ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9736/2009

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea formulată la 30 noiembrie 2007 la Tribunalul Teleorman, reclamantul B.I.D. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâta SC P. SA ca aceasta din urmă să fie obligată la plata drepturilor salariale cuvenite și neacordate, reprezentând suplimentări salariale de Paști pentru anii 2004 și 2005 și suplimentări salariale de Crăciun pentru anii 2004 și 2005. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost salariatul societății pârâte până la data de 16 noiembrie 2005. Potrivit art. 168 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate s-a stabilit ca pentru sărbătorile de Paști și Crăciun, salariații SC P. SA să beneficieze de o sumă suplimentară echivalentă cu un salariu de bază mediu pe instituție, dar nu a primit aceste sume ce echivalează cu suma totală de 5630 lei și pe care o pretinde de la pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 446 din 30 ianuarie 2008, Tribunalul Teleorman, secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ fiscal, a admis excepția de necompetență teritorială a acestei instanțe privind acțiunea formulată de reclamantul B.I.D. și cauza a fost trimisă pentru competentă soluționarea Tribunalului București, secția civilă. Prin sentința civilă nr. 6564 din 24 octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admisă acțiunea reclamantului B.I.D. în contradictoriu cu pârâta SC P. SA București, aceasta din urmă fiind obligată la plata suplimentelor salariale pentru Paști și Crăciun, sume corespunzătoare anilor 2004 și 2005, raportat la salariul mediu brut pe unitate.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta SC P. SA București. La termenul de judecată din 27 aprilie 2009, pârâta-recurentă SC P. SA a invocat excepția de neconstituționalitate a disp. art. 286, art. 287 și art. 288 C. muncii, a art. 74, art. 75, art. 77 din Legea nr. 168/1999 și a art. 164 C. proc. civ. rap. la prevederile art. 21 alin. (1)-(3), art. 24 și art. 53 alin. (1) din Constituția României și art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin încheierea din 27 aprilie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în temeiul art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 a fost sesizată Curtea Constituțională cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 286, art. 287, art. 288 C. muncii și ale art. 74, art. 75 și art. 77 din Legea nr. 168/1999 în raport de disp.

art. 21 alin. (1)-(3), art. 24 și art. 53 alin. (1) din Constituția României. A fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 164 C. proc. civ. În baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 s-a constatat suspendată judecata recursului. Pentru pronunțarea acestei încheieri s-a reținut că instanța de recurs nu are competența de a se pronunța asupra excepției de neconstituționalitate (nu poate soluționa excepția), ci are numai competența de a o analiza sub aspectul admisibilității, iar în funcția de aceasta poate încuviința sau poate respinge, după caz, cererea de sesizare a Curții Constituționale, așa cum prevăd disp.

art. 29 alin. (4) și alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată. S-a apreciat că excepția este admisibilă, întrucât art. 286 – 288 C. muncii și art. 74-75 și art. 77 din Legea nr. 168/1999, dispoziții ale căror neconstituționalitate s-a invocat au legătură cu soluționarea prezentei cauze, fiind în legătură cu obiectul litigiului, constatarea constituționalității sau neconstituționalității acestor dispoziții legate având înrâurire asupra soluției ce se va pronunța în recurs. S-a considerat îndeplinită și condiția prev. de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât Curtea Constituțională nu s-a mai pronunțat asupra neconstituționalității, astfel că nu există o decizie anterioară prin care aceste prevederi să fi fost constatate neconstituționale.

În raport de aceste considerente, reținându-se că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată s-a apreciat că este admisibilă excepția de neconstituționalitate în ceea ce privește dispozițiile textelor enunțate anterior. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 164 C. proc. civ., Curtea a apreciat ca neîndeplinite toate condițiile de admisibilitate, respectiv împrejurarea că dispoziția invocată nu are legătură cu soluționarea cauzei, întrucât recurenta SC P. SA nu a invocat drept motiv împrejurarea că nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor referitoare la conexare, aspecte pentru care nu se impune sesizarea Curții Constituționale.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs SC P. SA, Membru O.M.V.G. În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta susține că pe rolul instanțelor judecătorești din întreaga țară se află un număr important de litigii promovate de angajații săi, prin care solicită obligarea sa la plata unor drepturi bănești, pretins a fi cuvenite conform dispozițiilor contractelor colective de muncă atât la nivel de instituție, cât și la nivel de ramură. Susține că toate cauzele sunt identice sub aspectul obiectului și cauzei, diferite fiind numai părțile. Datorită numărului mare de cauze, recurenta pretinde că se află în imposibilitatea de a-și asigura apărarea, dat fiind numărul mare de relații solicitate de către instanțe, motive pentru care a solicitat conexarea dosarelor.

