ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1095/2011

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 22 iulie 2008 pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția

civilă, reclamanții B.G., B.I., S.G., A.I., O.G., au solicitat pronunțarea unei

hotărâri prin care pârâta SC P. SA să fie obligată la plata sumelor

reprezentând drepturi salariale cuvenite ca urmare a executării

necorespunzătoare a obligației de acordare a plăților compensatorii, datorate

ca urmare a încetării contractului individual de muncă, plus dobânda legală,

calculată de la data introducerii acțiunii, până la achitarea efectivă și obligarea

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 208 din 23 februarie 2009,

tribunalul

a respins excepția privind

prescripția dreptului material la acțiune invocată de pârâtă și a respins

acțiunea formulată de reclamanți.

Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanții

S.G., B.G. și B.I.

În cadrul judecății recursului, pârâta SC P. SA a

invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor cuprinse în art. 298

alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, prin raportare la prevederile

art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din

Constituția României și ținând seama de dispozițiile art. 72 din Legea nr.

168/1999.

Motivul de neconstituționalitate invocat a avut ca

temei premisa că ambele legi menționate sunt legi organice, dintre care una

(Legea nr. 168/1999) are caracter special, iar cealaltă reprezintă dreptul

comun în materia care interesează litigiul, aceea a soluționării conflictelor

de muncă și că cele două acte normative reglementează diferit problema

competenței teritoriale în acest domeniu.

S-a susținut că, în conformitate cu art. 15 din Legea

nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași

reglementări în mai multe articole sau aliniate din același act normativ ori în

două sau mai multe acte normative, iar în cazul unor paralelisme se apelează la

norma de trimitere.

Prin încheierea pronunțată la 19 mai 2009, Curtea de

Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale

și pentru cauze cu

minori și de familie, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale,

apreciind că nu sunt întrunite cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992,

deoarece aspectele invocate țin de aplicarea legii și revin instanței de

judecată.

Astfel, s-a constatat că, în speță, se pune în

discuție, de fapt, modul de aplicare în timp a unor acte normative, precum și

raportul dintre legea specială și dreptul comun în materia dreptului muncii,

intimata fiind nemulțumită de „neinformarea legislativă” care creează

dificultăți în interpretarea și aplicarea legii referitor la stabilirea

competenței teritoriale în soluționarea conflictelor de drepturi.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs SC P. SA,

care a susținut caracterul nelegal din punct de

vedere al modalității în care s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 29 din

Legea nr. 47/1992.

Astfel, s-a arătat că soluționarea excepției de

necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr.

168/1999 mai este sau nu în vigoare, în condițiile în care în art. 298 alin. (2)

ultima liniuță din Codul muncii se arată că „orice dispoziție contrară se

abrogă”, text care a fost interpretat de teoreticieni și practicieni ca

reprezentând un caz de abrogare implicită.

Or, după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu

mai există temei pentru operarea abrogării implicite, abrogarea putând fi doar

expresă, totală sau parțială.

Față de această situație juridică, conținutul

prevederilor legale considerate ca fiind neconstituționale vizează modalitatea

de soluționare a excepției de necompetență teritorială a instanței și ca atare,

are legătură cu soluționarea cauzei, fiind întrunite condițiile de

admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale.

Recursul este nefondat.

Invocând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 284

alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, recurenta a pretins că acest

text introduce un caz de abrogare implicită, lucru nepermis după intrarea în

vigoare a Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, care

reglementează doar abrogarea expresă, totală sau parțială.

S-a făcut referire de asemenea, la raportul dintre

norma specială (conținută de Legea nr. 168/1999) și cea generală (Codul

muncii), la faptul că acestea reglementează diferit problema competenței

teritoriale în materia conflictelor de muncă, precum și la împrejurarea că

soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea

ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.

Rezultă că ceea ce recurenta a invocat ca reprezentând

obiect al unei excepții de neconstituționalitate, constituie de fapt, aspecte

ce vizează aplicarea legii în timp, raportul dintre norma generală și cea

specială.

Toate acestea sunt însă împrejurări care sunt date în

puterea de apreciere a instanței de drept comun, învestite cu soluționarea

litigiului, iar nu în competența judecătorului constituțional.

Instanța de contencios constituțional se pronunță

asupra conformității textului cu legea fundamentală în situații de conflict

între acestea, iar nu asupra conflictului intertemporal de legi.

Modalitatea în care o normă ulterioară poate abroga și

înlătura de la aplicabilitate o normă anterioară care reglementa aceeași

materie ori stabilirea caracterului de lege generală sau specială (pentru ca în

funcție de aceasta, să se determine prioritatea aplicării uneia dintre ele)

reprezintă instrumente de interpretare și de rezolvare a litigiului la îndemâna

instanței ordinare, în virtutea plenitudinii jurisdicționale a acesteia.

Așadar, aspectele invocate nu se constituie în

chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției

constituționale – sub forma unei excepții de neconstituționalitate –, ci sunt

elemente de analiză pe care instanța urmează să le aibă în vedere sub forma

unor chestiuni prealabile în soluționarea excepției de necompetență

teritorială.

De aceea, respingând sesizarea Curții Constituționale

pe motiv că ceea ce se pune în discuție este o problemă de interpretare a normelor

legislative privind competența în evoluția lor temporală, instanța în fața

căreia s-a invocat excepția a procedat corect.

Aceasta întrucât, așa cum s-a arătat anterior,

sesizarea Curții Constituționale nu poate fi dispusă pentru aspecte ce vizează

interpretarea și aplicarea legii în timp.

De altfel, în jurisprudența constantă a Curții

Constituționale s-a conturat, în aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr.

47/1992 și art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, practica de respingere,

ca inadmisibile, a excepțiilor de neconstituționalitate care vizau o pretinsă

neconformitate cu actul fundamental a interpretării legii de către instanțe,

greșita aplicare a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o

necorelare a actelor normative între ele.

De asemenea, Curtea Constituțională a precizat că, în

ceea ce privește coroborarea sau corelarea diverselor acte juridice inferioare

Constituției, coordonarea legislativă ține de competența puterii legiuitoare,

aspectele sale tehnice fac parte din atribuțiile Consiliului Legislativ, iar

coroborarea mai multor acte normative prin raportare la o situație dată ține de

competența instanței de judecată, ce dispune atribuția interpretării și

aplicării legii.

Mai mult, s-a format deja o jurisprudență a Curții

Constituționale chiar pe aspectul vizat de excepția invocată în cauză,

respectiv neconstituționalitatea dispozițiilor art. 298 alin. 2 ultima liniuță

din Legea nr. 53/2003 raportat la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin.

(3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României.

În acord cu practica anterioară în materie de

admisibilitate a sesizării sale, și în acest cadru instanța de control

constituțional a arătat că toate aspectele invocate de către petentă țin de

modul de aplicare a legii și de stabilirea unei interpretări unitare a actelor

normative, prerogative ce nu intră în competența sa, ci a instanțelor de

judecată, respectiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție.

În acest context, este corectă aprecierea instanței de

recurs în sensul că nu este îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate

a sesizării Curții Constituționale, aceea ca excepția invocată să se

circumscrie limitelor competenței instanței de control constituțional.

Pentru considerentele arătate, criticile fiind găsite

nefondate, recursul va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC

P. SA împotriva încheierii din 19 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Pitești,

secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și

pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 2288/90/2008.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 10 februarie 2011.