ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9231/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 4

martie 2008 la Tribunalul Constanța, M.R.E. a acționat în judecată Statul Român

în temeiul art. 504 și art. 505 alin. (2) C. proc. pen. solicitând repararea

prejudiciului suferit ca urmare a condamnării sale pe nedrept, prin obligarea

pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 150.000 lei.

În motivarea acțiunii reclamanta

arată că prin sentința penală nr. 1333, din 15 iunie 2005 a Judecătoriei

Medgidia a fost condamnată la o amendă penală de 5 milioane lei pentru

săvârșirea infracțiunii de lovire și alte violențe, prevăzute de art. 180 C.

pen., fără a fi persoana care a săvârșit fapta, făcându-se confuzie cu o altă

persoană din localitatea Satu Nou – purtând același nume – M.R.E., cea care se

face vinovată de săvârșirea infracțiunii pentru care reclamanta a fost

condamnată.

Reclamanta pretinde că a luat

cunoștință de proces și condamnare la momentul executării mandatului – data la

care elevă fiind se pregătea pentru examenul de bacalaureat și susținerea examenului

la Academia de Poliție. Având însă cazier, nu a mai putut participa și susține

examenul.

În urma demersurilor care au durat

aproximativ doi ani și jumătate, perioadă în care reclamanta a fost supusă unor

traume psihice, prin sentința penală nr. 1681/P din 16 octombrie 2007

pronunțată de Judecătoria Medgidia, s-a constatat eroarea judiciară,

revizuienta M.R.E. nefiind autoarea agresiunii. Ca urmare, s-a procedat la

anularea sentinței penale nr. 1333 din 15 iunie 2005 a Judecătoriei Medgidia

prin care reclamanta a fost condamnată, și s-a dispus achitarea acesteia.

Se precizează totodată că în toată

această perioadă reclamanta a făcut demersuri la toate instituțiile statului fără

a primi vreun sprijin, iar viața sa a făcut obiect de dezbateri în mass-media,

impactul social alternând între compătimire – pentru că devenise o victimă a

justiției și subiect de persiflare la nivelul comunității locale.

Datorită situației create,

reclamanta nu s-a mai putut înscrie la școala de șoferi, nu a mai putut susține

examenul la Academia de Poliție, iar viața de familie a fost tensionată pe

parcursul celor zece procese, în efortul de a stabili realitatea, la care s-au

adăugat cheltuieli implicate de problemele judiciare.

Tribunalul Constanța, prin sentința

nr. 117 din 8 octombrie 2008 a admis în parte acțiunea reclamantei M.R.E. în

contradictoriu cu statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor

București – pe care l-a obligat la plata sumei de 30.000 lei reprezentând daune

morale.

S-a reținut că prin condamnarea

reclamantei la amenda penală de 5.000.000 lei pentru infracțiunea de lovire

prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. și infracțiunea de amenințare prevăzută

de art. 193 C. pen. și ulterior achitată în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. prin sentința penală nr. 1681/P din

16 octombrie 2007 a Judecătoriei Medgidia, s-a produs o eroare judiciară în

privința persoanei, M.R.E. nefiind autoarea agresiunii. Prin această eroare

i-au fost cauzate reclamantei grave prejudicii.

Prin hotărârea Judecătoriei Medgidia

nr. 1681/P din 16 octombrie 2007, s-a constatat că eroarea a fost determinată

de organele de poliție care au comunicat greșit datele de stare civilă ale

numitei M.R. devenită C., dar și părții vătămate A.E. care nu a făcut cuvenitele

diligențe pentru arătarea adevăratei făptuitoare, împrejurări care au condus la

condamnarea pe nedrept a reclamantei. În temeiul probelor administrate,

instanța a reținut că timp de 2 ani și jumătate reclamanta a făcut demersuri

pentru a-și proba nevinovăția, perioadă în care a fost afectată psihic,

situația generând probleme familiale și legate de desăvârșirea pregătirii

profesionale

Datorită cazierului, reclamanta nu

și-a mai putut susține examenul la școala de șoferi și nu s-a mai putut înscrie

pentru susținerea examenului la Academia de Poliție.