Menționează că dispozițiile legale neconstituționale sunt art. 286-288 C. muncii, dispozițiile art. 74-75 și art. 77 din Legea nr. 168/1999 și art. 164 C. proc. civ., iar dispozițiile constituționale încălcate sunt cele ale art.21 alin. (1)-(3), art. 24 și art. 53 alin. (1) din Constituția României, republicată, cât și art. 6 pct. 1 din CEDO. Cu privire la neconstituționalitatea textelor de lege în discuție, se susține că modalitatea în care au fost reglementate dispozițiile contestate Codul muncii și Legea nr. 168/1999 cu privire la procedura de soluționare a litigiilor de muncă este opțiunea legiuitorului, care a avut în vedere instituirea unei proceduri simple și urgente adaptate raporturilor de muncă și exercitării dreptului la muncă.

Dispozițiile legale sunt menite să asigure soluționarea cu celeritate a conflictelor de muncă, în primul rând, în interesul salariatului, al apărării raporturilor de muncă și al exercitării dreptului la muncă. În acest sens, se susține că celeritatea soluționării cauzelor nu trebuie să sacrifice reguli de procedură instituite de lege pentru asigurarea unui proces echitabil și pentru garantarea dreptului la apărare, în condițiile în care administrarea probelor este componenta esențială a dreptului la apărare. Legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiții de formă, ținând de natura și de exigențele administrării justiției, fără ca aceste condiționări să aducă atingere substanței dreptului sau să îl lipsească de efectivitate.

Textele contestate prezintă un formalism excesiv, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării drepturilor recunoscute de lege, atât pentru angajat, cât și pentru angajator și să restrângă nejustificat dreptul la apărare al angajatorului, care este pus în situație de dezechilibru față de partea adversă. Acordarea termenelor de judecată foarte scurte în raport de situațiile concrete invocate, creează imposibilitatea părții să-și exercite efectiv dreptul de apărare și să-și facă probele necesare, în condițiile în care în baza art. 288 C. muncii și art. 77 din Legea nr. 168/1999, instanța are prerogativa de a decădea partea din dreptul de a depune probe și formula apărări. În aceste condiții se susține că dreptul la apărare al recurentei nu este decât un drept iluzoriu, de care nu poate beneficia.

În ceea ce privește textul art. 164 C. proc. civ., în contextul analizat este neconstituțional, pentru că lasă la aprecierea instanței posibilitatea conexării cauzelor în situațiile în care sunt îndeplinite condițiile impuse de acest text și nu obligă la luarea unei astfel de măsuri în condițiile în care aplicarea unei asemenea măsuri ar duce la o mai bună realizare a actului de înfăptuire a justiției, la o judecată unitară, iar în final la respectarea drepturilor esențiale ale părților. S-a susținut că textele contestate sunt neconstituționale și din perspectiva jurisprudenței CEDO care consacră necesitatea respectării principiului efectivității juridice.

Astfel, se arată că în raport cu jurisprudența Curții Europene, legiuitorul are obligația de a asigura aplicarea unor dispoziții legale, eficiente din punct de vedere al aplicabilității acestora, în sensul că trebuie să fie coerente, să evite paralelismul legislativ, să aibă vocația de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, să aibă o aplicabilitate practică, uniformă, în sensul de a evita o jurisprudență neunitară. Prin aplicarea textelor contestate și stabilirea unor termene scurte s-au creat prejudicii recurentei în ceea ce privește exercitarea dreptului la apărare. Existența unor dispoziții legale ce nu au fost adoptate în considerarea unor realități faptice, concrete reprezintă un argument în sensul că dispozițiile legale contestate au nesocotit principiul efectivității juridice.

Recursul este fondat. Dispozițiile legale contestate sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează că se pot aplica tale quale printr-un formalism excesiv, fără a se avea în vedere situațiile particulare, care pot apărea pe parcursul judecății litigiilor de muncă. Este adevărat că celeritatea soluționării litigiilor de muncă reprezintă un principiu care nu trebuie transformat într-un scop în sine, nici chiar în situația în care spețele pot fi similare, ci trebuie asigurat echilibrul față de celelalte principii esențiale ale procesului civil. Celeritatea soluționării cauzelor nu trebuie să sacrifice reguli de procedură instituite de lege pentru asigurarea unui proces echitabil și pentru garantarea dreptului la apărare, în condițiile în care administrarea de probe este componenta esențială a dreptului la apărare.

În ceea ce privește dispozițiile art.164 C. proc. civ., trebuie observată împrejurarea că lasă la aprecierea instanței posibilitatea conexării cauzelor în situațiile în care sunt îndeplinite condițiile impuse de acest text pentru conexare și nu obligă la luarea unor astfel de măsuri, în condițiile în care este cert că aplicarea cestor măsuri va duce la o mai bună realizare a actului de înfăptuirea a justiției, o economisire de timp și de cheltuieli, precum și o judecată unitară care, coroborate duc la respectarea drepturilor esențiale ale părților implicate în proces. În reglementarea exercitării accesului la justiție, legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiții de formă care țin de natura și de exigențele administrării justiției, fără însă ca aceste condiționări să aducă atingere substanței dreptului sau să îl lipsească de efectivitate.

