M. și I.L.I. în contradictoriu cu intimata SC P.M. SA și SC P.M.I. SA.

Prin aceeași decizie s-a statuat

în considerente că SC P.M. SA nu avea posibilitatea să înstrăineze imobilul

întrucât nu avea calitatea de proprietară.

Prin acțiunea de față s-a

solicitat obligarea pârâtelor la plata contravalorii îmbunătățirilor în

perioada când imobilul a fost deținut de autoritățile comuniste până în

decembrie 1989, de către stat până în anul 1998 și de noul proprietar în urma

privatizării în perioada 1998- 2001.

Dacă reclamantei i se poate

admite justificarea unei calități procesuale active în raport de împrejurarea

că la data pronunțării hotărârii prin care s-a dispus restituirea imobilului se

afla în posesia acesteia, în schimb aceasta nu justifică un interes legitim în

promovarea acțiunii, întrucât, după cum ea însăși în cuprinsul cererii

introductive și în răspunsul la întâmpinare, parte din îmbunătățirile pretinse

au fost făcute de către stat, iar parte de SC P.M.I. SA.

Nu rezultă astfel în ce mod și-a

diminuat patrimoniul SC P.M. SA, împrejurare esențială pentru a se demonstra

interesul în intentarea prezentei acțiuni.

Prin decizia civilă nr. 52 din 13

mai 2009 Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte

de muncă, asigurări sociale, a respins apelul declarat împotriva sentinței de

reclamantă, a admis apelul declarat de pârâtele I.M. și I.L.S., a schimbat în

parte sentința, în sensul că a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 13 850

lei cheltuieli de judecată către pârâte, reprezentând onorariul de avocat., a

aluat act că reclamantele nu solicită cheltuieli de judecată în apel și a

respins cererea apelantei reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată

în această fază procesuală.

Pentru a pronunța această

decizie, curtea de apel a reținut următoarele:

Pretențiile formulate inițial de

reclamantă pe calea acțiunii în constatare

au

vizat diferența de valoare a imobilului vila A.

dintre data exproprierii

și data evaluării de către expertul M. în dosar 10315/2002, respectiv 10 209

220 000 lei vechi, constând în îmbunătățirile aduse construcției de către SC

P.M.I. , în perioada cât l-a avut în posesie, îmbunătățiri pe care le datorează

acesteia conform principiului îmbogățirii fără justă cauză în situația în care

va fi deposedată de imobil.

Ulterior pierderii imobilului conform

sentinței civile 845/D/2004 a Tribunalului Bacău, definitivă și irevocabilă

prin respingerea apelului și recursului, reclamanta și-a modificat „petitul

acțiunii" solicitând instanței, ca pe calea dreptului comun să le oblige

pe pârâte la plata diferenței de valoare a vilei A. dintre data restituirii în

natură și data preluării abuzive în 1952, constând atât în îmbunătățirile aduse

de stat în perioada 1952-1998, cât și cele aduse de noul proprietar în urma

privatizării în perioada 1998-2001, în cuantum de 710 316 lei noi.

La 2 aprilie 2008 s-a făcut o

ultimă precizare a obiectului dedus judecății, solicitându-se suma de 710 316 lei,

reprezentând valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului după privatizarea

societății.

Cu toate acestea, ca obiective la

expertiză, reclamanta solicită efectuare

a

unei evaluări a imobilului pentru anul 1953 și alta pentru februarie 2007,

rezultând astfel că în continuare susținea ca obiect al acțiunii modificarea

din 20 februarie 2008.

În

raport de această situație, prima instanță soluționând excepția lipsei

calității de

interes invocată de pârâte, a verificat în ce măsură

interesul reclamantei îndeplinea condițiile impuse de lege, respectiv

legitimitatea, caracterul născut și actual, respectiv caracterul personal și

direct.

Or, sub acest aspect, în mod

legal și temeinic s-a reținut că folosul practic urmărit nu o viza pe

reclamantă, din moment ce până la privatizarea din 16 noiembrie 1999

îmbunătățirile fuseseră efectuate de stat -

situație recunoscută și de către reclamantă

în precizările făcute, iar

după vânzarea imobilului de către reclamantă SC P.M.I. S.R.L., survenită la 18

noiembrie 1999, îmbunătățirile fuseseră efectuate de noul proprietar SC P.M.I. S.R.L.

în acest sens fiind constatările din sentința civilă nr. 6245/2000.

In ceea ce privește facturile

depuse în apel, prima instanță a constatat caracterul lor irelevant în cauză

întrucât, deși sunt emise pe numele reclamantei, beneficiară era SC P.M.I.,

conform situațiilor anexă ce le explică; prin urmare, acestea dovedesc cel mult

că între cele două societăți cu denumiri aproape identice au existat anumite

contractuale, relații ce exced obiectului cauzei; mai mult, nu sunt însoțite de

chitanțe care să facă dovada plății de către reclamantă, însă și într-o

asemenea situație ar reveni în discuție doar relațiile contractuale dintre cele

două societăți, fără implicații legale asupra pârâtelor, în lipsa unui titlu al

SC P.M.I. S.R.L. cesionat reclamantei.

