ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1915/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 17 aprilie 2008 pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția

civilă, reclamanții

M.M. și M.M. au

solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care pârâta SC P. SA să fie obligată

la plata sumei de 6.600 lei, reprezentând diferența între plățile compensatorii

acordate și cele cuvenite conform „Planului Social” pe anul 2005 - 2007 anexat

Contractului Colectiv de Muncă pe anii 2005 - 2007, precum și indexarea sumelor

cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii și până la achitarea

integrală.

Prin sentința civilă nr. 159 din 13 februarie 2009,

tribunalul

a respins excepția privind

prescripția dreptului material la acțiune invocată de pârâtă și a respins

acțiunea formulată de reclamanți, precum și cererea pârâtei privind acordarea

cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanții

M.M. și M.M.

În cadrul judecății recursului, pârâta SC P. SA a

invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor cuprinse în art. 298 alin.

(2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, prin raportare la prevederile art. 1 alin.

(4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția

României și ținând seama de dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999.

Motivul de neconstituționalitate invocat a avut ca

temei premisa că ambele legi menționate sunt legi organice, dintre care una

(Legea nr. 168/1999) are caracter special, iar cealaltă reprezintă dreptul

comun în materia care interesează litigiul, aceea a soluționării conflictelor

de muncă și că cele două acte normative reglementează diferit problema

competenței teritoriale în acest domeniu.

S-a susținut că, în conformitate cu art. 15 din Legea nr.

24/2000, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași

reglementări în mai multe articole sau aliniate din același act normativ ori în

două sau mai multe acte normative, iar în cazul unor paralelisme se apelează la

norma de trimitere.

Prin încheierea pronunțată la 12 mai 2009, Curtea de

Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale

și pentru cauze cu

minori și de familie, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale,

apreciind că nu sunt întrunite cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992,

deoarece aspectele invocate țin de aplicarea legii și revin instanței de

judecată.

Astfel, s-a constatat că, în speță, se pune în

discuție, de fapt, modul de aplicare în timp a unor norme de lege, precum și

raportul dintre legea specială și dreptul comun în materia dreptului muncii,

recurenta fiind nemulțumită de „scăparea legislativă” care creează probleme de

interpretare în stabilirea competenței.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs SC P. SA,

care a susținut caracterul nelegal din punct de

vedere al modalității în care s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 29 din

Legea nr. 47/1992.

Astfel, s-a arătat că soluționarea excepției de

necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999

mai este sau nu în vigoare, în condițiile în care în art. 298 alin. 2 ultima

liniuță C. muncii se arată că „orice dispoziție contrară se abrogă”, text care

a fost interpretat de teoreticieni și practicieni ca reprezentând un caz de

abrogare implicită.

Or, după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu

mai există temei pentru operarea abrogării implicite, abrogarea putând fi doar

expresă, totală sau parțială.

Față de această situație juridică, conținutul

prevederilor legale considerate ca fiind neconstituționale vizează modalitatea

de soluționare a excepției de necompetență teritorială a instanței și ca atare,

are legătură cu soluționarea cauzei, fiind întrunite condițiile de

admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale.

Recursul este nefondat.

Invocând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 284

alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, recurenta a pretins că acest

text introduce un caz de abrogare implicită, lucru nepermis după intrarea în

vigoare a Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, care

reglementează doar abrogarea expresă, totală sau parțială.

S-a făcut referire de asemenea, la raportul dintre

norma specială (conținută de Legea nr. 168/1999) și cea generală (C. muncii),

la faptul că acestea reglementează diferit problema competenței teritoriale în

materia conflictelor de muncă, precum și la împrejurarea că soluționarea

excepției de necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care

Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.

Rezultă că ceea ce recurenta a invocat ca reprezentând

obiect al unei excepții de neconstituționalitate, constituie de fapt, aspecte

ce vizează aplicarea legii în timp, raportul dintre norma generală și cea

specială.

Toate acestea sunt însă împrejurări care sunt date în

puterea de apreciere a instanței de drept comun, învestite cu soluționarea

litigiului, iar nu în competența judecătorului constituțional.

Instanța de contencios constituțional se pronunță

asupra conformității textului cu legea fundamentală în situații de conflict

între acestea, iar nu asupra conflictului intertemporal de legi.

Modalitatea în care o normă ulterioară poate abroga și

înlătura de la aplicabilitate o normă anterioară care reglementa aceeași

materie ori stabilirea caracterului de lege generală sau specială (pentru ca în

funcție de aceasta, să se determine prioritatea aplicării uneia dintre ele)

reprezintă instrumente de interpretare și de rezolvare a litigiului la îndemâna

instanței ordinare, în virtutea plenitudinii jurisdicționale a acesteia.

Așadar, aspectele invocate nu se constituie în chestiuni

de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției

constituționale - sub forma unei excepții de neconstituționalitate -, ci sunt

elemente de analiză pe care instanța urmează să le aibă în vedere sub forma

unor chestiuni prealabile în soluționarea excepției de necompetență

teritorială.

De aceea, respingând sesizarea Curții Constituționale

pe motiv că ceea ce se pune în discuție este o problemă de interpretare a

normelor legislative privind competența în evoluția lor temporală, instanța în

fața căreia s-a invocat excepția a procedat corect.

Aceasta întrucât, așa cum s-a arătat anterior,

sesizarea Curții Constituționale nu poate fi dispusă pentru aspecte ce vizează

interpretarea și aplicarea legii în timp.

Pentru considerentele arătate, criticile fiind găsite

nefondate, recursul va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC

P. SA împotriva încheierii din 12 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Pitești,

secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și

pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 1181/90/2008.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2010.