ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 598/2010

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Curtea

de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr.

41/CA din 5 martie 2009, a respins ca nefondată acțiunea formulată de

reclamantul O.N.D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării, având ca

obiect anularea parțială a Ordinului nr. 1349 din 20 decembrie 2007 și a

actelor subsecvente emise în baza acestuia, obligarea pârâtului la emiterea

unor acte prin care reclamantului să-i fie acordat și recunoscut gradul de

locotenent, cu plata unor daune morale în cuantum de 100.000 lei și a daunelor

materiale reprezentând diferența soldelor lunare calculate potrivit gradului de

locotenent, începând cu data de 20 decembrie 2007 până la acordarea efectivă a acestui grad.

Prin

aceeași hotărâre au fost respinse, în prealabil, excepțiile necompetenței,

lipsei interesului și tardivității acțiunii.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul O.N.D., solicitând casarea ei și

trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente.

Prin

decizia nr. 4742 din 30 octombrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de O.N.D.

împotriva sentinței nr. 41/CA din 5 martie 2009 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat

Analizând

actele și lucrările dosarului, hotărârea atacată și, în mod grupat, în funcție

de legătura logică și relevanța lor în dezlegarea problemelor de drept ale

speței, criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispozițiilor art. 304, art. 304

1

C. proc. civ. și a prevederilor legale incidente în materia supusă controlului

judiciar, Înalta Curte a constatat că nu subzistă nici un motiv care să impună

casarea sau modificarea acesteia.

Raportat

la obiectul acțiunii reclamantului, la dosarul cauzei au fost depuse toate

actele necesare pentru soluționarea acesteia, în sensul dispozițiilor art. 13

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și au fost administrate probele încuviințate

la solicitarea reclamantului. Ca urmare, nu a fost necesară administrarea altor

probe a căror concludentă și pertinență să oblige judecătorul fondului să

dispună o atare măsură, în exercitarea rolului activ prevăzut de art. 129 C.

proc. civ.

S-a

mai reținut că, în raport cu materialul probator existent la dosarul cauzei, cu

prevederile legale incidente în speță și, în condițiile în care recurentul nu a

acționat conform art. 22 din Regulamentul disciplinei militare față de măsurile

apreciate de Ministerul Apărării Naționale ca fiind necesare pentru finalizarea

procedurii de acordare a gradelor militare, caracterul pretins „fraudulos"

al acestora și aspectele de nelegalitate circumscrise motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicate în cererea de recurs, nu

pot fi reținute.

Potrivit

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurent, nelegalitatea hotărârii

atacate poate fi reținută atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se

sprijină soluția adoptată, sau când conține motive contradictorii ori străine

de natura pricinii, fiind încălcat astfel principiul general consacrat prin

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În

conformitate cu acest text de lege, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru

care s-au înlăturat cererile părților, principiul astfel consacrat constituind

o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și

singurul mijloc de natură să asigure un real control judiciar.

Aceasta

nu înseamnă însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor

susținerilor părților - acestea putând fi sistematizate în funcție de legătura

lor logică - ori să interpreteze anumite texte de lege doar în modalitatea

solicitată de părți, prevederile art. 304 pct. 7, coroborate cu art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ., impunând doar condiția ca hotărârile să fie motivate

clar, convingător și pertinent.

În

speță, motivarea hotărârii atacate îndeplinește toate aceste cerințe, făcând

posibilă realizarea controlului judiciar, astfel încât incidența motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reținută.

Procedând

și la examinarea cauzei sub toate aspectele, conform art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte a constatat că nu subzistă în speță nici un alt motiv

de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea hotărârii atacate.

Împotriva

deciziei nr. 4742 din 30 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat

contestație în anulare O.N.D., prin care s-a solicitat admiterea acestei căi

extraordinare de atac, cu consecința anulării în tot a deciziei atacate și a

rejudecării cererii de recurs.

S-a

învederat, prin motivele contestației în anulare, că pe de o parte, instanța de

recurs a respins recursul fără ca acesta să fi fost judecat în fond, și că, pe

de altă parte, respingând recursul, nu a cercetat toate motivele de casare

expuse prin cererea de recurs. De asemenea, contestatorul a mai arătat că

instanța de recurs nu a manifestat o conduită activă și nu a stăruit prin toate

mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în

cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul

pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Instanța

de recurs, s-a mai subliniat, a ignorat dispozițiile exprese și de strictă

interpretare din Legea nr. 262/2007, care reprezintă, în opinia recurentului, o

lex specialia, și a încălcat atât dispozițiile legii interne (naționale) -

legile procedurale civile de drept comun -, dispozițiile exprese ale art. 20

din Constituția României, cât și garanțiile Convenției europene a drepturilor

omului.

În

drept s-au invocat dispozițiile art. 317 alin. (2) și art. 318 teza a II-a C.

proc. civ.

Contestația

în anulare este inadmisibilă.

Potrivit

prevederilor art.

317

alin. (1) C.

proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare,

atunci când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina,

nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, sau/ori atunci când

hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică

privitoare la competență, dar numai dacă motivele mai sus arătate nu au putut

fi invocate pe calea apelului sau recursului. Cu toate acestea, cum dispune

expres art. 317 alin. (2) C. proc. civ., contestația în anulare poate fi

primită pentru motivele prevăzute de art. 317 alin. (1), în cazul când aceste

motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins

pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins

fără ca el să fi fost judecat în fond.

De

asemenea, în condițiile art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de

recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este

rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau

admițându-1 numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre

motivele de modificare sau de casare.

Contestația

în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul

căreia părțile sau procurorul pot obține desființarea unei hotărâri

judecătorești în cazurile limitativ

prevăzute de lege. Ea poate fi exercitată, în mod exclusiv, în scopul

retractării hotărârilor judecătorești pronunțate cu nesocotirea unor norme procedurale,

iar nu și pentru netemeinicie.

Obiectul

contestației în anulare îl constituie decizia nr. 4742 din 30 octombrie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost

respins ca

nefondat recursul declarat de reclamantul O.N.D. împotriva sentinței nr. 41/CA

din 5 martie 2009 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și

fiscal.

Nu

sunt întrunite în cauză, în mod evident, condițiile de admisibilitate ale

contestației în anulare obișnuită prevăzute de dispozițiile art. 317 alin. (2) C.

proc. civ. , întrucât contestatorul nu a invocat în recurs vreunul din motivele

prevăzute de art. 317 alin. (1) punctele 1 și 2 C. proc. civ.

Pe de altă parte, nu sunt aplicabile în speță nici

prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

, referitoare la

contestația în anulare specială, de strictă interpretare. Într-

adevăr, instanța de recurs nu a săvârșit vreo

omisiune în cercetarea motivelor de recurs, ci a procedat la o analiză grupată

a motivelor de recurs invocate de recurent, în funcție de legătura logică și de

relevanța lor în dezlegarea problemelor de drept ale litigiului, și a

concluzionat că

aceste motive nu sunt întemeiate.

În

aceste condiții, se va dispune, în temeiul dispozițiilor ar. 320 C. proc. civ. ,

respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare formulată de O.N.D.

împotriva deciziei nr. 4742 din 30 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată

de O.N.D. împotriva deciziei nr. 4742 din 30 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2010.