ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9736/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9736/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

recursului civil de față;

Din

examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea

formulată la 30 noiembrie 2007 la Tribunalul Teleorman, reclamantul B.I.D. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâta SC

P. SA ca aceasta din urmă să fie obligată la plata drepturilor salariale

cuvenite și neacordate, reprezentând suplimentări salariale de Paști pentru

anii 2004 și 2005 și suplimentări salariale de Crăciun pentru anii 2004 și

2005.

În motivarea

cererii, reclamantul a arătat că a fost salariatul societății pârâte până la

data de 16 noiembrie 2005.

Potrivit

art. 168 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate s-a

stabilit ca pentru sărbătorile de Paști și Crăciun, salariații SC P. SA să

beneficieze de o sumă suplimentară echivalentă cu un salariu de bază mediu pe

instituție, dar nu a primit aceste sume ce echivalează cu suma totală de 5630

lei și pe care o pretinde de la pârâtă.

Prin

sentința civilă nr. 446 din 30 ianuarie 2008, Tribunalul Teleorman, secția

conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ fiscal, a admis

excepția de necompetență teritorială a acestei instanțe privind acțiunea

formulată de reclamantul B.I.D. și cauza a fost trimisă pentru competentă

soluționarea Tribunalului București, secția civilă.

Prin

sentința civilă nr. 6564 din 24 octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admisă

acțiunea reclamantului B.I.D. în contradictoriu cu pârâta SC P. SA București,

aceasta din urmă fiind obligată la plata suplimentelor salariale pentru Paști

și Crăciun, sume corespunzătoare anilor 2004 și 2005, raportat la salariul

mediu brut pe unitate.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs pârâta SC P. SA București.

La termenul

de judecată din 27 aprilie 2009, pârâta-recurentă SC P. SA a invocat excepția de

neconstituționalitate a disp. art. 286, art. 287 și art. 288 C. muncii, a art. 74,

art. 75, art. 77 din Legea nr. 168/1999 și a art. 164 C. proc. civ. rap. la

prevederile art. 21 alin. (1)-(3), art. 24 și art. 53 alin. (1) din Constituția

României și art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Prin încheierea din 27

aprilie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în temeiul art. 29

alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 a fost sesizată Curtea Constituțională cu

privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 286, art. 287,

art. 288 C. muncii și ale art. 74, art. 75 și art. 77 din Legea nr. 168/1999 în

raport de disp. art. 21 alin. (1)-(3), art. 24 și art. 53 alin. (1) din

Constituția României.

A fost respinsă ca

inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la

excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 164 C. proc. civ.

În baza art. 29 alin. (5)

din Legea nr. 47/1992 s-a constatat suspendată judecata recursului.

Pentru pronunțarea

acestei încheieri s-a reținut că instanța de recurs nu are competența de a se

pronunța asupra excepției de neconstituționalitate (nu poate soluționa

excepția), ci are numai competența de a o analiza sub aspectul admisibilității,

iar în funcția de aceasta poate încuviința sau poate respinge, după caz,

cererea de sesizare a Curții Constituționale, așa cum prevăd disp. art. 29

alin. (4) și alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată.

S-a apreciat că excepția

este admisibilă, întrucât art. 286 – 288 C. muncii și art. 74-75 și art. 77 din

Legea nr. 168/1999, dispoziții ale căror neconstituționalitate s-a invocat au

legătură cu soluționarea prezentei cauze, fiind în legătură cu obiectul

litigiului, constatarea constituționalității sau neconstituționalității acestor

dispoziții legate având înrâurire asupra soluției ce se va pronunța în recurs.

S-a considerat

îndeplinită și condiția prev. de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,

întrucât Curtea Constituțională nu s-a mai pronunțat asupra

neconstituționalității, astfel că nu există o decizie anterioară prin care

aceste prevederi să fi fost constatate neconstituționale.

În raport de aceste

considerente, reținându-se că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29

alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată s-a apreciat că este

admisibilă excepția de neconstituționalitate în ceea ce privește dispozițiile

textelor enunțate anterior.

