ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4067/2011

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 5 mai 2008 sub nr. 1547/87/2008 pe rolul Tribunalului Teleorman, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanții P.C.T., ș.a., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC P. SA București, obligarea acesteia la plata drepturilor salariale cuvenite și neacordate, precum și a daunelor materiale, în cuantumul precizat în acțiune. In motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, în calitate de foști salariați ai pârâtei, beneficiau atât de plata salariului de bază pentru munca prestată, cât și o serie de drepturi prevăzute în Contractul colectiv de Muncă încheiat la nivel de societate, drepturi ce nu le-au fost acordate de către aceasta.

Prin sentința civilă nr. 2609 din 3 octombrie 2008 Tribunalul Teleorman, se cția conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis acțiunea reclamanților și a obligat pârâta la plata sumelor solicitate, în mod diferențiat, funcție de probatoriile administrate pentru fiecare reclamant în parte. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, invocând, în cadrul motivelor de recurs prematuritatea acțiunii introductive de instanță, prescripția dreptului la acțiune și netemeinicia acestei pe fond, întrucât sumele solicitate au fost acordate. Cu prilejul soluționării recursului, la termenul de judecată din 24 iunie 2009, s-a pus în discuție de către recurentă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, raportat la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României.

In susținerea excepției s-a arătat că, pornind de la premisa că atât Legea nr. 168/1999, cât și Legea nr. 53/2003 sunt legi organice, se pune problema dacă cea dintâi mai este sau nu în vigoare, față de art. 298 alin. (2) ultima liniuță din cea de-a doua lege. Or, acest text de lege a fot apreciat ca temei pentru o „abrogare implicită", pentru care nu mai există justificare legală după intrarea în vigoare a Legii nr. 27/2000, care prin art. 62 și art. 63 impune cu caracter imperativ abrogarea expresă indirectă. Abrogarea generică indirectă a constituit o modalitate cu caracter excepțional sub imperiul Decretului nr. 24/2000, această modalitate de reglementare nu a mai fost precizată, noul mod de abordare fiind determinat atât de cerința coerenței sistemului legislativ, cât și pentru a asigura eficacitatea principiului separației puterilor în stat, nepermițând judecătorului să legifereze expres acolo unde legiuitorul a făcut implicit.

S-a mai arătat că, în principal, motivele de neconstituționalitate au în vedere principiul efectivității juridice, care cere, astfel cum dispune art. 15 din Legea nr. 24/2000 și a dezvoltat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, să se evite paralelismul legislativ, să se adopte dispoziții legale coerente, cu vocația de a respecta drepturile și libertățile cetățenilor, care să aibă o aplicabilitate practică uniformă, cu evitarea jurisprudenței neuniforme. Recurenta a evocat prevederile art. 1 alin. (5) din Constituția României și a arătat că în temeiul acestuia, niciunei autorități publice, inclusiv Parlamentului, nu-i este permis să deroge implicit de la prevederile legii organice nr. 24/2000, prin urmare, Codul muncii nu poate modifica implicit prevederile cuprinse în Legea nr. 168/1999, întrucât ar contraveni Constituției României, ce vorbește despre coerența legislativă, respectiv despre obligația absolută de respectare a prevederilor legale.

Prin încheierea de ședință din 24 iunie 2009 Curtea de Apel București, se cția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, reținându-se, în esență, că deși invocată prin raportare la o serie de texte constituționale, excepția este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege, despre care se afirmă că ar fi fost greșit interpretate de instanțe, vizând o pretinsă neconstituționalitate a interpretării legii de către instanțe în sensul greșitei aplicări a legii la cazul concret, respectiv, un conflict al legilor în timp, precum și necorelare a actelor normative între ele, critici ce nu pot forma obiectul controlului de constituționalitate pe cale de excepție.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs pârâta SC P. SA - MEMBRU O.M.V.G., reiterând argumentele pe larg invocate în cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția arătată. Recursul reclamantei a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, la data de 13 iulie 2007, judecata acestuia fiind suspendată la data de 29 ianuarie 2010, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Cauza a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării. Analizând cu prioritate această excepție datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte constată următoarele: Judecata recursului a fost suspendată la data de 29 ianuarie 2010, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. , dată de la care nici una din părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării conform art. 252 alin. (1) C. proc. civ., părțile fiind legal citate pentru termenul din 13 mai 2011. Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții mai mult de un an". Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată.

Reglementată ca o excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepția de perimare este peremptorie, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților, dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție. Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege. In speță, de la data când a intervenit suspendarea, respectiv, 29 ianuarie 2010, și până la data repunerii pe rol din oficiu, și anume, 24 februarie 2011, nici una din părți nu a întrerupt cursul judecății, lăsând în nelucrare recursul.

Față de cele ce preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părții, Înalta Curte constată incidența în cauză a dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. și perimarea recursului. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Constată perimat recursul formulat de pârâta SC P. SA - Membru O.M.V.G. împotriva încheierii de ședință din 24 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 mai 2011.