ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6416/2010

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 15

aprilie2008, reclamanții A.R.R. și B.C. au chemat în judecată pe pârâta SC P.

SA pentru ca, prin hotărârea care va fi pronunțată, pârâta să fie obligată să

le plătească suma de 6.600 RON, reprezentând diferența dintre plățile

compensatorii acordate și cele cuvenite conform Planului social pe anii

2005-2008, plus indexarea sumelor cu dobânda legală de la data introducerii

acțiunii și până la achitarea integrală.

Tribunalul Vâlcea,

secția civilă, prin sentința nr. 158 din 13 februarie 2009, a respins excepția

prescripției dreptul material la acțiune invocată de pârâtă și a respins

acțiunea formulată de reclamanții, ca neîntemeiată.

Împotriva

sentinței au formulat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

La termenul

de judecată din 22 februarie 2010 pârâta SC P. SA a invocat excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 284 alin. (2), art. 298 alin. (2)

ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, C. mun., precum și a dispozițiilor art.

72 din Legea nr. 168/1999, raportat la prevederile art. 1 alin. (4) și alin. (5),

art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României,

revizuită.

Prin încheierea

de ședință din 15 martie 2010 Curtea de Apel Pitești, secția civilă pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru soluționarea

excepției.

În motivarea soluției,

instanța a reținut că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 29

alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și că asupra excepției Curtea Constituțională s-a

pronunțat prin decizia nr. 254 din 24 februarie 2009, în sensul respingerii acesteia

ca inadmisibilă, cu motivarea că nu există nici o neconcordanță între textele de

lege invocate și Constituția României și că în raportul dintre legea specială și

dreptul comun atributul aprecierii cu privire la aplicarea unei norme este unul

exclusiv în favoarea instanței de judecată în soluționarea litigiilor de muncă.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs pârâta SC P. SA.

Criticile aduse

încheierii recurate sunt, în esență, cele ce urmează:

Recurenta susține

că dat fiind numărul mare de cauze care, deși nu sunt identice, sunt similare, vizând

probleme de dreptul muncii (acordarea diverselor sporuri și drepturi salariale obținute

de salariați prin încheierea contractelor colective de muncă), se pune în discuție

dreptul efectiv la apărare și dreptul la un proces echitabil.

Recurenta arată

că, pe de o parte, dispozițiile art. 222 și art. 282 din Legea nr. 53/2003, C. mun.

și cele ale art. 73 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de

muncă și, pe de altă parte, dispozițiile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003

a sindicatelor încalcă dispozițiile de forță juridică superioară ale art. 1

alin. (3) și art. 9 din Titlul I ce consacră principiile generale, art. 16

alin. (1) și alin. (2), art. 20 alin. (1) și alin. (2), art. 24 alin. (1), art.

40 alin. (1), art. 41 alin. (5) și art. 53 alin. (1) și alin. (2) din Titlul II

ce consacră drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, precum și dispozițiile

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta mai

susține că există o incoerență legislativă în consacrarea rolului sindicatelor în

rezolvarea conflictelor de drepturi, întrucât există o diferență între regimul juridic

al conflictelor de interese și al conflictelor de drepturi, în cazul primelor, parteneri

de dialog sociali fiind exclusiv sindicatele, în timp ce în cazul conflictelor de

drepturi, sindicatele nu au aproape nici un rol, ceea ce atrage imposibilitatea

unității de a le introduce în cadrul procesual demarat de salariați.

Recurenta precizează

că interesul justificat de recurentă vizează posibilitatea de a formula cereri,

în contradictoriu cu sindicatele, pe marginea executării contractului colectiv pe

care l-au negociat împreună, prin formularea unei cereri de intervenție forțată,

ori direct, pe cale principală.

Concluzionând,

recurenta pârâtă arată că, în cazul de față, menținerea în activul legislativ a

art. 222, art. 282 din Legea nr. 53/2003, C. mun., a art. 73 din Legea nr. 168/1999

privind soluționarea conflictelor de muncă și a art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor

nr. 54/2003 perpetuează incoerența legislativă în privința calității procesuale

a sindicatelor la rezolvarea conflictelor de drepturi și, în același timp, vatămă

dreptul societății pârâte la apărare și la un proces echitabil.

