ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1197/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1197/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului,

constată următoarele:

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererile înregistrate pe rolul

tribunalului, reclamanta T.E. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va

pronunța, în contradictoriu cu SC P. SA, să se dispună obligarea pârâtei la

plata drepturilor bănești cuvenite și neacordate, reprezentând suplimente

salariale aferente sărbătorilor de Paști și de Crăciun, în perioada 2004 -

2007, actualizate la data plății.

Prin sentința civilă nr.

357 din 26 februarie 2009, Tribunalul Teleorman, secția conflicte de muncă,

asigurări sociale și contencios administrativ fiscal, complet specializat

pentru litigii de muncă și asigurări sociale, a admis in parte acțiunea

reclamantei si a obligat pârâta la plata drepturile salariale in suma de 5.682

lei reprezentând suplimentări pentru sărbătorile de Paști si de Crăciun 2007,

în forma precizată în dispozitivul hotărârii pronunțate.

Împotriva acestei

sentințe a formulat cerere de recurs la data de 15 aprilie 2009, pârâta SC P.

SA, prin care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul

criticilor prezentate în expunerea de motive a cererii.

Prin încheierea de

ședință din 24 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins cererea

formulată de recurenta-pârâtă SC P. SA de sesizare a Curții Constituționale cu

excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin.

(2), ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, C. muncii, prin raportare la

prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin.

(1) din Constituția României.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că textul de lege criticat îndeplinește

condiția prescrisă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru motivul

că este aplicabil în soluționarea conflictului dintre art. 284 alin. (2) C.

muncii și art. 72 din Legea nr. 168/1999, relativ la competența teritorială a

instanțelor în judecarea conflictelor de muncă.

S-a apreciat în

continuare că, din chiar natura intrinsecă a excepției, rezultă însă și

condiția ca temeiul ei să fie reprezentat de neconformitatea textelor legale

invocate cu prevederile Constituției României.

Din interpretarea per

a contrario a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, coroborată

cu prevederile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, și ale art. 126 alin. (1) și (3)

din Constituție, rezultă că este interzis Curții Constituționale să se pronunțe

asupra modului de interpretare și aplicare a legii la un anumit caz concret,

atribuție care rămâne de resortul exclusiv al instanței judecătorești de drept

comun, sub control judiciar.

S-a avut în vedere și

ideea conform căreia competența instanței constituționale trebuie legată de

atributul exclusiv de stabilire a înțelesului neconstituțional al normei

juridice supuse controlului.

În continuarea

acestui raționament juridic, s-a apreciat că sunt cazuri de inadmisibilitate

care rezultă din faptul că sesizările de neconstituționalitate nu au în

realitate un temei constituțional ori pun în discuție un anume mod de

interpretare și aplicare a legii, subsecvent unui conflict al normelor în timp,

situații care sunt însă la latitudinea instanței judecătorești.(concluzie

desprinsă din dispozițiile-interpretate per a contrario-ale art. 29 alin. (1)

din Legea nr. 47/1992, conform art. 29 alin. (6) din același act normativ)

Rațiunea filtrului

exercitat de judecător cu privire la admisibilitatea excepțiilor de

neconstituționalitate este aceeași în toate cazurile anterior expuse, ținând de

împiedicarea declanșării controlului de constituționalitate în acele situații

ce constituie limite ale competenței de a se pronunța, inclusiv pentru Curtea

Constituțională.

S-a avut în vedere și

împrejurarea că, deși excepția invocată este raportată la o serie de texte

constituționale, aceasta este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei

dispoziții cuprinse într-o altă lege.

S-a menționat în

fundamentarea soluției pronunțate, inclusiv jurisprudența constantă a Curții

Constituționale, care a respins ca inadmisibile, excepțiile de

neconstituționalitate care vizau o pretinsă neconstituționalitate a

interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare a legii la cazul

concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative

între ele, argumentând că aceste critici nu pot forma obiect al controlului de

constituționalitate pe cale de excepție (Deciziile nr. 93/2000, nr. 584/2006, nr.

494/2005, nr. 192/2008, nr. 474/2008, respectiv dispozițiile nr. 76/2000,nr. 249/2005,

nr. 81/1999, nr. 6/2003).

