ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6399/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la nr. 7154/2001 din 21 noiembrie 2001, reclamantul B.N., în nume propriu și ca mandatar al moștenitorilor proprietari ai vilei O. (fostă C.B. și V.D.) din Slănic Moldova, județul Bacău, a chemat în judecată pe pârâta SN T.R. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună restituirea în natură către moștenitori a vilei O. din Slănic Moldova, județul Bacău în condițiile Legii nr. 10/2001, iar actele de vânzare-cumpărare a imobilului și a terenului încheiate de SC P.M. SA din Slănic Moldova să fie lovite de nulitate absolută potrivit art. 46 alin. (2) din legea mai sus menționată.

În susținerea acțiunii sale reclamantul a depus actele doveditoare a titlului autorilor lor, procesul verbal de rechiziție a terenului, certificate de moștenitor, adresa către SC P.M. SA și notificarea către SN T.R. SA. Prin sentința civilă nr. 380 din 29 aprilie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a V–a civilă și de contencios administrativ, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant precum și excepțiile de prematuritate și inadmisibilitate invocate de pârâtă. Pentru a se pronunța astfel tribunalul a reținut, în esență, că pârâta SN T.R. SA a fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu, contract ce este în ființă până la anularea lui, printr-o hotărârea judecătorească.

Instanța a mai reținut că reclamanții nu au solicitat anularea acestui contract, motiv pentru care nu poate obliga pârâta să restituie imobilul în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât aceasta nu întrunește calitatea de deținător în condițiile precizate de actul normativ sus-menționat, ea fiind un subdobânditor de bună-credință. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul B.N. și în calitate de reprezentant al moștenitorilor proprietari ai vilei O., R.G., S.A. și S.M., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Prima critică din apel vizează faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat pe capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare între SC P.M.

SA, în calitate de vânzător și SN T.R. SA., în calitate de cumpărător, în raport de dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care stipulează că „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință”. Cea de a doua critică formulată în apel se referă la faptul că în motivarea sentinței apelate, instanța a reținut că pârâta SN T.R. SA nu întrunește calitatea de deținător al imobilului și terenului în litigiu, în condițiile precizate de Legea nr. 10/2001, fapt pentru care notificarea trebuia adresată vânzătorului, în speță SC P.M.

SA. Nu s-a reținut faptul că aceasta nu mai deținea imobilul, construcție și teren, din anul 1994, respectiv 1995, de când le-a vândut și de când sunt deținute de pârâtă. Prin decizia nr. 489 din 4 decembrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV–a civilă, a fost respins apelul reclamantului, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că reclamantul a promovat acțiune în justiție fără a parcurge procedura prealabilă, reglementată prin dispozițiile Legii nr. 10/2001; a apreciat că, dacă s-ar admite punctul de vedere al primei instanțe, acela că cererea promovată de apelanții-reclamanți nu este prematură, ar însemna că instanțele judecătorești să se substituie activității jurisdicționale la care sunt îndrituite de către lege unitățile deținătoare ale imobilelor preluate de stat, ori activitatea jurisdicțională a instanțelor judecătorești conferită de Legea nr. 10/2001, vizează doar verificarea legalității și temeiniciei deciziei emise în condițiile art. 24 alin. (1) din acest act normativ.

Așa fiind, se constată că cererea formulată de apelanții reclamanți este prematur introdusă, situație în raport de care va menține soluția de respingere a acțiunii, însă pentru aceste considerente. Contra acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.N., în nume propriu și ca mandatar al moștenitorilor proprietari ai vilei O. din Slănic Moldova, județul Bacău, motivat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 9 și 10 C. proc. civ. Recursul este fondat și urmează a fi admis pentru cele ce succed. Curtea de Apel București s-a pronunțat pe excepția prematurității acțiunii apelanților-reclamanți, cu încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia, instanța va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, putând fi invocate, din oficiu, motivele de ordine publică.

Din considerentele deciziei recurate rezultă, fără echivoc, că excepția prematurității a fost invocată de pârâtă, la fond, și a fost respinsă de tribunal. Și în atare condiții, instanța care a soluționat apelul avea obligația de a pune în discuția părților această excepție înainte de a se pronunța asupra ei, ceea ce nu s-a întâmplat în speță. De asemenea a apreciat că apelanții-reclamanți au promovat acțiune în justiție fără a parcurge procedura prealabilă, reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, fără a observa că pârâta a fost notificată, prin Biroul executorului judecătoresc T.G. la 22 mai 2001, iar acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la 22 noiembrie 2001 (fila 1 fond).

Calculul termenului în care trebuia emisă decizia de către unitatea deținătoare este făcut „sui generis” de instanța de apel, într-o interpretare proprie a prevederilor Legii nr. 10/2001. Mai mult, a menținut soluția instanței de fond care nu s-a pronunțat pe capătul doi de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului ce formează obiectul litigiului dedus judecății. Ori soluționarea acestui capăt de cerere, constatarea nulității actului de înstrăinare este o chestiune prejudicială procedurii administrative de restituire a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, a cărei soluție poate avea o înrâurire covârșitoare asupra dreptului dedus procedurii administrative.

Față de cele ce preced, ținând seama că instanța de apel nu s-a pronunțat pe motivele de apel cu care a fost investită, recursul se privește ca fondat și va fi admis ca atare, cu efectul casării deciziei recurate precum și a sentinței instanței de fond și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva deciziei nr. 489 din 4 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV–a civilă. Casează decizia precum și sentința nr. 380 din 29 aprilie 2002 a Tribunalului București, secția a V–a civilă și de contencios administrativ, și trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2004.