ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4921/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 180 din 17 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul

Vâlcea în dosarul nr. 774/90/2008,

a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții

P.O., D.I. ș.a. împotriva pârâtei SC P. SA pentru efectuarea plăților

compensatorii, datorate încetării contractelor individuale de muncă, la care se

adaugă dobânda legală, calculată de la data introducerii acțiunii până la

achitarea efectivă.

Împotriva sentinței

au formulat recurs reclamanții, criticând-o pentru

nelegalitate si netemeinicie, astfel:

In mod greșit s-a reținut că intenția

părților nu a fost aceea de a se cumula indemnizațiile din planul social cu

cele din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Atât planul social, cât și amendamentele

aduse acestuia nu reprezintă anexe ale contractului colectiv de muncă iar în

caz de îndoială clauza se interpretează în favoarea salariatului, în sensul ca

acesta să beneficieze de drepturile bănești prevăzute de ambele acte.

Contrar celor arătate în considerentele

sentinței, indemnizația de concediere pentru anul 2007 trebuia calculată în

funcție de salariul mediu brut pe acel an, în cuantumul menționat în adresa nr.

504 din 11 iunie 2007, și nu la nivelul salariului mediu brut din anii

anteriori concedierii.

La termenul de judecată din 21 aprilie

2009 intimata-pârâtă SC P. SA a invocat excepția de necompetență teritorială a

Curții de Apel Pitești, motivată prin aceea că potrivit prevederilor art. 72

din Legea nr. 168/1999 coroborat cu art. 284 C. muncii, conflictele de drepturi

se soluționează de instanța în a cărei circumscripție se află sediul unității,

respectiv municipiul București.

Legat de această

excepție, partea a invocat neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 298 alin.

(2) ultima teză C. muncii în raport de prevederile

art. 1 alin. (4) si (5), art. 73 alin. (3) lit. p) si

art. 79 alin. (1) din Constituția României revizuită.

Se arată, în susținerea acestei din urmă

excepții, că potrivit art. 298 alin. (2) teza ultimă C. muncii sunt abrogate

orice alte dispoziții contrare acestui act normativ.

Abrogarea implicită pe care o instituie

acest text de lege nu se mai regăsește printre evenimentele legislative

reglementate de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative.

Prin art. 62 și art. 63 din Legea nr.

24/2000 s-a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar

dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și

apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de

identificare a acestora.

Pentru stabilirea instanței competente

din punctul de vedere al competenței teritoriale, arată intimata-pârâtă, intră

în concurs prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999, potrivit cărora cererile

referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi se adresează instanței

judecătorești în a cărei circumscripție își are sediul unitatea, cu prevederile

art. 284 alin. (1) C. muncii, acestea din urmă stabilind drept instanță

competentă în soluționarea acelorași cereri pe aceea în a cărei circumscripție

reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Pentru a determina norma aplicabilă

instanța trebuie să verifice și să aplice principiile ierarhizării normelor

interne, principiile aplicării în timp a legilor, cu respectarea modului de

operare și a efectelor abrogării.

Argumentând neconstituționalitatea art.

298 alin. (2) teza ultimă C. muncii, intimata-pârâtă mai arată că în

conformitate cu art. 15 din Legea nr. 24/2000, pentru evitarea paralelismelor,

în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în

mai multe alineate sau articole din același act normativ ori în două sau mai

multe acte normative, cum sunt în cazul dedus judecății art. 72 din Legea nr.

168/1999 și art. 284 C. muncii.

Pentru sublinierea unor conexiuni

legislative se utilizează norma de trimitere. In cazul de față art. 294 C.

muncii trimite la legea specială privind soluționarea conflictelor de muncă -

Legea nr. 168/1999.

In acord cu jurisprudența CEDO și cu cea

a Curții Constituționale, legiuitorul are obligația de a asigura adoptarea unor

dispoziții legale eficiente din punct de vedere al aplicabilității acestora, în

sensul că acestea trebuie să fie coerente, să evite paralelismul legislativ, să

aibă o aplicabilitate practică uniformă și astfel să evite o jurisprudența neuniformă.

Art. 1 alin. (5) din Constituția României

dispune că respectarea legilor și a Constituției este obligatorie. Parlamentul

este obligat să respecte atât Constituția, cât și legile organice ce decurg din

prevederile constituționale. Legea nr. 24/2000 face parte din piramida

constituțională, în sensul că reprezintă o lege esențială pentru procedura

legislativă din România.