În cuprinsul acestor

decizii, Curtea Constituțională a configurat cu pregnanță ideea că nu intră sub

incidența controlului pe care-l exercită, coroborarea sau corelarea diverselor

acte normative cu forță juridică inferioară Constituției, aceasta având

competența de a se pronunța numai asupra chestiunii constituționalității

legilor și ordonanțelor.

S-a menționat

totodată că, activitatea de coordonare legislativă ține de competența puterii

legiuitoare, iar aspectele sale tehnice fac parte din atribuțiile Consiliului

Legislativ, Curtea Constituțională nefiind competentă să se pronunțe în cazul

în care se solicită coroborarea mai multor acte normative prin raportare la

situația dată, aceasta ținând de competența instanței de judecată, ce dispune

de atributul interpretării și aplicării legii.

Împotriva încheierii

de ședință pronunțate a formulat cerere de recurs la data de 24 iunie 2009,

recurentul SC P. SA prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele

aspecte.

Excepția de

neconstituționalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. (2),

ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, C. muncii, a fost invocată și susținută

prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p)

și art. 79 alin. (1) din Constituția României.

S-a susținut în conformitate

cu cerințele dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 că sunt îndeplinite

condițiile de admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate configurate

în paragraful anterior.

Mai departe, s-a

susținut că soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune

analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este în vigoare sau nu.

În cuprinsul art. 298

alin. (2), ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, C. muncii, sunt indicate

actele normative abrogate expres, total sau parțial, urmate de mențiunea orice

alte dispoziții contrare.

Această ultimă

sintagmă a constituit temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o

abrogare implicită.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării

implicite.

Prin dispozițiile art.

62 și 63 din Legea nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter

imperativ abrogarea expresă directă, iar dispozițiile normative vizate trebuie

determinate expres, prin menționarea tuturor datelor de identificare a

acestora.

S-a susținut că

cercetarea excepției de neconstituționalitate invocată se impune, întrucât

textul de lege criticat îndeplinește condiția prescrisă de art. 29 din Legea nr.

47/1992, de a fi în legătură cu obiectul dedus judecății, întrucât este

aplicabil în soluționarea conflictului dintre art. 284 alin. (2) C. muncii și art.

72 din Legea nr. 168/1999, cât privește competența teritorială a instanțelor în

judecarea conflictelor de muncă.

S-a susținut inclusiv

faptul că motivele de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile legale

susmenționate au în vedere principiul efectivității juridice, al cărui conținut

a fost dezvoltat în jurisprudența C.E.D.O.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce urmează:

Într-adevăr, excepția

de neconstituționalitate, ca modalitate juridică prin care poate fi pusă în

discuție în cadrul unui proces, neconformitatea legii cu normele și principiile

constituționale, a fost instituită în vederea satisfacerii unui interes

general, anume asigurarea supremației Constituției.

Din această

perspectivă, dar și pentru a releva ideea de contrarietate dintre norma

constituțională și norma controlată, prima instanță a configurat cu prioritate,

dar și cu precizie, obiectul excepției de neconstituționalitate a cauzei

pendinte, acesta fiind reprezentat de prevederile legale cuprinse în art. 298 alin.

(2), ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, C. muncii, textul de lege pretins

neconstituțional, raportate la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin.

(3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României - textele și

principiile constituționale cărora li s-ar aduce atingere.

De regulă, pentru

susținerea unei excepții de neconstituționalitate, respectiv pentru o legală

învestire a Curții Constituționale, instanța este obligată să identifice,

alături de elementele precizate anterior, și argumentele juridice aduse de

parte în favoarea neconstituționalității.( temeiurile de drept ale respectivei

invocări, criticile concrete aduse textului legal pretins neconstituțional).

În același sens,

instanța de judecată în fața căreia s-a invocat o excepție de

neconstituționalitate, este ținută să aibă în vedere practica jurisdicțională a

Curții Constituționale, întrucât, potrivit dispozițiile art. 147 alin. (4) din

Constituție, deciziile acestei autorități sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor.

