ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9757/2009
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9757/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Deliberând asupra recursului
civil de față:
Din examinarea lucrărilor din
dosar, constată următoarele:
Prin cererile înregistrate
pe rolul tribunalului, reclamanta T.V. a solicitat instanței ca prin hotărârea
ce se va pronunța, în contradictoriu cu SC P. SA, să se dispună obligarea
pârâtei la plata drepturilor bănești cuvenite și neacordate, reprezentând
suplimente salariale aferente sărbătorilor de Paști și de Crăciun, actualizate
la data plății.
Prin sentința civilă nr. 2956
din 08 decembrie 2008, Tribunalul Teleorman, secția conflicte de muncă,
asigurări sociale și contencios administrativ fiscal, complet specializat
pentru litigii de muncă și asigurări sociale, a admis în parte pretenția
reclamantei, a obligat pârâta să plătească reclamantei drepturile salariale în
sumă de 6915 lei, reprezentând suplimentări pentru sărbătorile de Paști și
Crăciun, în forma precizată în dispozitivul hotărârii pronunțate.
Împotriva acestei sentințe a
primei instanțe a formulat cerere de recurs la data de 04.03,2009, pârâta SC P.
SA, prin care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul
criticilor prezentate în expunerea de motive a cererii.
Prin încheierea de ședință
de la 03 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru
cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins cererea
formulată de recurenta-pârâtă SC P. SA de sesizare a Curții Constituționale cu
excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin.
(2), ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, prin raportare la
prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin.
(1) din Constituția României.
Pentru a pronunța această
hotărâre, prima instanța a reținut că textul de lege criticat îndeplinește
condiția prescrisă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru motivul
că este aplicabil în soluționarea conflictului dintre art. 284 alin. (2) C. muncii
și art. 72 din Legea nr. 168/1999, relativ la competența teritorială a
instanțelor în judecarea conflictelor de muncă.
S-a apreciat în continuare
că, din chiar natura intrinsecă a excepției, rezultă însă și condiția ca
temeiul ei să fie reprezentat de neconformitatea textelor legale invocate cu
prevederile Constituției României.
Din interpretarea per a
contrario a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, coroborate
cu prevederile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, și ale art. 126 alin. (1) și (3)
din Constituție, rezultă că este interzis Curții Constituționale să se pronunțe
asupra modului de interpretare și aplicare a legii la un anumit caz concret,
atribuție care este de resortul exclusiv al instanței judecătorești de drept
comun, sub control judiciar.
S-a avut în vedere și ideea
conform căreia competența instanței constituționale trebuie legată de atributul
exclusiv de stabilire a înțelesului neconstituțional al normei juridice supuse
controlului.
În continuarea acestui
raționament juridic, s-a apreciat că sunt cazuri de inadmisibilitate care
rezultă din faptul că sesizările de neconstituționalitate nu au în realitate un
temei constituțional ori pun în discuție un anume mod de interpretare și
aplicare a legii, subsecvent unui conflict al normelor în timp, situații care
sunt însă la latitudinea instanței judecătorești [(concluzie desprinsă din
dispozițiile-interpretate per a contrario-ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
conform art. 29 alin. (6) din același act normativ)].
Rațiunea filtrului exercitat
de judecător cu privire la admisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate
este aceeași în toate cazurile anterior expuse, ținând de împiedicarea declanșării
controlului de constituționalitate în acele situații ce constituie limite ale
competenței de a se pronunța, inclusiv pentru Curtea Constituțională.
S-a avut în vedere și
împrejurarea că, deși excepția invocată este raportată la o serie de texte
constituționale, aceasta este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei
dispoziții cuprinse într-o altă lege.
S-a menționat în
fundamentarea soluției pronunțate, inclusiv jurisprudența constantă a Curții
Constituționale, care a respins, ca inadmisibile, excepțiile de
neconstituționalitate care vizau o pretinsă neconstituționalitate a
interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare a legii la cazul
concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative
între ele, argumentând că aceste critici nu pot forma obiect al controlului de
constituționalitate pe cale de excepție (deciziile nr. 93/2000, nr. 584/2006, nr.
494/2005, nr. 192/2008, nr. 474/2008, respectiv dispozițiile nr. 76/2000, nr. 249/2005,
nr. 81/1999, nr. 6/2003).