Referitor la susținerile

apelantei grupate la punctul al doilea din cererea de apel, curtea de apel a

constatat că tind la modificarea încă o dată a obiectului acțiunii, fiind nu

doar simple nuanțări, ci pretenții noi cu altă cauză, fapt nepermis de art. 294

alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, critica de la

punctul al patrulea din cererea de apel, apare ca o apărare nouă, admisă de

art. 292 C. proc. civ., dar care este strict formală, în lipsa unui suport

probatoriu conform art. 1169 C. civ.

Astfel, nu s-a depus nicio dovadă

a vreunei acțiuni intentate reclamantei de către SC S.G. SA.

Pe de altă parte, dacă reclamanta

ar fi fost titulara unui

titlu, nu ar mai

fi putut promova o nouă acțiune pentru că i-ar fi fost respinsă, după caz, pe

autoritate sau lipsită de interes; însă absența titlului nu constituie condiția

absolută a justificării interesului, ci așa cum s-a expus deja, folosul practic

urmărit trebuie să îndeplinească cumulativ cerințele legitimității, existenței

și actualității, caracterului personal și direct.

Or, atât timp cât nu s-a reținut

temeinicia sau netemeinicia pretenției, nu poate fi primită susținerea privind

motivarea pe fond în lips

a administrării de

probatorii.

Referitor la apelul pârâtelor,

curtea de apel a reținut că:

Pârâtele au solicitat la fond

acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocat, cerere pe

care instanța nu s-a pronunțat.

Cum, în temeiul art. 274 alin.

(1) C. proc. civ. reclamanta a căzut în pretenții, iar pârâtele au dovedit

cuantumul și plata sumei pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată, instanța

trebuia să dispună asupra solicitării motivat.

Sub

aspectul cuantumului cheltuielilor

, curtea de apel a procedat la

verificarea caracterului lor necesar - conform considerentelor deciziei nr. 401/2005

a Curții Constituționale și practicii CEDO –și a constatat că au fost în mod

real făcute în

limita unui cuantum

rezonabil; onorariul de avocat reflectă atât amplitudinea și complexitatea

activității depuse,

cât și durata, cuantumul pretențiilor deduse

judecății de reclamant și cuantumul deplasărilor efectuate.

A

pelantele pârâte nu au formulat nici în scris și

nici oral cerere

de acordare a cheltuielilor de judecată din apel.

Împotriva deciziei a declarat

recurs reclamanta, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de

recurs invocat, recurenta susține următoarele:

Deși procesul se afla în faza de

propunere și administrare al probelor, prima instanță a admis excepția lipsei

interesului legitim al acțiunii în pretenții formulată de recurentă și a

respins acțiunea, dar motivarea soluției ține exclusiv de aspecte de fond care

vizează temeinicia cererii.

Instanța de apel, referindu-se de

asemenea la interesul promovării acțiunii o sancționează pe reclamantă pentru

că nu ar fi formulat probe, deși sentința fusese pronunțată pe cale de

excepție, iar netemeinicia acțiunii nu s-ar fi putut constata decât după

administrarea probelor.

În continuare, recurenta prezintă

istoricul litigiului în sensul că:

În anul 1953, imobilul în litigiu

a fost naționalizat, iar pe întreaga perioadă a regimului comunist s-a aflat în

administrarea statului prin Institutul balneo-climateric Slănic Moldova.

În anul 1991, prin lege s-a

dispus trecerea tuturor imobilelor astfel administrate în proprietatea regiilor

sau societăților care le administrau și astfel s-a ajuns ca imobilul Vila A. să

ajungă în proprietatea SC P.M. SA , societate al cărei acționar era tot Statul

Român.

În anul 1999, a avut loc privatizarea SC P.M. SA, ce avea în patrimoniu Vila A., iar la 18 noiembrie 1999 a fost scos din patrimoniul reclamantei și transmis către SC P.M.I. SRL, în baza unui contract

de vânzare-cumpărare.

Fără doar și poate că, în timp ce

imobilul s-a aflat în proprietatea acestei din urmă societăți comerciale Vila A.

a suferit îmbunătățiri, dar nu acestea fac obiectul litigiului.

În opinia recurentei, starea în

care se găsea imobilul la data preluării de către stat – 5 martie 1953, este și

starea în care imobilul ar fi trebuit retrocedat intimatelor în temeiul Legii

nr. 10/2001.

În realitate însă, ulterior

naționalizării, vila a fost finalizată, dată în folosință și, ulterior trecută

în administrarea, iar apoi în proprietatea reclamantei.

Din moment ce acționariatul

acesteia a fost schimbat prin privatizare în 1999, se pune problema cui îi

revine dreptul de a cere plusul de valoare.

Opinia potrivit căreia Statul

Român ar fi îndreptățit să solicite plusul de valoare este greșită, ca și aceea

potrivit căreia creditoarea acestui spor de valoare ar trebui să fie SC P.M.I.