În ceea ce privește

excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 164 C. proc. civ., Curtea

a apreciat ca neîndeplinite toate condițiile de admisibilitate, respectiv

împrejurarea că dispoziția invocată nu are legătură cu soluționarea cauzei,

întrucât recurenta SC P. SA nu a invocat drept motiv împrejurarea că nu s-a

făcut aplicarea dispozițiilor referitoare la conexare, aspecte pentru care nu

se impune sesizarea Curții Constituționale.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs SC P. SA, Membru O.M.V.G.

În dezvoltarea

criticilor formulate, recurenta susține că pe rolul instanțelor judecătorești

din întreaga țară se află un număr important de litigii promovate de angajații

săi, prin care solicită obligarea sa la plata unor drepturi bănești, pretins a

fi cuvenite conform dispozițiilor contractelor colective de muncă atât la nivel

de instituție, cât și la nivel de ramură.

Susține că toate cauzele

sunt identice sub aspectul obiectului și cauzei, diferite fiind numai părțile.

Datorită numărului mare

de cauze, recurenta pretinde că se află în imposibilitatea de a-și asigura

apărarea, dat fiind numărul mare de relații solicitate de către instanțe,

motive pentru care a solicitat conexarea dosarelor.

Menționează că

dispozițiile legale neconstituționale sunt art. 286-288 C. muncii, dispozițiile

art. 74-75 și art. 77 din Legea nr. 168/1999 și art. 164 C. proc. civ., iar

dispozițiile constituționale încălcate sunt cele ale art.21 alin. (1)-(3), art.

24 și art. 53 alin. (1) din Constituția României, republicată, cât și art. 6

pct. 1 din CEDO.

Cu privire la

neconstituționalitatea textelor de lege în discuție, se susține că modalitatea

în care au fost reglementate dispozițiile contestate Codul muncii și Legea nr. 168/1999

cu privire la procedura de soluționare a litigiilor de muncă este opțiunea

legiuitorului, care a avut în vedere instituirea unei proceduri simple și

urgente adaptate raporturilor de muncă și exercitării dreptului la muncă.

Dispozițiile legale sunt menite să asigure soluționarea cu celeritate a

conflictelor de muncă, în primul rând, în interesul salariatului, al apărării

raporturilor de muncă și al exercitării dreptului la muncă.

În acest sens, se

susține că celeritatea soluționării cauzelor nu trebuie să sacrifice reguli de

procedură instituite de lege pentru asigurarea unui proces echitabil și pentru

garantarea dreptului la apărare, în condițiile în care administrarea probelor

este componenta esențială a dreptului la apărare.

Legiuitorul are

posibilitatea să impună anumite condiții de formă, ținând de natura și de

exigențele administrării justiției, fără ca aceste condiționări să aducă

atingere substanței dreptului sau să îl lipsească de efectivitate.

Textele contestate

prezintă un formalism excesiv, de natură să afecteze grav efectivitatea

exercitării drepturilor recunoscute de lege, atât pentru angajat, cât și pentru

angajator și să restrângă nejustificat dreptul la apărare al angajatorului,

care este pus în situație de dezechilibru față de partea adversă.

Acordarea termenelor de

judecată foarte scurte în raport de situațiile concrete invocate, creează

imposibilitatea părții să-și exercite efectiv dreptul de apărare și să-și facă

probele necesare, în condițiile în care în baza art. 288 C. muncii și art. 77

din Legea nr. 168/1999, instanța are prerogativa de a decădea partea din

dreptul de a depune probe și formula apărări.

În aceste condiții se

susține că dreptul la apărare al recurentei nu este decât un drept iluzoriu, de

care nu poate beneficia.

În ceea ce privește

textul art. 164 C. proc. civ., în contextul analizat este neconstituțional,

pentru că lasă la aprecierea instanței posibilitatea conexării cauzelor în

situațiile în care sunt îndeplinite condițiile impuse de acest text și nu

obligă la luarea unei astfel de măsuri în condițiile în care aplicarea unei

asemenea măsuri ar duce la o mai bună realizare a actului de înfăptuire a

justiției, la o judecată unitară, iar în final la respectarea drepturilor

esențiale ale părților.

