ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10163/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererile înregistrate pe rolul tribunalului, reclamanții C.F., C.I. și C.C. au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu SC P. SA, să se dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești cuvenite și neacordate, reprezentând suplimente salariale aferente sărbătorilor de Paști și de Crăciun, actualizate la data plății. Prin sentința civilă nr. 470 din 09 martie 2009, TRIBUNALUL TELEORMAN, secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ fiscal, complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, a admis în parte pretenția reclamanților C.F., C.I.

și C.C., a obligat pârâta să plătească acestor reclamanți drepturile salariale reprezentând suplimentări pentru sărbătorile de Paști și Crăciun, în forma precizată în dispozitivul hotărârii pronunțate. Împotriva acestei sentințe a primei instanțe a formulat cerere de recurs la data de 30 martie 2009, pârâta SC P. SA, prin care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul criticilor prezentate în expunerea de motive a cererii. Prin încheierea de ședință de la 03 iunie 2009, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins cererea formulată de recurenta-pârâtă SC P. SA de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. (2), ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanța a reținut că textul de lege criticat îndeplinește condiția prescrisă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru motivul că este aplicabil în soluționarea conflictului dintre art. 284 alin. (2) C. muncii și art. 72 din Legea nr. 168/1999, relativ la competența teritorială a instanțelor în judecarea conflictelor de muncă. S-a apreciat în continuare că, din chiar natura intrinsecă a excepției, rezultă însă și condiția ca temeiul ei să fie reprezentat de neconformitatea textelor legale invocate cu prevederile Constituției României.

Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, și ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, rezultă că este interzis Curții Constituționale să se pronunțe asupra modului de interpretare și aplicare a legii la un anumit caz concret, atribuție care este de resortul exclusiv al instanței judecătorești de drept comun, sub control judiciar. S-a avut în vedere și ideea conform căreia competența instanței constituționale trebuie legată de atributul exclusiv de stabilire a înțelesului neconstituțional al normei juridice supuse controlului.

În continuarea acestui raționament juridic, s-a apreciat că sunt cazuri de inadmisibilitate care rezultă din faptul că sesizările de neconstituționalitate nu au în realitate un temei constituțional ori pun în discuție un anume mod de interpretare și aplicare a legii, subsecvent unui conflict al normelor în timp, situații care sunt însă la latitudinea instanței judecătorești. [Concluzie desprinsă din dispozițiile - interpretate per a contrario - ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, conform art. 29 alin. (6) din același act normativ]. Rațiunea filtrului exercitat de judecător cu privire la admisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate este aceeași în toate cazurile anterior expuse, ținând de împiedicarea declanșării controlului de constituționalitate în acele situații ce constituie limite ale competenței de a se pronunța, inclusiv pentru Curtea Constituțională.

S-a avut în vedere și împrejurarea că, deși excepția invocată este raportată la o serie de texte constituționale, aceasta este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege. S-a menționat în fundamentarea soluției pronunțate, inclusiv jurisprudența constantă a Curții Constituționale, care a respins ca inadmisibile, excepțiile de neconstituționalitate care vizau o pretinsă neconstituționalitate a interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative între ele , argumentând că aceste critici nu pot forma obiect al controlului de constituționalitate pe cale de excepție (deciziile nr. 93/2000, nr. 584/2006, nr. 494/2005, nr. 192/2008, nr. 474/2008, respectiv dispozițiile nr. 76/2000, nr. 249/2005, nr. 81/1999, nr. 6/2003).

În cuprinsul acestor decizii, Curtea Constituțională a configurat cu pregnanță ideea că nu intră sub incidența controlului pe care-l exercită, coroborarea sau corelarea diverselor acte normative cu forță juridică inferioară Constituției, aceasta având competența de a se pronunța numai asupra chestiunii constituționalității legilor și ordonanțelor. S-a menționat totodată că, activitatea de coordonare legislativă ține de competența puterii legiuitoare, iar aspectele sale tehnice fac parte din atribuțiile Consiliului Legislativ, Curtea Constituțională nefiind competentă să se pronunțe în cazul în care se solicită coroborarea mai multor acte normative prin raportare la situația dată, aceasta ținând de competența instanței de judecată, ce dispune de atributul interpretării și aplicării legii.

Împotriva încheierii de ședință pronunțate a formulat cerere de recurs la data de 04 iunie 2009, recurentul SC P. SA prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte. Excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. (2), ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, a fost invocată și susținută prin raportare la prevederile art.1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României. S-a susținut în conformitate cu cerințele dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate configurate în paragraful anterior. Mai departe, s-a susținut că soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este în vigoare sau nu.

În cuprinsul art. 298 alin. (2), ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt indicate actele normative abrogate expres, total sau parțial, urmate de mențiunea orice alte dispoziții contrare. Această ultimă sintagmă a constituit temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o abrogare implicită. După intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite. Prin dispozițiile art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora.

