ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 65/2010

Asupra recursului de față, constată:

Prin cererea înregistrată, la data de 22

octombrie 2007,

reclamanta

P.E. a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA solicitând să fie obligată

la plata sumei de 5630 RON, reprezentând contravaloarea unor drepturi salariale

cuvenite și neacordate și a sumei de 630 RON, cu titlu de despăgubiri.

Prin sentința civilă nr. 57/ UVL din 13

februarie 2009, Tribunalul Giurgiu,

secția civilă,

a admis cererea și a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de

4389 lei, reprezentând drepturi salariale restante pentru perioada 2004 - 2006,

actualizate cu indicele de inflație.

Prin aceeași sentință au fost respinse excepția prematurității acțiunii

și excepția prescripției dreptului la acțiune.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta SC P. SA.

În cursul judecării recursului, pârâta a invocat excepția

necompetenței teritoriale a Tribunalului Giurgiu

de a soluționa litigiul,

apreciind că, în

raport de prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea

conflictelor de muncă, competența revenea instanței judecătorești în a cărei

circumscripție își are sediul reclamantul (cu mențiunea că aceste dispoziții nu

au fost abrogate prin Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii) și nu instanței în a

cărei rază teritorială își are sediul reclamantul, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 284 alin. (2) C. muncii și cum greșit a reținut prima

instanță.

În motivarea excepției, pârâta a invocat că, în raport cu Legea nr. 168/1999

care este lege organică specială, Codul Muncii este lege generală, și a

susținut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, nu mai există temei

juridic pentru instituirea unor cazuri de abrogare implicită cum este cel

prevăzut de art. 298 alin. (2) ultima liniuță din C. muncii.

Totodată, pârâta a invocat excepția de

neconstituționalitate a prevederilor cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima

liniuță din Legea nr. 53/2003 -

Codul Muncii (cu referire

la dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea

conflictelor de muncă),

susținând că ar fi contrare

următoarelor dispoziții din Constituția Românie:

- art. 1 alin. (4): Statul se organizează potrivit principiului separației

și echilibrului puterilor, legislativă, executivă și judecătorească, în cadrul

democrației constituționale.

- art. 1 alin. (5):

În România, respectarea

Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

- art. 73 alin. (3):P

rin lege organică se

reglementează (.) p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele,

patronatele și protecția socială;

- art. 79 alin. (1):

Consiliul Legislativ este

organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de

acte normative în vederea sistematizării, unificării și coordonării întregii

legislații. El ține evidența oficială a legislației României. Motivul de

neconstituționalitate invocat a pornit, în principal, de la premisa că ambele

legi mai sus menționate sunt legi organice, dintre care una (Legea nr. 168/1999)

are caracter special, iar cealaltă (Codul Muncii) reprezintă dreptul comun în

materia care interesează litigiul, aceea a soluționării conflictelor de muncă

și de la faptul că cele două acte normative reglementează diferit problema

competenței teritoriale a instanței competente să soluționeze astfel de

litigii.

S-a susținut și că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 24/2000,

în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în

mai multe articole sau aliniate din același act normativ ori în două sau mai

multe acte normative, iar în cazul unor paralelisme se apelează la norma de

trimitere, cu mențiunea că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ nu

mai există temei legal pentru operarea abrogării implicit, categorie în care se

încadrează și norma de drept atacată pentru neconstituționalitate.

Prin încheierea pronunțată la 30 iunie 2009, în dosarul nr. 2084/122/2008,

Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale,

a respins

cererea de

sesizare a Curții Constituționale, apreciind că

nu sunt întrunite cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, s-a constatat că, în realizarea demersului de sesizare a Curții

Constituționale, instanța de drept comun are obligația să verifice dacă textul

a cărui neconstituționalitate s-a invocat are legătură cu soluționarea cauzei

și că această legătură trebuie privită din perspectiva normelor de drept

material și procesual, cărora Ie este circumscris litigiul dedus judecății.