S-a susținut că textele

contestate sunt neconstituționale și din perspectiva jurisprudenței CEDO care

consacră necesitatea respectării principiului efectivității juridice.

Astfel, se arată că în

raport cu jurisprudența Curții Europene, legiuitorul are obligația de a asigura

aplicarea unor dispoziții legale, eficiente din punct de vedere al

aplicabilității acestora, în sensul că trebuie să fie coerente, să evite

paralelismul legislativ, să aibă vocația de a respecta drepturile și

libertățile fundamentale ale cetățenilor, să aibă o aplicabilitate practică,

uniformă, în sensul de a evita o jurisprudență neunitară.

Prin aplicarea textelor

contestate și stabilirea unor termene scurte s-au creat prejudicii recurentei

în ceea ce privește exercitarea dreptului la apărare.

Existența unor

dispoziții legale ce nu au fost adoptate în considerarea unor realități

faptice, concrete reprezintă un argument în sensul că dispozițiile legale

contestate au nesocotit principiul efectivității juridice.

Recursul este fondat.

Dispozițiile legale

contestate sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează că se pot

aplica

tale quale

printr-un formalism excesiv, fără a se avea în vedere

situațiile particulare, care pot apărea pe parcursul judecății litigiilor de

muncă.

Este adevărat că

celeritatea soluționării litigiilor de muncă reprezintă un principiu care nu

trebuie transformat într-un scop în sine, nici chiar în situația în care

spețele pot fi similare, ci trebuie asigurat echilibrul față de celelalte

principii esențiale ale procesului civil. Celeritatea soluționării cauzelor nu trebuie

să sacrifice reguli de procedură instituite de lege pentru asigurarea unui

proces echitabil și pentru garantarea dreptului la apărare, în condițiile în

care administrarea de probe este componenta esențială a dreptului la apărare.

În ceea ce privește

dispozițiile art.164 C. proc. civ., trebuie observată împrejurarea că lasă la

aprecierea instanței posibilitatea conexării cauzelor în situațiile în care

sunt îndeplinite condițiile impuse de acest text pentru conexare și nu obligă

la luarea unor astfel de măsuri, în condițiile în care este cert că aplicarea

cestor măsuri va duce la o mai bună realizare a actului de înfăptuirea a

justiției, o economisire de timp și de cheltuieli, precum și o judecată unitară

care, coroborate duc la respectarea drepturilor esențiale ale părților

implicate în proces.

În reglementarea

exercitării accesului la justiție, legiuitorul are posibilitatea să impună

anumite condiții de formă care țin de natura și de exigențele administrării

justiției, fără însă ca aceste condiționări să aducă atingere substanței

dreptului sau să îl lipsească de efectivitate.

Înalta Curte apreciază

că sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de

neconstituționalitate a textelor invocate trebuie admisă, întrucât art. 286,

art. 287, art. 288 C. muncii, ale art. 74, art. 75, art. 77 din Legea nr. 168/1999

și art. 164 C. proc. civ. au legătură cu soluționarea litigiului din cauză;

fiind în legătură cu obiectul litigiului, constatarea constituționalității sau

a neconstituționalității acestora influențează asupra soluției ce urmează a se

pronunța.

Curtea Constituțională

nu s-a mai pronunțat asupra neconstituționalității acestor texte, astfel că nu

există o decizie anterioară prin care aceste prevederi să fi fost constatate

neconstituționale, fiind astfel îndeplinită și condiția prevăzută de art. 29

alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Trebuie reținut că

atribuțiile Curții Constituționale privind analiza conformității unor texte de

lege cu Constituția, nu pot fi extinse și asupra aspectelor ce țin de

respectarea normelor de tehnică legislativă, atâta timp cât aceste norme nu au

relevanță pe plan constituțional, dar în cazul în care excepția invocată ar fi

inadmisibilă, acest aspect nu poate fi contestat decât de către ea.