S-a susținut că cercetarea excepției de neconstituționalitate invocată se impune, întrucât textul de lege criticat îndeplinește condiția prescrisă de art. 29 din Legea nr. 47/1992-de a fi în legătură cu obiectul dedus judecății, întrucât este aplicabil în soluționarea conflictului dintre art. 284 alin. (2) C. muncii și art. 72 din Legea nr. 168/1999, cât privește competența teritorială a instanțelor în judecarea conflictelor de muncă. S-a susținut inclusiv faptul că motivele de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile legale susmenționate au în vedere principiul efectivității juridice, al cărui conținut a fost dezvoltat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Într-adevăr, excepția de neconstituționalitate, ca modalitate juridică prin care poate fi pusă în discuție în cadrul unui proces, neconformitatea legii cu normele și principiile constituționale, a fost instituită în vederea satisfacerii unui interes general, anume asigurarea supremației Constituției. Din această perspectivă, dar și pentru a releva ideea de contrarietate dintre norma constituțională și norma controlată, prima instanță a configurat cu prioritate, dar și cu precizie, obiectul excepției de neconstituționalitate a cauzei pendinte, acesta fiind reprezentat de prevederile legale cuprinse în art. 298 alin. (2), ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii - textul de lege pretins neconstituțional, raportate la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României - textele și principiile constituționale cărora li s-ar aduce atingere.

De regulă, pentru susținerea unei excepții de neconstituționalitate, respectiv pentru o legală învestire a Curții Constituționale, instanța este obligată să identifice, alături de elementele precizate anterior, și argumentele juridice aduse de parte în favoarea neconstituționalității. În același sens, instanța de judecată în fața căreia s-a invocat o excepție de neconstituționalitate, este ținută să aibă în vedere practica jurisdicțională a Curții Constituționale, întrucât, potrivit dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile acestei autorități sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Procedând la o verificare in limine a admisibilității excepției de neconstituționalitate invocată, instanța a reținut în mod corect că textul de lege criticat îndeplinește, doar din perspectivă strict formală, condiția prescrisă de art. 29 din Legea nr. 47/1992, pe considerentul că, este aplicabil în soluționarea conflictului dintre art. 284 alin. (2) C. muncii și art. 72 din Legea nr. 168/1999, relativ la chestiunea de natură procedurală - determinarea competenței teritoriale a instanțelor în judecarea conflictelor de muncă.

Însă, pentru a răspunde sensului dispozițiilor art. 29 alin. (2)-(6) din Legea nr. 47/1992, respectiv ale art. 2 alin. (1) și (2), referitoare la condițiile de admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate, nu trebuie ignorate criteriile explicite prescrise de lege, dar nici pe cele jurisprudențiale care configurează în termeni clari competența Curții Constituționale, în sensul că aceasta este unica autoritate de jurisdicție constituțională, cu atributul exclusiv de stabilire a înțelesului dispozițiilor legale criticate în raport cu prevederile și principiile constituționale, dar și faptul că, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională modul de interpretare și aplicare a legii la cazul concret.

(acesta fiind de resortul exclusiv al instanței de judecată care judecă fondul cauzei). Interpretarea normei juridice are drept scop tocmai deslușirea sensului exact al unui text legal, determinarea ariei sale de aplicare sub aspectul validității în raport cu alte norme juridice, ca și al aplicării sale în spațiu, în timp și cu privire la persoane. În doctrina de specialitate s-a conturat foarte clar ideea, necesară rezolvării cauzei pendinte, conform căreia calificarea unei situații - de fapt sau de drept-ca fiind reglementată de o anumită normă juridică, implică, în mod necesar, nu numai determinarea acestei situații, dar și interpretarea normei respective, spre a stabili incidența sa. Însăși Curtea Constituțională, în cuprinsul mai multor decizii de speță, a statuat că relația dintre normativismul funcției legislative și funcția interpretativă, proprie celui care aplică legea, este adesea complexă și contradictorie.

Jurisprudența constantă a Curții Constituționale a consemnat în expunerea de motive a deciziilor enumerate de prima instanță, prin care au fost respinse ca inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate invocate de părți, argumente convingătoare referitoare la imposibilitatea de a constitui obiect al controlului de constituționalitate, situațiile referitoare la pretinsa neconstituționalitate a interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare a legii la cazul concret dedus judecății, un conflict al legilor în timp, respectiv necoroborarea sau necorelarea diverselor acte normative, lipsa de concretețe, de claritate a dispozițiilor legale.

Excepția de neconstituționalitate invocată în dosarul pendinte este într-adevăr raportată la o serie de texte constituționale, dar este motivată și susținută doar pe considerente care evocă, în esență, o situație de necorelare legislativă intre dispozițiile art. 284 alin. (2) C. muncii și dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999, respectiv un conflict în timp între două acte normative cu forță juridică inferioară Constituției. Pentru o astfel de ipoteză, instanța de drept comun este cea chemată să identifice normele juridice aplicabile, să analizeze conținutul acestora și să facă o adaptare a acestora la faptele stabilite anterior, realizând astfel cuvenitul echilibru între spiritul și litera legii, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor.

Concluzia evidentă a instanței este în sensul că, motivarea adusă excepției nu poate constitui, prin ea însăși, un temei de neconstituționalitate, întrucât privește interpretarea legii în procesul aplicării sale, atribuție ce revine instanței de judecată de drept comun în fața căreia se desfășoară procesul. Prin urmare, o astfel de excepție nu poate intra in circuitul efectiv al procedurii jurisdicționale constituționale, ceea ce înseamnă că instanța de control judiciar va valida punctul de vedere al instanței anterioare, confirmând astfel posibilitatea legală pe care a are orice instanță de drept comun de a împiedica sesizarea Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate inadmisibile.

Constatând soluționat corect litigiul de constituționalitate susconfigurat, Înalta Curte va valida soluția pronunțată și, drept consecință, va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P. SA, membru O.M.V. Grup împotriva încheierii din 3 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2009.