SRL.

Dat fiind că imobilul a fost

retrocedat intimatelor pârâte din acest dosar, recurenta consideră că este

îndreptățită la recuperarea sporului de valoare adus vilei A. în valoare de

710.316 lei, deoarece a avut loc o diminuare a patrimoniului său prin

restituirea în natură a imobilului.

Chiar dacă Legea nr. 10/2001

prevede că imobilele se restituie în natură în stadiul în care se află la data

restituirii, legea nu prevede că această restituire nu se face cu justă

despăgubire.

În lipsa oricărui alt mijloc

juridic pentru recuperarea pierderii suferite prin micșorarea patrimoniului,

reclamanta consideră că acțiunea sa întemeiată pe îmbogățire fără justă cauză

are un caracter subsidiar și reprezintă singura cale de valorificare a

dreptului la reparațiune.

Pentru corecta soluționare a

cauzei se impunea însă, ca excepția lipsei de interes să fie unită cu fondul

iar instanța să se pronunțe ca urmare a unei judecăți în fond.

Intimatele nu au depus la dosar

întâmpinare dar, cu ocazia dezbaterilor în fond și prin concluziile scrise

depuse la dosar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este fondat și va fi

admis pentru următoarele considerente:

Pentru ca instanța sesizată cu

cererea de chemare în judecată să admită excepția lipsei de interes invocată de

pârâte, ar fi trebuit să constate fie că acesta lipsește cu desăvârșire, în

sensul că reclamanta nu urmărește niciun folos practic prin intentarea

acțiunii, fie că interesul demersului său nu îndeplinește condițiile de a fi

personal, legitim, născut și actual.

Or, nu acesta

a fost cazul în speță.

Reclamanta

urmărește să obțină de la reclamante plata unor despăgubiri echivalente

sporului de valoare adus imobilului preluat de stat și ulterior retrocedat

acestora în perioada cât imobilul s-a aflat în posesia statului și, respectiv

în cea a reclamantei, ca urmare a procesului de privatizare.

Dacă pârâtele

pot fi sau nu obligate la plata unui asemenea spor de valoare și dacă

reclamanta are sau nu dreptul potrivit legii la obținerea unor atare

despăgubiri, iar dacă da, pentru ce perioadă de timp reprezintă chestiuni de

fond, care privesc chiar legalitatea și temeinicia acțiunii.

Dezbaterile în

fața tribunalului s-au purtat exclusiv asupra excepțiilor invocate de pârâte,

iar acțiunea a fost respinsă pe temeiul uneia din ele, respectiv cea a lipsei

de interes.

Deși

reclamanta solicitat prin cererea de apel „casarea” sentinței și trimiterea

cauzei spre rejudecare cu motivarea că justifică un interes în promovarea

acțiunii și că se impune a se stabili pe bază de probe în ce a constat

diminuarea patrimoniului său, curtea de apel a menținut soluția dată pe cale de

excepție, cu o motivare lipsită de claritate, care antamează totodată și fondul

cauzei.

Astfel, curtea

de apel a stabilit cine a efectuat îmbunătățirile aduse imobilului în diferite

perioade de timp – respectiv, statul și SC P.M.I. SA, a conchis că reclamanta

nu are interes în promovarea acțiunii, a enumerat condițiile pe care trebuie să

le îndeplinească folosul practic urmărit, fără a arăta care anume lipsește în cauză

și, în fine, a arătat că „atât timp cât nu s-a reținut temeinicia sau

netemeinicia pretenției (legitimitatea juridică) nu poate fi primită susținerea

privind motivarea pe fond în lipsa administrării de probatorii”.

Or, ceea ce

trebuia să constate curtea de apel era împrejurarea că acțiunea reclamantei nu

este lipsită de interes, așa cum nelegal a reținut tribunalul, că problema

îndreptățirii reclamantei de a solicita sporul de valoare adus imobilului

privește însuși fondul cauzei și, cum prima instanță a rezolvat în mod greșit

procesul fără a intra în cercetarea fondului, pentru a nu priva părțile de un

grad de jurisdicție, să trimită cauza spre rejudecare la tribunal.

Pentru aceste

considerente, în baza art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va

admite recursul, va casa decizia și, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,

va admite ambele apeluri declarate în cauză, va desființa sentința și va

trimite cauza spre rejudecare la același tribunal.

Casarea

deciziei se impune în totalitate, deoarece apelul pârâtelor a privit chestiunea

cheltuielilor de judecată, a cărei rezolvare depinde în mod indisolubil de cea

care va fi dată cererii de chemare în judecată, conform art. 274 și urm. C.

proc. civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E

C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC P.M. SA

împotriva deciziei nr. 52 din 13 mai 2009 a Curții de Apel Bacău, secția civilă.

Casează decizia.

Admite apelurile declarate împotriva sentinței civile

nr. 1168 din 17 decembrie 2008 a Tribunalului Bacău, secția civilă, de către

reclamantă și pârâți.

Desființează sentința și trimite cauza spre

rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie

2010.