La stabilirea daunelor morale

instanța a avut în vedere gravitatea pedepsei, faptul că aceasta nu a fost

privată de libertate dar și impactul condamnării asupra demnității, trauma

psihică suferită de reclamantă în cursul procesului penal și consecințele

asupra vieții de familie.

Curtea de Apel Constanța, prin

decizia nr. 36 c din 11 februarie 2009 a respins ca nefondat apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D.G.F.P.

Constanța, a admis apelul reclamantei M.R.E. și a obligat Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice – la plata unor daune morale majorate de la

30.000 lei la 150.000 lei.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a concluzionat că în mod nejustificat Statul Român susține că în speță nu

sunt incidente dispozițiunile art. 504 C. proc. pen. Textul de referință –

raportat la situația de fapt reținută de instanța de fond trebuie coroborat cu

art. 52 alin. (3) din Constituția României, care statuează că statul răspunde

patrimonial pentru pagubele cauzate prin erori judiciare, dispoziții care sunt

în concordanță cu art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană pentru drepturile

omului.

În ceea ce privește apelul

reclamantei, curtea a concluzionat că, prima instanță nu a făcut o justă

aplicare criteriilor de cuantificare a daunelor morale raportate la situația de

fapt, deoarece despăgubirile acordate nu sunt de natură să compenseze

prejudiciul moral suferit de reclamantă, fapt ce impune majorarea acestora.

Împotriva deciziei Curții de Apel

Constanța a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice, A.N.A.F. –

reprezentat de D.G.F.P. Constanța pentru Statul Român, nemotivat în drept.

În susținerea recursului se critică

decizia prin aceea că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 504 – 506 C.

proc. pen. – texte pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, deoarece cele

două ipoteze cumulative prevăzute de textul procedural pentru antrenarea

răspunderii statului în cazul erorilor judiciare nu sunt întrunite – reclamanta

nefiind niciodată condamnată definitiv – hotărârile de la fond și apel fiind

anulate și reclamanta achitată și nici privată de libertate.

Daunele morale solicitate și

acordate de instanță nu pot fi reținute, deoarece în această privință

prejudiciul nu poate fi considerat cert, din moment ce acesta nu a fost probat,

însăși reclamanta recunoscând prin acțiune că nu poate indica valoarea

pierderii.

Instanța greșește acordând reparații

patrimoniale pentru daune nepatrimoniale, iar fapta ilicită cauzatoare de

prejudicii nu poate constitui pentru reclamantă o sursă de îmbogățire.

Cuantumul daunelor morale acordate

de instanță este exagerat și ele depășesc valorile nepatrimoniale care au lezat

personalitatea și viața reclamantei, cu atât mai mult cu cât împotriva acesteia

nu a fost luată măsura privării de libertate.

Pentru aceste considerente Statul

Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat admiterea recursului, casarea

parțială a deciziei nr. 36/c din 11 iulie 2009 și a sentinței nr. 1117 din 8

octombrie 2008 și reducerea cuantumului daunelor morale.

Recursul este nefondat.

În cauză sunt incidente

dispozițiunile art. 504 C. proc. pen., text pe care reclamanta și-a întemeiat

acțiunea – și care statuează că persoana care a fost condamnată definitiv are

dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării

cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Dreptul la repararea

pagubei nu este condiționat de privarea de libertate sau restrângerea acesteia

în mod nelegal, alin. (2) al art. 505 reprezentând o a doua ipoteză în temeiul

căruia operează răspunderea statului pentru erorile judiciare.

Reclamanta M.R.E. a fost condamnată

prin sentința nr. 1333 din 15 iunie 2005 a Judecătoriei Medgidia la o amendă

penală de 5.000.000 lei pentru infracțiunea de lovire prevăzută de art. 180

alin. (2) C. pen. și infracțiunea de amenințare prevăzută de art. 193 C. pen. și

apoi achitată în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C.

proc. pen. prin sentința nr. 1681/P din 16 octombrie 2007 pronunțată de

Judecătoria Medgidia în revizuirea sentinței penale nr. 1333/2005, după ce recursul

împotriva acestei sentințe fusese respins prin decizia penală nr. 103 din 10

februarie 2006.