Recursul este

nefondat pentru considerentele care urmează:

Potrivit art.

29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, admisibilitatea cererii de sesizare

a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a patru cerințe

stipulate expres de textul legislativ:

- existența unui

proces pendinte, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un

incident procedural creat în fața unui judecător, ce trebuie rezolvat premergător

fondului litigiului;

- activitatea

legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, în vigoare.

- prevederile

care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale

printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

- interesul procesual

al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Pentru a nu fi

caracterizată ca un abuz de drept, menit să tergiverseze soluționarea cauzei, ridicarea

excepției de neconstituționalitate trebuie sa fie adecvată argumentului că textul

invocat ca neconstituțional este în mod logic, în raport și în contradicție cu un

articol din Constituție.

Prin art. 29 din

Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituționalitate

în sensul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor

judecătorești sau de arbitraj comercial.

Fiind un impediment

apărut în cursul unui proces, asemănător chestiunilor prejudiciale, invocarea excepției

de neconstituționalitate reclamă justificarea unui interes procesual sau de ordin

substanțial.

Drept urmare,

prin alin. (1) art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o

condiție și, pe cale de consecință, un control de pertinență al instanței de judecată

în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, vizând constatarea

că aceasta are legătura cu soluționarea cauzei.

În speță, recurenta-pârâtă

invocă neconstituționalitatea art. 222 și art. 282 din Legea nr. 53/2003, C.

mun., art. 73 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă

și art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, apreciind că acestea încalcă

dispozițiile constituționale conținute în art. 1 alin. (3), art. 9, art. 16

alin. (1) și alin. (2), art. 20 alin. (1) și alin. (2), art. 24 alin. (1), art.

40 alin. (1), art. 41 alin. (5) și art. 53 alin. (1) și alin. (2).

Textele legale

criticate se referă la persoana care poate formula acțiunea în justiție și la posibilitatea

sindicatelor de a-i reprezenta pe membrii lor în fața instanțelor pentru obținerea

unor drepturi salariale.

Or, în cauza de

față, acțiunea a fost formulată de reclamanți prin intermediul unui avocat ales,

ei nefiind reprezentați de o organizație sindicală.

Așadar, reprezentarea

salariaților de către sindicate nu are nici o legătură cu cauza.

Critica recurentei

se referă la imposibilitatea chemării în judecată într-un astfel de litigiu a organizației

sindicale care a negociat contractul colectiv de muncă.

Sub acest aspect,

trebuie avut în vedere că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, contractul

colectiv de munca este convenția încheiată între patron sau organizația patronală,

pe de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut

de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de

muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile

de muncă.

Așadar, organizațiile

sindicale acționează numai ca reprezentanți ai sindicatelor, drepturile și obligațiile

stabilite prin contractul colectiv de muncă făcând parte din patrimoniul salariaților,

organizația sindicală nedevenind subiect al acestor drepturi și obligații.

Ca urmare, în

cazul unei acțiuni precum cea de față, în care se pretind anumite drepturi salariale,

calitatea procesual activă o au persoanele care susțin că sunt titularii drepturilor

pretinse, adică angajații sau foștii angajați, în persoana cărora se verifică existența

sau inexistența acestor drepturi salariale.

Din acest motiv,

pentru soluționarea cauzei, nu are nici o relevanță dacă reprezentantul angajaților

la semnarea contractului colectiv de muncă poate fi atras în procesul derulat între

angajator și angajat, această împrejurare fiind fără efecte asupra temeiniciei pretențiilor

rezultate din contractul colectiv de muncă care, potrivit art. 7 din Legea nr. 130/1996

constituie legea părților.

În raport de considerentele

prezentate, încheierea recurată este legală, instanța de recurs care a pronunțat-o

reținând corect că, în cauză, criticile vizând textele legale invocate nu se circumscriu

condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, cu atât mai

mult cu cât în recurs criticile referitoare la sindicate privesc aspecte care nu

au format obiect al verificării de către instanța a cărei încheiere se atacă.

În consecință,

recursul declarat în cauză este nefondat motiv pentru care în conformitate cu

art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta SC P. SA împotriva încheierii din 15 martie 2010 a Curții de Apel Pitești,

secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

26 noiembrie 2010.