ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2631/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20

mai 2008 pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția civilă, reclamanții

D.A. și C.I. au solicitat pronunțarea unei hotărâri

prin care pârâta SC P. SA să fie obligată la plata sumelor reprezentând drepturi

salariale, cuvenite ca urmare a executării necorespunzătoare a obligației de

acordare a plăților compensatorii, datorate ca urmare a încetării contractului

individual de muncă, precum și dobânda legală, calculată de la data

introducerii acțiunii, până la achitarea efectivă, respectiv 9.995 lei plus

dobânda legală pentru reclamanta D.A. și 3.942 lei plus dobânda legală pentru

reclamantul C.I.

Prin sentința civilă nr. 303 din 13 martie

2009, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune

invocată de pârâtă și a respins acțiunea formulată de reclamanți, precum și

cererea reconvențională formulată de pârâtă.

Împotriva sentinței au declarat recurs

reclamanții

D.A. și C.I.

În cadrul judecății recursului, pârâta SC

P. SA a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor cuprinse în

art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, prin raportare la

prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin.

(1) din Constituția României și ținând seama de dispozițiile art. 72 din Legea

nr. 168/1999.

Motivul de neconstituționalitate invocat a

avut ca temei premisa că ambele legi menționate sunt legi organice, dintre care

una (Legea nr. 168/1999) are caracter special, iar cealaltă reprezintă dreptul

comun în materia care interesează litigiul, aceea a soluționării conflictelor

de muncă și că cele două acte normative reglementează diferit problema

competenței teritoriale în acest domeniu.

S-a susținut că, în conformitate cu art.

15 din Legea nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă instituirea

acelorași reglementări în mai multe articole sau aliniate din același act

normativ ori în două sau mai multe acte normative, iar în cazul unor

paralelisme se apelează la norma de trimitere.

Prin încheierea pronunțată la 24 iunie 2009,

Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă

și asigurări sociale

și pentru cauze cu

minori și de familie, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale,

apreciind că nu sunt întrunite cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992,

deoarece aspectele invocate țin de aplicarea legii și revin instanței de

judecată.

Astfel, s-a constatat că, în speță, se

pune în discuție, de fapt, modul de aplicare a legii de către instanțele de

judecată și de soluționare a conflictului de legi în timp, iar pe de altă

parte, nu există o legătură directă între soluționarea cauzei și soluționarea

excepției de neconstituționalitate.

Împotriva acestei soluții a declarat

recurs SC P. SA, care a susținut caracterul nelegal din punct de vedere al

modalității în care s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr.

47/1992.

Astfel, s-a arătat că soluționarea

excepției de necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care

Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare, în condițiile în care în art.

298 alin. (2) ultima liniuță din Codul muncii se arată că „orice dispoziție

contrară se abrogă”, text care a fost interpretat de teoreticieni și

practicieni ca reprezentând un caz de abrogare implicită.

Or, după intrarea în vigoare a Legii nr.

24/2000 nu mai există temei pentru operarea abrogării implicite, abrogarea

putând fi doar expresă, totală sau parțială.

Față de această situație juridică,

conținutul prevederilor legale considerate ca fiind neconstituționale vizează

modalitatea de soluționare a excepției de necompetență teritorială a instanței

și ca atare, are legătură cu soluționarea cauzei, fiind întrunite condițiile de

admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale.

Recursul este nefondat.

Invocând neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 284 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003,

recurenta a pretins că acest text introduce un caz de abrogare implicită, lucru

nepermis după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă, care reglementează doar abrogarea expresă, totală sau

parțială.

S-a făcut referire de asemenea, la

raportul dintre norma specială (conținută de Legea nr. 168/1999) și cea

generală (Codul muncii), la faptul că acestea reglementează diferit problema

competenței teritoriale în materia conflictelor de muncă, precum și la

împrejurarea că soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune

analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.

Rezultă că ceea ce recurenta a invocat ca

reprezentând obiect al unei excepții de neconstituționalitate, constituie de

fapt, aspecte ce vizează aplicarea legii în timp, raportul dintre norma

generală și cea specială.

Toate acestea sunt însă împrejurări care

sunt date în puterea de apreciere a instanței de drept comun, învestite cu

soluționarea litigiului, iar nu în competența judecătorului constituțional.

Instanța de contencios constituțional se

pronunță asupra conformității textului cu legea fundamentală în situații de

conflict între acestea, iar nu asupra conflictului intertemporal de legi.

Modalitatea în care o normă ulterioară

poate abroga și înlătura de la aplicabilitate o normă anterioară care reglementa

aceeași materie ori stabilirea caracterului de lege generală sau specială

(pentru ca în funcție de aceasta, să se determine prioritatea aplicării uneia

dintre ele) reprezintă instrumente de interpretare și de rezolvare a litigiului

la îndemâna instanței ordinare, în virtutea plenitudinii jurisdicționale a

acesteia.

Așadar, aspectele invocate nu se

constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența

jurisdicției constituționale - sub forma unei excepții de neconstituționalitate,

ci sunt elemente de analiză pe care instanța urmează să le aibă în vedere sub

forma unor chestiuni prealabile în soluționarea excepției de necompetență

teritorială.

De aceea, respingând sesizarea Curții

Constituționale pe motiv că ceea ce se pune în discuție este o problemă de

interpretare a normelor legislative privind competența în evoluția lor

temporală, instanța în fața căreia s-a invocat excepția a procedat corect.

Aceasta întrucât, așa cum s-a arătat

anterior, sesizarea Curții Constituționale nu poate fi dispusă pentru aspecte

ce vizează interpretarea și aplicarea legii în timp.

Pentru considerentele arătate, criticile

fiind găsite nefondate, recursul va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC P.

SA împotriva încheierii din 24 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Pitești,

secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și

pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 1549/90/2008.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2010.