Față de aceste

considerente, urmează ca recursul să fie admis, să fie casată încheierea din 27

aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă, în întregime și

să fie sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de

neconstituționalitate invocată, cauza urmând să fie suspendată până la

soluționare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâta S.C. P. S.A. împotriva încheierii din 27 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția VII-a civilă, pe care o casează, cu majoritate.

Sesizează

Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate

invocată de recurentă.

Suspendă

judecata cauzei în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate până la

soluționarea acesteia de către Curtea Constituțională.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 30 noiembrie 2009.

Cu opinie

separată a doamnei judecător, în sensul respingerii recursului ca nefondat.

OPINIE

SEPARATĂ

Consider că

recursul promovat de către pârâtă trebuia respins ca nefondat din

considerentele ce urmează.

Recurenta

pârâtă SC P., Membru O.M.V. G. SA, în ședința publică din 27 aprilie 2009, a invocat în fața Curții de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte

de muncă și asigurări sociale, excepția de neconstituționalitate a mai multor

texte, anume: art. 286, art. 287, art. 288 C. muncii, a art. 74, art. 75 și

art. 77 din Legea nr. 168/1999, precum și a dispozițiilor art. 164 C. proc.

civ., susținându-se că prin acestea se încalcă dispoziții din legea

fundamentală - art. 21 alin. (1)-(3), art. 24 și art. 53, dar și art. 6 paragr.

1 din Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale

omului.

Prin

încheierea din 27 aprilie 2009, curtea de apel a admis cererea de sesizare a

Curții Constituționale cu excepția ce privea textele din actele normative

specifice naturii juridice a cauzei cu soluționarea căreia era învestită în

recurs (C. muncii și Legea nr. 168/1999), respingând însă ca inadmisibilă

cererea de sesizare și cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 164 C. proc. civ. ce reglementează chestiunea conexității cauzelor în

procesul civil; consecutiv admiterii cererii de sesizare a instanței de

contencios constituțional, s-a dispus suspendarea judecării recursului până la

soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate.

În

consecință, singura dispoziție din încheierea curții de apel ce putea fi

atacată cu recurs era cea referitoare la respingerea cererii de sesizare a aceleiași

Curți Constituționale cu verificarea conformității cu legea fundamentală și a

dispozițiilor art. 164 C. proc. civ.

Concluzia se

impune, având în vedere dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992,

dar și constatând cele statuate în recurs în interesul legii prin Decizia 36

din 11 decembrie 2006 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție cu privire la admisibilitatea recursului formulat împotriva unei

dispoziții date de o instanță de recurs privind respingerea cererii de sesizare

a Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții ce intră în sfera sa de

competență.

În esență, instanța

anterioară a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții

Constituționale, considerând că nu sunt întrunite cerințe de admisibilitate ce

decurg din prevederile art. 29 alin. (6) cu ref. la art. 29 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 47/1992.

Pentru admisibilitatea

astfel de cereri este necesar, potrivit normelor anterior menționate ca:

dispoziția criticată pentru neconstituționalitate să se identifice într-o lege

sau ordonanță în vigoare, norma în discuție să nu fi fost declarată

neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții și să aibă legătură cu

soluționarea cauzei de către instanța în fața căreia se invocă sau care o

invocă din oficiu.

Dacă primele două condiții

se constată a fi întrunite, câtă vreme recurenta SC P. M.O.M.V. G. SA nu s-a

prevalat de dispozițiile art. 164 C. proc. civ., în sensul de a solicita

conexarea cauzei supuse judecății cu alt sau alte dosare cu care, prin ipoteză,

s-ar fi aflat în strânsă legătură, reiese că norma de procedură criticată

pentru neconstituționalitate nu poate influența în vreun fel soluționarea

pricinii de către instanța de recurs.

Cum condițiile de

admisibilitate trebuie întrunite cumulativ, apreciez că instanța de recurs în

mod legal a respins ca inadmisibilă cererea privind sesizarea Curții

Constituționale pentru acest text, astfel că și prezentul recurs trebuia

respins ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.