Prin sentința nr. 1681/2007 a

Judecătoriei Medgidia s-a constatat că eroarea judiciară a fost determinată de

organele de poliție care au comunicat greșit instanței datele de stare civilă

ale numitei M.R. devenită C., dar și a părții vătămate A.E., care nu a făcut

cuvenitele demersuri pentru arătarea adevăratei făptuitoare.

Este evident că prin greșita

stabilire a faptelor în cursul procesului penal, având ca urmare condamnarea

definitivă a unei persoane nevinovate, în speță reclamanta, eroarea judiciară

s-a produs, ea atrăgând răspunderea statului sub aspect patrimonial pentru

prejudiciile cauzate acesteia.

Principiul constituțional prevăzut

de art. 53 alin. (3) care consacră răspunderea statului pentru prejudiciile

cauzate pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, este în deplin

acord cu protocolul nr. 7 adițional, la Convenția Europeană pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale potrivit căruia „atunci când o

condamnare penală definitivă este ulterior anulată, sau când este acordată

grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs

o eroare judiciară, persoana care a suferit o pagubă din cauza acestei

condamnări este despăgubită conform legii și practicii în vigoare în statul

respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp

util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.

În pricina de față s-a stabilit cu

certitudine că eroarea judiciară nu îi este imputabilă reclamantei ci organelor

de poliție, care au comunicat greșit instanței datele de stare civilă ale

numitei M.R. și părții vătămate, care nu a făcut cuvenitele demersuri pentru

arătarea făptuitoarei.

Deși cuantificarea prejudiciului

moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, în cauză reclamanta a

înfățișat instanței elementele probatorii adecvate pentru evaluarea întinderii

acestora.

Acestea au evidențiat că la data

condamnării reclamanta, elevă fiind, se pregătea pentru examenul de bacalaureat

și susținerea examenului la Academia de Poliție, lucru ce nu s-a mai întâmplat

deoarece reclamanta avea cazier judiciar.

Situația care a frânat evoluția

profesională a reclamantei a fost dublată de impactul social al condamnării

acesteia care a făcut obiect de dezbateri în mass-media, cu larg răsunet în

comunitatea locală. La acestea s-a adăugat atmosfera familială extrem de

tensionată și eforturile reclamantei de lămurire a situației sale pe parcursul

a zece procese și nenumărate demersuri făcute la instituțiile statului, fără a

primi vreun sprijin din partea acestora.

Toate aceste probatorii au fost

apreciate de instanța de apel la adevărata lor valoare atunci când a admis

apelul reclamantei și a majorat daunele morale de la 30.000 lei la 150.000 lei.

S-au avut în vedere consecințele

fizice și psihice produse asupra reclamantei, valorile lezate - (evoluția

profesională, demnitatea, impactul social al condamnării sale) intensitatea de

percepere a consecințelor vătămării, efectul produs asupra situației sociale,

familiale și profesionale a reclamantei - toate subordonate aprecierii

rezonabile și pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și

efectiv produs.

Din această perspectivă, cuantumul

daunelor morale acordate reclamantei a fost corect stabilit, astfel că și sub

acest aspect critica din motivarea recursului este nefondată.

Reparația patrimonială a

prejudiciului moral reprezintă o formă de compensare a acestuia – alături de

formele nepatrimoniale de reparație, integrată principiilor instituite de art.

998 C. civ., care nu face distincția între cele două categorii de prejudicii -

materiale și morale - sub aspectul modalității reparării lor.

În raport de cele mai sus arătate,

și întrucât niciuna din criticile formulate de Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice nu sunt întemeiate, în conformitate cu art. 312 C. proc.

civ. recursul de față va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de D.G.F.P. Constanța împotriva deciziei nr. 36 c din 11 februarie 2009 a

Curții de Apel Constanța, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

11 noiembrie 2009

.