Procedând la o

verificare in limine a admisibilității excepției de neconstituționalitate

invocată, instanța a reținut în mod corect că textul de lege criticat

îndeplinește, doar din perspectivă strict formală, condiția prescrisă de art. 29

din Legea nr. 47/1992, pe considerentul că, este aplicabil în soluționarea

conflictului dintre art. 284 alin. (2) C. muncii și art. 72 din Legea nr. 168/1999,

relativ la chestiunea de natură procedurală-determinarea competenței

teritoriale a instanțelor în judecarea conflictelor de muncă.

Însă, pentru a

răspunde sensului dispozițiilor art. 29 alin. (2) - (6) din Legea nr. 47/1992,

respectiv ale art. 2 alin. (1) și (2), referitoare la condițiile de

admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate, nu trebuie ignorate

criteriile explicite prescrise de lege, dar nici pe cele jurisprudențiale care

configurează în termeni clari competența Curții Constituționale, în sensul că

aceasta este unica autoritate de jurisdicție constituțională, cu atributul

exclusiv de stabilire a înțelesului dispozițiilor legale criticate în raport cu

prevederile și principiile constituționale, dar și faptul că, nu intră sub

incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curtea

Constituțională modul de interpretare și aplicare a legii la cazul concret.

(acesta fiind de resortul exclusiv al instanței de judecată care judecă fondul

cauzei).

Interpretarea normei

juridice are drept scop tocmai deslușirea sensului exact al unui text legal,

determinarea ariei sale de aplicare sub aspectul validității în raport cu alte

norme juridice, ca și al aplicării sale în spațiu, în timp și cu privire la

persoane.

În doctrina de

specialitate s-a conturat foarte clar ideea, necesară rezolvării cauzei

pendinte, conform căreia calificarea unei situații-de fapt sau de drept-ca

fiind reglementată de o anumită normă juridică, implică, în mod necesar, nu

numai determinarea acestei situații, dar și interpretarea normei respective,

spre a stabili incidența sa.

Însăși Curtea

Constituțională, în cuprinsul mai multor decizii de speță, a statuat că relația

dintre normativismul funcției legislative și funcția interpretativă, proprie celui

care aplică legea, este adesea complexă și contradictorie.

Jurisprudența

constantă a Curții Constituționale a consemnat în expunerea de motive a

deciziilor enumerate de prima instanță, prin care au fost respinse ca

inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate invocate de părți, argumente

convingătoare referitoare la imposibilitatea de a constitui obiect al controlului

de constituționalitate, situațiile referitoare la pretinsa

neconstituționalitate a interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare

a legii la cazul concret dedus judecății, un conflict al legilor în timp,

respectiv necoroborarea sau necorelarea diverselor acte normative, lipsa de

concretețe, de claritate a dispozițiilor legale.

Excepția de

neconstituționalitate invocată în dosarul pendinte este într-adevăr raportată

la o serie de texte constituționale, dar este motivată și susținută doar pe

considerente care evocă, în esență, o situație de necorelare legislativă intre

dispozițiile art. 284 alin. (2) C. muncii și dispozițiile art. 72 din Legea nr.

168/1999, respectiv un conflict în timp între două acte normative cu forță

juridică inferioară Constituției.

Pentru o astfel de

ipoteză, instanța de drept comun este cea chemată să identifice normele

juridice aplicabile, să analizeze conținutul acestora și să facă o adaptare a

acestora la faptele stabilite anterior, realizând astfel cuvenitul echilibru

între spiritul și litera legii, între exigențele de redactare și scopul urmărit

de legiuitor.

Concluzia evidentă a

instanței este în sensul că, motivarea adusă excepției nu poate constitui, prin

ea însăși, un temei de neconstituționalitate, întrucât privește interpretarea

legii în procesul aplicării sale, atribuție ce revine instanței de judecată de

drept comun în fața căreia se desfășoară procesul.

Prin urmare, o astfel

de excepție nu poate intra in circuitul efectiv al procedurii jurisdicționale

constituționale, ceea ce înseamnă că instanța de control judiciar va valida

punctul de vedere al instanței anterioare, confirmând astfel posibilitatea

legală pe care a are orice instanță de drept comun de a împiedica sesizarea

Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate inadmisibile.

Constatând soluționat

corect litigiul de constituționalitate susconfigurat, Înalta Curte va valida soluția

pronunțată și, drept consecință, va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefundat

recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva încheierii din 24 iunie 2009 a Curtii

de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2010.