ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4067/2011

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 5 mai 2008 sub nr. 1547/87/2008 pe

rolul

Tribunalului Teleorman, secția conflicte de muncă și asigurări sociale,

reclamanții P.C.T., ș.a., au

solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC P. SA București, obligarea acesteia

la plata drepturilor salariale cuvenite și neacordate, precum și a daunelor

materiale, în cuantumul precizat în acțiune.

In motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că, în calitate de foști salariați ai pârâtei, beneficiau

atât de plata salariului de bază pentru munca prestată, cât și o serie de

drepturi prevăzute în Contractul colectiv de Muncă încheiat la nivel de

societate, drepturi ce nu le-au fost acordate de către aceasta.

Prin

sentința civilă nr. 2609 din 3 octombrie 2008 Tribunalul Teleorman, se

cția conflicte

de muncă și asigurări sociale, a admis acțiunea reclamanților și

a obligat pârâta la plata sumelor

solicitate, în mod diferențiat, funcție de probatoriile administrate pentru

fiecare reclamant în parte.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs pârâta, invocând, în cadrul

motivelor de recurs prematuritatea

acțiunii introductive de instanță, prescripția dreptului la acțiune și

netemeinicia acestei pe fond, întrucât sumele solicitate au fost acordate.

Cu

prilejul soluționării recursului, la termenul de judecată din 24 iunie

2009, s-a pus în

discuție de către recurentă, excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 298 alin. (2)

ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, raportat la prevederile art. 1 alin. (4)

și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția

României.

In susținerea excepției

s-a arătat că, pornind de la premisa că atât Legea nr. 168/1999, cât și Legea

nr. 53/2003 sunt legi organice, se pune problema dacă cea dintâi mai este sau

nu în vigoare, față de art. 298 alin. (2) ultima liniuță din cea de-a doua

lege.

Or, acest text de lege a

fot apreciat ca temei pentru o „abrogare implicită", pentru care nu mai

există justificare legală după intrarea în vigoare a Legii nr. 27/2000, care

prin art. 62 și art. 63 impune cu caracter imperativ abrogarea expresă

indirectă.

Abrogarea generică

indirectă a constituit o modalitate cu caracter excepțional sub imperiul

Decretului nr. 24/2000, această modalitate de reglementare nu a mai fost

precizată, noul mod de abordare fiind determinat atât de cerința coerenței

sistemului legislativ, cât și pentru a asigura eficacitatea principiului

separației puterilor în stat, nepermițând judecătorului să legifereze expres

acolo unde legiuitorul a făcut implicit.

S-a mai arătat că, în

principal, motivele de neconstituționalitate au în vedere principiul

efectivității juridice, care cere, astfel cum dispune art. 15 din Legea nr.

24/2000 și a dezvoltat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, să

se evite paralelismul legislativ, să se adopte dispoziții legale coerente, cu

vocația de a respecta drepturile și libertățile cetățenilor, care să aibă o

aplicabilitate practică uniformă, cu evitarea jurisprudenței neuniforme.

Recurenta a evocat

prevederile art. 1 alin. (5) din Constituția României și a arătat că în temeiul

acestuia, niciunei autorități publice, inclusiv Parlamentului, nu-i este permis

să deroge implicit de la prevederile legii organice nr. 24/2000, prin urmare,

Codul muncii nu poate modifica implicit prevederile cuprinse în Legea nr.

168/1999, întrucât ar contraveni Constituției României, ce vorbește despre

coerența legislativă, respectiv despre obligația absolută de respectare a

prevederilor legale.

Prin

încheierea de ședință din 24 iunie 2009 Curtea de Apel București, se

cția a VII a

civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale,

a respins ca inadmisibilă cererea de

sesizare a Curții Constituționale, reținându-se, în esență, că deși invocată

prin raportare la o serie de texte constituționale, excepția este motivată

exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege,

despre care se afirmă că ar fi fost greșit interpretate de instanțe, vizând o

pretinsă neconstituționalitate a interpretării legii de către instanțe în

sensul greșitei aplicări a legii la cazul concret, respectiv, un conflict al

legilor în timp, precum și necorelare a actelor normative între ele, critici ce

nu pot forma obiectul controlului de constituționalitate pe cale de excepție.

Împotriva acestei

încheieri a formulat recurs pârâta SC P. SA - MEMBRU O.M.V.G., reiterând

argumentele pe larg invocate în cererea de sesizare a Curții Constituționale cu

excepția arătată.

Recursul reclamantei a

fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, la data de 13 iulie 2007, judecata acestuia

fiind suspendată la data de 29 ianuarie 2010, în temeiul art. 242 alin. (1)

pct. 2 C. proc. civ.

Cauza a fost repusă pe

rol în vederea discutării perimării.

Analizând cu prioritate

această excepție datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte constată

următoarele:

Judecata recursului a

fost suspendată la data de 29 ianuarie 2010, în temeiul art. 242 alin. (1) pct.

2 C. proc. civ. , dată de la care nici una din părți nu a mai efectuat vreun

act de procedură, lăsând în nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă

pe rol în vederea discutării perimării conform art. 252 alin. (1) C. proc.

civ., părțile fiind legal citate pentru termenul din 13 mai 2011.

Potrivit art. 248 alin.

(1) C. proc. civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată,

contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de

revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în

nelucrare din vina părții mai mult de un an".

Perimării i s-a atribuit

o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancțiune procedurală

pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o prezumție de

desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată.

Reglementată ca o

excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind

judecata, excepția de perimare este peremptorie, întrucât scopul admiterii sale

este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută,

întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul

părților, dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție.

Pentru a interveni însă

perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se

datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă,

dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de

lege.

In speță, de la data

când a intervenit suspendarea, respectiv, 29 ianuarie 2010, și până la data

repunerii pe rol din oficiu, și anume, 24 februarie 2011, nici una din părți nu

a întrerupt cursul judecății, lăsând în nelucrare recursul.

Față de cele ce preced,

având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părții,

Înalta Curte constată incidența în cauză a dispozițiilor art. 248 alin. (1) C.

proc. civ. și perimarea recursului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Constată perimat

recursul formulat de pârâta SC P. SA - Membru O.M.V.G. împotriva încheierii de

ședință din 24 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 13 mai 2011.