ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 72/2010

Deliberând asupra recursului civil de față;

Din examinarea actelor dosarului, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Gorj, reclamanții

C.D.,

M.A., C.P., S.V.

G., M.M.,

G.S., N.N.D., S.M.

M., G.C.,

R.N., C.C.V.,

F.G., G.L.A., I.D., P.I., G.P., F.B.M.G.,

V.S.C. au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care pârâta SC P. SA să fie

obligată la plata actualizată, a unor drepturi salariale cuvenite și

neacordate.

Prin sentința ciulă nr. 5825 din 31

octombrie 2008, Tribunalul

a

admis acțiunea

formulată și a obligat pe pârâtă la plata

drepturilor salariale pretinse de către reclamanți.

Împotriva sentinței a declarat recurs

parata.

În cadrul judecății recursului, SC P. SA a invocat excepția

de neconstituționalitate

a prevederilor cuprinse în art. 298 alin. (2)

ultima

liniuță din Legea nr. 53/2003, prin raportare la prevederile art.

1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din

constituție și ținând seama de dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999.

Motivul de neconstituționalitate invocat a avut ca temei premisa că

ambele legi menționate sunt legi organice, dintre care una (Legea nr. 168/1999)

are caracter special, iar cealaltă reprezintă dreptul comun în materia care

interesează litigiul, aceea a soluționării conflictelor de muncă și că cele

două acte normative reglementează diferit problema competenței teritoriale în

acest domeniu.

S-a susținut că în conformitate cu art. 15 din Legea nr. 24/2000, în

procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai

multe articole sau aliniate din același act normativ ori în două sau mai multe

acte normative, iar în cazul unor paralelisme se apelează la norma de

trimitere.

Prin încheierea pronunțată la 26 martie 2009, Curtea de Apel Craiova,

secția civilă și pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins cererea

de sesizare a Curții Constituționale, apreciind că nu sunt întrunite cerințele

art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, s-a constatat că în realizarea demersului de sesizare a Curții

Constituționale, instanța are obligația să verifice dacă textul a cărui

neconstituționalitate s-a invocat are legătură cu soluționarea cauzei dar, în

speță, ceea ce se pune în discuție este o problemă de interpretare a normelor

privitoare la competență în evoluția lor temporală.

Chiar dacă este invocată cu referire la o serie de texte

constituționale, în realitate, excepția este motivată exclusiv prin prisma

nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege.

S-a concluzionat asupra admisibilității excepției de

neconstituționalitate a unui text de lege,

susținută prin filtrul unei alte

legi,

punând în discuție în fapt, corelarea actelor normative între ele și

tinzând să deducă spre control instanței de

contencios constituțional,

modalitatea

de soluționare a conflictului de legi în timp, respectiv,

interpretarea

și aplicarea legii la speță.

Împotrivi acestei soluții a declarat

recurs SC P. SA,

care a

susținut caracterul nelegal din punct de

vedere al modalității în care s-a

făcut aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, s-a arătat că soluționarea excepției

de necompetență

teritorială presupune analizarea ipotezei

în care Legea nr. 168/1999

mai este sau nu

în vigoare, în condițiile în care în art. 298 alin. (2) ultima

liniuță

din C. muncii, se arată că „orice dispoziție contrară se

abrogă”, text care a fost interpretat de

teoreticieni și practicieni ca

reprezentând un caz de abrogare

implicită.

Or, după intrarea în vigoare a Legii nr.

24/2000 nu mai există

temei

pentru operarea abrogării implicite, abrogarea putând fi doar

expresă, totală sau parțială.

Față de această situație juridică,

conținutul prevederilor legale

considerate ca fiind

neconstituționale vizează modalitatea de soluționare a excepției de

necompetență teritorială a instanței și ca

atare,

are legătură cu soluționarea cauzei, fiind întrunite condițiile de

admisibilitate pentru sesizarea Curții

Constituționale.

Recursul este nefondat

Invocând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 284 alin. (2)

ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, recurenta a

pretins că acest text

introduce un

caz de abrogare implicită, lucru nepermis după intrarea în

vigoare a Legii nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă, care

reglementează

doar abrogarea expresă, totală sau parțială.

S-a făcut referire, de asemenea, la

raportul dintre norma specială (conținută de Legea nr. 168/1999) și cea

generală (Codul muncii), la

faptul că acestea

reglementează diferit problema competenței

teritoriale

în materia conflictelor de muncă, precum și la împrejurarea

că

soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea

ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.

Rezultă că ceea ce recurenta a invocat ca

reprezentând obiect al

unei

excepții de neconstituționalitate, constituie de fapt, aspecte ce

vizează aplicarea legii în timp, raportul

dintre norma generală și cea

specială.

Toate acestea sunt însă împrejurări care

sunt date în puterea de

apreciere

a instanței de drept comun, învestite cu soluționarea litigiului,

iar nu în competența judecătorului constituțional.

Instanța de contencios constituțional se pronunță asupra

conformității textului cu legea fundamentală în

situații de conflict între acestea, iar nu asupra conflictului intertemporal de

legi.

Modalitatea în care o normă ulterioară

poate abroga și înlătura de

la

aplicabilitate o normă anterioara care reglementa aceeași materie ori

stabilirea caracterului de lege generală

sau specială (pentru ca în funcție

de aceasta, să se

determine prioritatea aplicării uneia dintre ele)

reprezintă instrumente de interpretare și de rezolvare a litigiului la

îndemâna instanței ordinare, în virtutea plenitudinii jurisdicționale a

acesteia.

Așadar, aspectele invocate nu se

constituie în chestiuni de ordin

prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale,

sub forma unei excepții de neconstituționalitate, ci sunt elemente de

analiză pe care instanța urmează să le

aibă în vedere sub forma unor

chestiuni prealabile în

soluționarea excepției de necompetență teritorială.

De aceea, respingând sesizarea Curții Constituționale

pe motiv că

ceea ce se pune

în discuție este o problemă de interpretare a normelor

legislative privind competența în evoluția lor

temporală, instanța în fața

căreia s-a invocat excepția a

procedat corect.

Aceasta întrucât, așa cum s-a arătat

anterior, sesizarea Curții

Constituționale nu poate fi

dispusă pentru aspecte ce vizează interpretarea și aplicarea legii în timp.

Pentru considerentele arătate, criticile

fiind găsite nefondate,

recursul va fi respins în

consecință.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de recurenta pârâtă SC

P. SA

- membru O.M.V. Grup împotriva încheierii din 26 martie

2009

a Curții de Apel Craiova, secția civilă și pentru conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședința publică, astăzi 13 ianuarie 2010.