ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6416/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 15 aprilie2008, reclamanții A.R.R. și B.C. au chemat în judecată pe pârâta SC P. SA pentru ca, prin hotărârea care va fi pronunțată, pârâta să fie obligată să le plătească suma de 6.600 RON, reprezentând diferența dintre plățile compensatorii acordate și cele cuvenite conform Planului social pe anii 2005-2008, plus indexarea sumelor cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii și până la achitarea integrală. Tribunalul Vâlcea, secția civilă, prin sentința nr. 158 din 13 februarie 2009, a respins excepția prescripției dreptul material la acțiune invocată de pârâtă și a respins acțiunea formulată de reclamanții, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței au formulat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. La termenul de judecată din 22 februarie 2010 pârâta SC P. SA a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 284 alin. (2), art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, C. mun., precum și a dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 168/1999, raportat la prevederile art. 1 alin. (4) și alin. (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României, revizuită. Prin încheierea de ședință din 15 martie 2010 Curtea de Apel Pitești, secția civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru soluționarea excepției.

În motivarea soluției, instanța a reținut că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și că asupra excepției Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr. 254 din 24 februarie 2009, în sensul respingerii acesteia ca inadmisibilă, cu motivarea că nu există nici o neconcordanță între textele de lege invocate și Constituția României și că în raportul dintre legea specială și dreptul comun atributul aprecierii cu privire la aplicarea unei norme este unul exclusiv în favoarea instanței de judecată în soluționarea litigiilor de muncă. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâta SC P. SA.

Criticile aduse încheierii recurate sunt, în esență, cele ce urmează: Recurenta susține că dat fiind numărul mare de cauze care, deși nu sunt identice, sunt similare, vizând probleme de dreptul muncii (acordarea diverselor sporuri și drepturi salariale obținute de salariați prin încheierea contractelor colective de muncă), se pune în discuție dreptul efectiv la apărare și dreptul la un proces echitabil. Recurenta arată că, pe de o parte, dispozițiile art. 222 și art. 282 din Legea nr. 53/2003, C. mun.

și cele ale art. 73 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă și, pe de altă parte, dispozițiile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor încalcă dispozițiile de forță juridică superioară ale art. 1 alin. (3) și art. 9 din Titlul I ce consacră principiile generale, art. 16 alin. (1) și alin. (2), art. 20 alin. (1) și alin. (2), art. 24 alin. (1), art. 40 alin. (1), art. 41 alin. (5) și art. 53 alin. (1) și alin. (2) din Titlul II ce consacră drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, precum și dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta mai susține că există o incoerență legislativă în consacrarea rolului sindicatelor în rezolvarea conflictelor de drepturi, întrucât există o diferență între regimul juridic al conflictelor de interese și al conflictelor de drepturi, în cazul primelor, parteneri de dialog sociali fiind exclusiv sindicatele, în timp ce în cazul conflictelor de drepturi, sindicatele nu au aproape nici un rol, ceea ce atrage imposibilitatea unității de a le introduce în cadrul procesual demarat de salariați. Recurenta precizează că interesul justificat de recurentă vizează posibilitatea de a formula cereri, în contradictoriu cu sindicatele, pe marginea executării contractului colectiv pe care l-au negociat împreună, prin formularea unei cereri de intervenție forțată, ori direct, pe cale principală.

Concluzionând, recurenta pârâtă arată că, în cazul de față, menținerea în activul legislativ a art. 222, art. 282 din Legea nr. 53/2003, C. mun., a art. 73 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă și a art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 perpetuează incoerența legislativă în privința calității procesuale a sindicatelor la rezolvarea conflictelor de drepturi și, în același timp, vatămă dreptul societății pârâte la apărare și la un proces echitabil.

Recursul este nefondat pentru considerentele care urmează: Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a patru cerințe stipulate expres de textul legislativ: - existența unui proces pendinte, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului; - activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, în vigoare. - prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; - interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Pentru a nu fi caracterizată ca un abuz de drept, menit să tergiverseze soluționarea cauzei, ridicarea excepției de neconstituționalitate trebuie sa fie adecvată argumentului că textul invocat ca neconstituțional este în mod logic, în raport și în contradicție cu un articol din Constituție. Prin art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituționalitate în sensul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial. Fiind un impediment apărut în cursul unui proces, asemănător chestiunilor prejudiciale, invocarea excepției de neconstituționalitate reclamă justificarea unui interes procesual sau de ordin substanțial.

Drept urmare, prin alin. (1) art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o condiție și, pe cale de consecință, un control de pertinență al instanței de judecată în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, vizând constatarea că aceasta are legătura cu soluționarea cauzei.

În speță, recurenta-pârâtă invocă neconstituționalitatea art. 222 și art. 282 din Legea nr. 53/2003, C. mun., art. 73 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă și art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, apreciind că acestea încalcă dispozițiile constituționale conținute în art. 1 alin. (3), art. 9, art. 16 alin. (1) și alin. (2), art. 20 alin. (1) și alin. (2), art. 24 alin. (1), art. 40 alin. (1), art. 41 alin. (5) și art. 53 alin. (1) și alin. (2). Textele legale criticate se referă la persoana care poate formula acțiunea în justiție și la posibilitatea sindicatelor de a-i reprezenta pe membrii lor în fața instanțelor pentru obținerea unor drepturi salariale.

Or, în cauza de față, acțiunea a fost formulată de reclamanți prin intermediul unui avocat ales, ei nefiind reprezentați de o organizație sindicală. Așadar, reprezentarea salariaților de către sindicate nu are nici o legătură cu cauza. Critica recurentei se referă la imposibilitatea chemării în judecată într-un astfel de litigiu a organizației sindicale care a negociat contractul colectiv de muncă. Sub acest aspect, trebuie avut în vedere că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv de munca este convenția încheiată între patron sau organizația patronală, pe de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.

Așadar, organizațiile sindicale acționează numai ca reprezentanți ai sindicatelor, drepturile și obligațiile stabilite prin contractul colectiv de muncă făcând parte din patrimoniul salariaților, organizația sindicală nedevenind subiect al acestor drepturi și obligații. Ca urmare, în cazul unei acțiuni precum cea de față, în care se pretind anumite drepturi salariale, calitatea procesual activă o au persoanele care susțin că sunt titularii drepturilor pretinse, adică angajații sau foștii angajați, în persoana cărora se verifică existența sau inexistența acestor drepturi salariale. Din acest motiv, pentru soluționarea cauzei, nu are nici o relevanță dacă reprezentantul angajaților la semnarea contractului colectiv de muncă poate fi atras în procesul derulat între angajator și angajat, această împrejurare fiind fără efecte asupra temeiniciei pretențiilor rezultate din contractul colectiv de muncă care, potrivit art. 7 din Legea nr. 130/1996 constituie legea părților.

În raport de considerentele prezentate, încheierea recurată este legală, instanța de recurs care a pronunțat-o reținând corect că, în cauză, criticile vizând textele legale invocate nu se circumscriu condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, cu atât mai mult cu cât în recurs criticile referitoare la sindicate privesc aspecte care nu au format obiect al verificării de către instanța a cărei încheiere se atacă. În consecință, recursul declarat în cauză este nefondat motiv pentru care în conformitate cu art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva încheierii din 15 martie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2010.