În cuprinsul acestor
decizii, Curtea Constituțională a configurat cu pregnanță ideea că nu intră sub
incidența controlului pe care-l exercită, coroborarea sau corelarea diverselor
acte normative cu forță juridică inferioară Constituției, aceasta având competența
de a se pronunța numai asupra chestiunii constituționalității legilor și
ordonanțelor.
S-a menționat totodată că,
activitatea de coordonare legislativă ține de competența puterii legiuitoare,
iar aspectele sale tehnice fac parte din atribuțiile Consiliului Legislativ,
Curtea Constituțională nefiind competentă să se pronunțe în cazul în care se
solicită coroborarea mai multor acte normative prin raportare la situația dată,
aceasta ținând de competența instanței de judecată, ce dispune de atributul interpretării
și aplicării legii.
Împotriva încheierii de
ședință pronunțate a formulat cerere de recurs la data de 04.062009, recurentul
SC P. SA prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte.
Excepția de
neconstituționalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. (2),
ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, a fost invocată și
susținută prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin.
(3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României.
S-a susținut în conformitate
cu cerințele dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 că sunt îndeplinite
condițiile de admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate configurate
în paragraful anterior.
Mai departe, s-a susținut că
soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea
ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este în vigoare sau nu.
În cuprinsul art. 298 alin.
(2), ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii sunt indicate actele
normative abrogate expres, total sau parțial, urmate de mențiunea orice alte
dispoziții contrare.
Această ultimă sintagmă a
constituit temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o abrogare
implicită.
După intrarea în vigoare a
Legii nr. 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării
implicite.
Prin dispozițiile art. 62 și
63 din Legea nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ
abrogarea expresă directă, iar dispozițiile normative vizate trebuie
determinate expres, prin menționarea tuturor datelor de identificare a
acestora.
S-a susținut că cercetarea
excepției de neconstituționalitate invocată se impune, întrucât textul de lege
criticat îndeplinește condiția prescrisă de art. 29 din Legea nr. 47/1992, de a
fi în legătură cu obiectul dedus judecății, întrucât este aplicabil în
soluționarea conflictului dintre art. 284 alin. (2) C. muncii și art. 72 din
Legea nr. 168/1999, cât privește competența teritorială a instanțelor în
judecarea conflictelor de muncă.
S-a susținut inclusiv faptul
că motivele de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile legale
susmenționate au în vedere principiul efectivității juridice, al cărui conținut
a fost dezvoltat în jurisprudența C.E.D.O.
Recursul este nefondat
pentru considerentele ce urmează:
Într-adevăr, excepția de
neconstituționalitate, ca modalitate juridică prin care poate fi pusă în
discuție în cadrul unui proces, neconformitatea legii cu normele și principiile
constituționale, a fost instituită în vederea satisfacerii unui interes
general, anume asigurarea supremației Constituției.
Din această perspectivă, dar
și pentru a releva ideea de contrarietate dintre norma constituțională și norma
controlată, prima instanță a configurat cu prioritate, dar și cu precizie,
obiectul excepției de neconstituționalitate a cauzei pendinte, acesta fiind
reprezentat de prevederile legale cuprinse în art. 298 alin. (2), ultima
liniuță din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, textul de lege pretins
neconstituțional, raportate la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin.
(3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României, textele și
principiile constituționale cărora li s-ar aduce atingere.
De regulă, pentru susținerea
unei excepții de neconstituționalitate, respectiv pentru o legală învestire a
Curții Constituționale, instanța este obligată să identifice, alături de
elementele precizate anterior, și argumentele juridice aduse de parte în
favoarea neconstituționalității.
În același sens, instanța de
judecată în fața căreia s-a invocat o excepție de neconstituționalitate, este
ținută să aibă în vedere practica jurisdicțională a Curții Constituționale,
întrucât, potrivit dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile
acestei autorități sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Procedând la o verificare in
limine a admisibilității excepției de neconstituționalitate invocată, instanța
a reținut în mod corect că textul de lege criticat îndeplinește, doar din
perspectivă strict formală, condiția prescrisă de art. 29 din Legea nr. 47/1992,
pe considerentul că, este aplicabil în soluționarea conflictului dintre art. 284
alin. (2) C. muncii și art. 72 din Legea nr. 168/1999, relativ la chestiunea de
natură procedurală-determinarea competenței teritoriale a instanțelor în
judecarea conflictelor de muncă.