Înalta Curte apreciază că sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a textelor invocate trebuie admisă, întrucât art. 286, art. 287, art. 288 C. muncii, ale art. 74, art. 75, art. 77 din Legea nr. 168/1999 și art. 164 C. proc. civ. au legătură cu soluționarea litigiului din cauză; fiind în legătură cu obiectul litigiului, constatarea constituționalității sau a neconstituționalității acestora influențează asupra soluției ce urmează a se pronunța. Curtea Constituțională nu s-a mai pronunțat asupra neconstituționalității acestor texte, astfel că nu există o decizie anterioară prin care aceste prevederi să fi fost constatate neconstituționale, fiind astfel îndeplinită și condiția prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Trebuie reținut că atribuțiile Curții Constituționale privind analiza conformității unor texte de lege cu Constituția, nu pot fi extinse și asupra aspectelor ce țin de respectarea normelor de tehnică legislativă, atâta timp cât aceste norme nu au relevanță pe plan constituțional, dar în cazul în care excepția invocată ar fi inadmisibilă, acest aspect nu poate fi contestat decât de către ea. Față de aceste considerente, urmează ca recursul să fie admis, să fie casată încheierea din 27 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă, în întregime și să fie sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată, cauza urmând să fie suspendată până la soluționare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta S.C. P. S.A. împotriva încheierii din 27 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția VII-a civilă, pe care o casează, cu majoritate. Sesizează Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată de recurentă. Suspendă judecata cauzei în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate până la soluționarea acesteia de către Curtea Constituțională. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 noiembrie 2009. Cu opinie separată a doamnei judecător, în sensul respingerii recursului ca nefondat. OPINIE SEPARATĂ Consider că recursul promovat de către pârâtă trebuia respins ca nefondat din considerentele ce urmează.

Recurenta pârâtă SC P., Membru O.M.V. G. SA, în ședința publică din 27 aprilie 2009, a invocat în fața Curții de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, excepția de neconstituționalitate a mai multor texte, anume: art. 286, art. 287, art. 288 C. muncii, a art. 74, art. 75 și art. 77 din Legea nr. 168/1999, precum și a dispozițiilor art. 164 C. proc. civ., susținându-se că prin acestea se încalcă dispoziții din legea fundamentală - art. 21 alin. (1)-(3), art. 24 și art. 53, dar și art. 6 paragr. 1 din Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Prin încheierea din 27 aprilie 2009, curtea de apel a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția ce privea textele din actele normative specifice naturii juridice a cauzei cu soluționarea căreia era învestită în recurs (C. muncii și Legea nr. 168/1999), respingând însă ca inadmisibilă cererea de sesizare și cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 164 C. proc. civ. ce reglementează chestiunea conexității cauzelor în procesul civil; consecutiv admiterii cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional, s-a dispus suspendarea judecării recursului până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate. În consecință, singura dispoziție din încheierea curții de apel ce putea fi atacată cu recurs era cea referitoare la respingerea cererii de sesizare a aceleiași Curți Constituționale cu verificarea conformității cu legea fundamentală și a dispozițiilor art. 164 C. proc.

civ. Concluzia se impune, având în vedere dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, dar și constatând cele statuate în recurs în interesul legii prin Decizia 36 din 11 decembrie 2006 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la admisibilitatea recursului formulat împotriva unei dispoziții date de o instanță de recurs privind respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții ce intră în sfera sa de competență. În esență, instanța anterioară a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, considerând că nu sunt întrunite cerințe de admisibilitate ce decurg din prevederile art. 29 alin. (6) cu ref.

la art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992. Pentru admisibilitatea astfel de cereri este necesar, potrivit normelor anterior menționate ca: dispoziția criticată pentru neconstituționalitate să se identifice într-o lege sau ordonanță în vigoare, norma în discuție să nu fi fost declarată neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții și să aibă legătură cu soluționarea cauzei de către instanța în fața căreia se invocă sau care o invocă din oficiu. Dacă primele două condiții se constată a fi întrunite, câtă vreme recurenta SC P. M.O.M.V. G. SA nu s-a prevalat de dispozițiile art. 164 C. proc. civ., în sensul de a solicita conexarea cauzei supuse judecății cu alt sau alte dosare cu care, prin ipoteză, s-ar fi aflat în strânsă legătură, reiese că norma de procedură criticată pentru neconstituționalitate nu poate influența în vreun fel soluționarea pricinii de către instanța de recurs.

Cum condițiile de admisibilitate trebuie întrunite cumulativ, apreciez că instanța de recurs în mod legal a respins ca inadmisibilă cererea privind sesizarea Curții Constituționale pentru acest text, astfel că și prezentul recurs trebuia respins ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.