Pentru aceste motive, intimata-pârâtă a

solicitat suspendarea judecății și sesizarea Curții Constituționale în vederea

soluționării excepției de neconstituționalitate, conform art. 29 din Legea nr.

47/1992.

Recurenții-reclamanți nu și-au exprimat

punctul de vedere cu privire la această excepție.

Prin încheierea de

ședință din 12 mai 2009 Curtea de Apel Pitești, s

ecția civilă pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale și pentru

cauze

cu minori și de familie,

a respins

cererea de sesizare a Curții Constituționale reținând că nu sunt întrunite

cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât prin excepția invocată se pune

în discuție modul de aplicare în timp a actelor normative, raportul dintre

legea specială și dreptul comun în materia dreptului muncii.

S-a mai reținut că abrogarea implicită

vădind „neinformarea legislativă" creează, în opinia părții, dificultăți

în interpretarea și aplicarea legii referitor la stabilirea competenței

teritoriale în soluționarea conflictelor de drepturi.

Întrucât problemele ridicate țin de

aplicarea și interpretarea legii, atribuții ce intră în competența generală a

instanțelor judecătorești, s-a constatat că nu sunt întrunite condițiile

prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate fiind

inadmisibilă.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs

pârâta, care a susținut caracterul nelegal al încheierii din punct de vedere al

modalității în care s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr.

47/1992.

Invocând neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003,

recurenta a pretins că acest text introduce un caz de abrogare implicită, lucru

nepermis după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind

normele de tehnică legislativă, prin care se reglementează doar abrogarea

expresă, totală sau parțială.

S-a făcut referire, de asemenea, la

raportul dintre norma specială (conținută în Legea nr. 168/1999) și cea

generală (Codul muncii), la faptul că acestea reglementează diferit problema

competenței teritoriale în materia conflictelor de muncă, precum și la

împrejurarea că soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune

analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.

Analizând recursul, Înalta Curte constată

că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

In drept, potrivit art. 29 alin. (l) din

Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

această instanță decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor

judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei

legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare,

care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare

ar fi obiectul acestuia.

Rezultă că legiuitorul a statuat că pot

face obiectul unei astfel de excepții „legi sau ordonanțe" ori „dispoziții

dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare", adică norme de drept în

vigoare care trebuie să aibă „legătură cu soluționarea cauzei", anume, în

aplicarea directă a cărora judecătorul urmează să judece litigiul sau anumite

incidente ivite pe parcursul acestuia.

In speță, dispoziția legală atacată

cuprinsă în art. 298 alin. (2) ultima liniuță C. muncii prevede că „pe data

intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă.. .orice alte dispoziții

contrare."

Această dispoziție, care instituie un caz

de abrogare expresă indirectă, și nu un caz de abrogare implicită (tacită), cum

eronat susține pârâta, nu reglementează competența teritorială a vreunei

instanțe și nu este de natură, prin ea însăși, să constituie fundamentul

judecății unei pricini în fond sau a unei excepții procesuale, ci presupune o

verificare și o determinare a acțiunii în timp a legii care o cuprinde (Codul

muncii), în raport cu legea anterioară (Legea nr. 168/1999).

Rezultă că aspectul pe care pârâta 1-a

invocat ca reprezentând obiect al unei excepții de neconstituționalitate

constituie de fapt un aspect ce vizează aplicarea legii în timp, raportul

dintre norma generală și cea specială.

Or, acestea sunt împrejurări care sunt

date în puterea de apreciere a instanței de drept comun, învestite cu

soluționarea litigiului și nu în competența judecătorului constituțional.

Astfel, Curtea Constituțională se

pronunță asupra conformității textului cu legea fundamentală în situații de

conflict între acestea și nu asupra conflictului intertemporal de legi.

Modalitatea în care o normă ulterioară

poate abroga și înlătura de la aplicabilitate o normă anterioară care

reglementa aceeași materie reprezintă instrumente de interpretare și de

rezolvare a litigiului la îndemâna instanței ordinare, în virtutea plenitudinii

de jurisdicție a acesteia.

Așadar aspectele invocate nu se

constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența

jurisdicției constituționale - sub forma unei excepții de neconstituționalitate

- ci sunt elemente de analiză pe care instanța urmează să le aibă în vedere sub

forma unor chestiuni prealabile în soluționarea excepției de necompetență

teritorială.

Pentru cele ce preced, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâta SC P. SA, împotriva încheierii pronunțată în ședința din 12 mai 2009 a

Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă

și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 01 octombrie

2010.