Însă, pentru a răspunde
sensului dispozițiilor art. 29 alin. (2) – (6) din Legea nr. 47/1992, respectiv
ale art. 2 alin. (1) și (2), referitoare la condițiile de admisibilitate ale
excepției de neconstituționalitate, nu trebuie ignorate criteriile explicite
prescrise de lege, dar nici pe cele jurisprudențiale care configurează în
termeni clari competența Curții Constituționale, în sensul că aceasta este
unica autoritate de jurisdicție constituțională, cu atributul exclusiv de
stabilire a înțelesului dispozițiilor legale criticate în raport cu prevederile
și principiile constituționale, dar și faptul că, nu intră sub incidența
controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională modul de
interpretare și aplicare a legii la cazul concret (acesta fiind de resortul
exclusiv al instanței de judecată care judecă fondul cauzei).
Interpretarea normei
juridice are drept scop tocmai deslușirea sensului exact al unui text legal,
determinarea ariei sale de aplicare sub aspectul validității în raport cu alte
norme juridice, ca și al aplicării sale în spațiu, în timp și cu privire la
persoane.
În doctrina de specialitate
s-a conturat foarte clar ideea, necesară rezolvării cauzei pendinte, conform
căreia calificarea unei situații-de fapt sau de drept-ca fiind reglementată de
o anumită normă juridică, implică, în mod necesar, nu numai determinarea
acestei situații, dar și interpretarea normei respective, spre a stabili
incidența sa.
Însăși, Curtea Constituțională,
în cuprinsul mai multor decizii de speță, a statuat că relația dintre
normativismul funcției legislative și funcția interpretativă, proprie celui
care aplică legea, este adesea complexă și contradictorie.
Jurisprudența constantă a
Curții Constituționale a consemnat în expunerea de motive a deciziilor
enumerate de prima instanță, prin care au fost respinse, ca inadmisibile,
excepțiile de neconstituționalitate invocate de părți, argumente convingătoare
referitoare la imposibilitatea de a constitui obiect al controlului de
constituționalitate, situațiile referitoare la pretinsa neconstituționalitate a
interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare a legii la cazul
concret dedus judecății, un conflict al legilor în timp, respectiv
necoroborarea sau necorelarea diverselor acte normative, lipsa de concretețe,
de claritate a dispozițiilor legale.
Excepția de
neconstituționalitate invocată în dosarul pendinte este într-adevăr raportată
la o serie de texte constituționale, dar este motivată și susținută doar pe
considerente care evocă, în esență, o situație de necorelare legislativă intre
dispozițiile art. 284 alin. (2) C. muncii și dispozițiile art. 72 din Legea nr.
168/1999, respectiv un conflict în timp între două acte normative cu forță
juridică inferioară Constituției.
Pentru o astfel de ipoteză,
instanța de drept comun este cea chemată să identifice normele juridice
aplicabile, să analizeze conținutul acestora și să facă o adaptare a acestora
la faptele stabilite anterior, realizând astfel cuvenitul echilibru între
spiritul și litera legii, între exigențele de redactare și scopul urmărit de
legiuitor.
Concluzia evidentă a
instanței este în sensul că, motivarea adusă excepției nu poate constitui, prin
ea însăși, un temei de neconstituționalitate, întrucât privește interpretarea
legii în procesul aplicării sale, atribuție ce revine instanței de judecată de
drept comun în fața căreia se desfășoară procesul.
Prin urmare, o astfel de
excepție nu poate intra in circuitul efectiv al procedurii jurisdicționale
constituționale, ceea ce înseamnă că instanța de control judiciar va valida
punctul de vedere al instanței anterioare, confirmând astfel posibilitatea
legală pe care a are orice instanță de drept comun de a împiedica sesizarea
Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate inadmisibile.
Constatând soluționat corect
litigiul de constituționalitate sus-configurat, Înalta Curte va valida soluția
pronunțată și, drept consecință, va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de pârâta SC P. SA – Membru O.M.V. G. împotriva încheierii din 3 iunie 2009 a
Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 2 decembrie 2009.