ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6399/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la nr. 7154/2001 din 21 noiembrie 2001, reclamantul

B.N., în nume propriu și ca mandatar al moștenitorilor proprietari ai vilei O.

(fostă C.B. și V.D.) din Slănic Moldova, județul Bacău, a chemat în judecată pe

pârâta SN T.R. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța,

să dispună restituirea în natură către moștenitori a vilei O. din Slănic

Moldova, județul Bacău în condițiile Legii nr. 10/2001, iar actele de

vânzare-cumpărare a imobilului și a terenului încheiate de SC P.M. SA din

Slănic Moldova să fie lovite de nulitate absolută potrivit art. 46 alin. (2)

din legea mai sus menționată.

În susținerea acțiunii sale

reclamantul a depus actele doveditoare a titlului autorilor lor, procesul

verbal de rechiziție a terenului, certificate de moștenitor, adresa către SC

P.M. SA și notificarea către SN T.R. SA.

Prin sentința civilă nr. 380 din 29

aprilie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a V–a civilă și de

contencios administrativ, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de

reclamant precum și excepțiile de prematuritate și inadmisibilitate invocate de

pârâtă. Pentru a se pronunța astfel tribunalul a reținut, în esență, că pârâta

SN T.R. SA a fost de bună-credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu, contract ce este în ființă până la

anularea lui, printr-o hotărârea judecătorească. Instanța a mai reținut că

reclamanții nu au solicitat anularea acestui contract, motiv pentru care nu

poate obliga pârâta să restituie imobilul în temeiul Legii nr. 10/2001,

întrucât aceasta nu întrunește calitatea de deținător în condițiile precizate

de actul normativ sus-menționat, ea fiind un subdobânditor de bună-credință.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamantul B.N. și în calitate de reprezentant al moștenitorilor

proprietari ai vilei O., R.G., S.A. și S.M., criticând-o pentru netemeinicie și

nelegalitate. Prima critică din apel vizează faptul că instanța de fond nu s-a

pronunțat pe capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare între SC P.M. SA, în calitate de vânzător și SN T.R. SA., în

calitate de cumpărător, în raport de dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 care stipulează că „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele

făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate

fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care

actul a fost încheiat cu bună-credință”. Cea de a doua critică formulată în

apel se referă la faptul că în motivarea sentinței apelate, instanța a reținut

că pârâta SN T.R. SA nu întrunește calitatea de deținător al imobilului și

terenului în litigiu, în condițiile precizate de Legea nr. 10/2001, fapt pentru

care notificarea trebuia adresată vânzătorului, în speță SC P.M. SA. Nu s-a

reținut faptul că aceasta nu mai deținea imobilul, construcție și teren, din

anul 1994, respectiv 1995, de când le-a vândut și de când sunt deținute de

pârâtă.

Prin decizia nr. 489 din 4 decembrie

2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV–a civilă, a fost

respins apelul reclamantului, ca nefondat. Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, că reclamantul a promovat acțiune în

justiție fără a parcurge procedura prealabilă, reglementată prin dispozițiile

Legii nr. 10/2001; a apreciat că, dacă s-ar admite punctul de vedere al primei

instanțe, acela că cererea promovată de apelanții-reclamanți nu este prematură,

ar însemna că instanțele judecătorești să se substituie activității

jurisdicționale la care sunt îndrituite de către lege unitățile deținătoare ale

imobilelor preluate de stat, ori activitatea jurisdicțională a instanțelor

judecătorești conferită de Legea nr. 10/2001, vizează doar verificarea legalității

și temeiniciei deciziei emise în condițiile art. 24 alin. (1) din acest act

normativ.

Așa fiind, se constată că cererea

formulată de apelanții reclamanți este prematur introdusă, situație în raport

de care va menține soluția de respingere a acțiunii, însă pentru aceste

considerente.

Contra acestei decizii a declarat

recurs reclamantul B.N., în nume propriu și ca mandatar al moștenitorilor

proprietari ai vilei O. din Slănic Moldova, județul Bacău, motivat pe

dispozițiile art. 304 pct. 6, 9 și 10 C. proc. civ.

Recursul este fondat și urmează a fi

admis pentru cele ce succed.

Curtea de Apel București s-a

pronunțat pe excepția prematurității acțiunii apelanților-reclamanți, cu

încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia, instanța

va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și

aplicarea legii de către prima instanță, putând fi invocate, din oficiu,

motivele de ordine publică. Din considerentele deciziei recurate rezultă, fără

echivoc, că excepția prematurității a fost invocată de pârâtă, la fond, și a

fost respinsă de tribunal. Și în atare condiții, instanța care a soluționat

apelul avea obligația de a pune în discuția părților această excepție înainte

de a se pronunța asupra ei, ceea ce nu s-a întâmplat în speță.

De asemenea a apreciat că

apelanții-reclamanți au promovat acțiune în justiție fără a parcurge procedura

prealabilă, reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, fără a observa că

pârâta a fost notificată, prin Biroul executorului judecătoresc T.G. la 22 mai

2001, iar acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la 22

noiembrie 2001 (fila 1 fond). Calculul termenului în care trebuia emisă decizia

de către unitatea deținătoare este făcut „sui generis” de instanța de apel, într-o

interpretare proprie a prevederilor Legii nr. 10/2001.

Mai mult, a menținut soluția

instanței de fond care nu s-a pronunțat pe capătul doi de cerere privind

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului ce formează obiectul

litigiului dedus judecății.

Ori soluționarea acestui capăt de

cerere, constatarea nulității actului de înstrăinare este o chestiune

prejudicială procedurii administrative de restituire a imobilelor ce fac

obiectul Legii nr. 10/2001, a cărei soluție poate avea o înrâurire covârșitoare

asupra dreptului dedus procedurii administrative.

Față de cele ce preced, ținând seama

că instanța de apel nu s-a pronunțat pe motivele de apel cu care a fost

investită, recursul se privește ca fondat și va fi admis ca atare, cu efectul

casării deciziei recurate precum și a sentinței instanței de fond și trimiterea

cauzei, spre rejudecare, Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul B.N. împotriva deciziei nr. 489 din 4 decembrie 2002 a Curții de

Apel București, secția a IV–a civilă.

Casează decizia precum și sentința

nr. 380 din 29 aprilie 2002 a Tribunalului București, secția a V–a civilă și de

contencios administrativ, și trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2004.