Cum însă, în speță, ceea ce se pune în discuție este o problemă de

interpretare a unor normele de drept succesive privitoare la competența

teritorială a instanțelor de drept comun, adică o problemă de interpretare și

de aplicare în timp a legii procesual civile care, în mod necontestat, este în

competența jurisdicțională a instanțelor de drept comun, curtea de apel a

reținut că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) din

Legea nr. 47/1992 și, pe cale de consecință, că nu se justifică sesizarea

Curții Constituționale.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs pârâta SC P. SA, care a

susținut caracterul nelegal al încheierii din punct de vedere al modalității în

care s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Invocând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 284 alin. (2) ultima

liniuță din Legea nr. 53/2003, recurenta a pretins că acest text introduce un

caz de abrogare implicită, lucru nepermis după intrarea în vigoare a

dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, prin

care se reglementează doar abrogarea expresă, totală sau parțială.

S-a făcut referire, de asemenea, la raportul dintre norma specială

(conținută de Legea nr. 168/1999) și cea generală (Codul muncii), la faptul că

acestea reglementează diferit problema competenței teritoriale în materia

conflictelor de muncă, precum și la împrejurarea că soluționarea excepției de

necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999

mai este sau nu în vigoare.

Analizând recursul, Înalta Curte constată

că nu poate fii primit pentru

următoarele considerente:

În drept,

potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr.

47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, această

instanță decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești

sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau

ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare,

care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare

ar fi obiectul acestuia.

Rezultă că legiuitorul a statuat că pot face obiectul unei astfel de

excepții „legi sau ordonanța” ori „dispoziții

dintr-o lege sau dintr-o ordonanță

în vigoare”, adică norme de drept în

vigoare care trebuie să aibă „legătură cu soluționarea cauzei anume, în

aplicarea directă a cărora judecătorul urmează să judece litigiului său anumite

incidente ivite pe parcursul acestuia.

În speță, dispoziția legală atacată, cuprinsă în art. 298 alin. (2),

liniuța finală din Codul Muncii prevede că „Pe data intrării în vigoare a

prezentului cod se abrogă: (..), orice alte dispoziții contrare”.

Această dispoziție, care instituie un caz de abrogare expresă

indirectă, și nu un caz de abrogare implicită (tacită), cum eronat susține pârâta,

nu reglementează competența teritorială a niciunei instanțe și nu este de

natură, prin ea însăși, să constituie fundamentul judecății unei pricini în

fond sau a unei excepții procesuale ci, presupune o verificare și o determinare

a acțiunii în timp a legii care o cuprinde (Codul Muncii), în raport cu legea

anterioară (Legea nr. 168/1999).

În aplicarea unui astfel de text de lege, judecătorul are a stabili,

folosind metodele de interpretare (printre care și regulile de interpretare

logică, cu trimitere la cea potrivit căreia legea specială constituie excepția

și este de strică interpretare) care este momentul și care dispoziții din legea

anterioară au ieșit din vigoare prin abrogare și, după caz, care au

supraviețuit, și respectiv, care este momentul și ce dispoziții ale legii noi

sunt imediată aplicare și, după caz, care retroactivează.

Rezultă că ceea ce recurenta a invocat ca reprezentând obiect al

excepției de neconstituționalitate, în realitate, constituie o metodă de

interpretare a unei norme de drept (în speță supusă analizei, a unei norme prin

care s-a instituit un caz de abrogare expresă implicită), metodă care solicită

să fie aplicată astfel încât să impună concluzia potrivit căreia o anumită

normă de drept din legea anterioară, referitor la care s-ar putea reține că ar

cădea sub incidența abrogării, în realitate nu a fost abrogată ci este încă în

vigoare și se aplică cu prioritate.

Or, metodele de interpretare a normelor de drept sunt instrumente de

lucru lăsate la îndemâna interpretului, în speță, a judecătorului cauzei, și

ele nu se confundă nici cu textele de drept pe care le interpretează și nici cu

concluziile la care ajunge interpretul.

Întrucât nu sunt norme de drept, ci doar ajută la înțelegerea sau

determinarea conținutului acestora, metodele de interpretare nu pot intra în

conflict cu normele constituționale.

Cu atât mai puțin, posibilele concluzii ale interpretului unei norme de

drept, rezultat al folosirii unor anumite metode de interpretare, chiar dacă,

în mod firesc, contribuie la soluționarea unei cauze, nu pot constitui, de

asemenea obiect al unei excepții de neconstituționalitate.

Aceasta, întrucât nici metodele de interpretarea ale unei norme de

drept și nici posibilele concluzii ale interpretului nu întrunesc condițiile

impuse prin dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/2001, pentru a fi

obiect al unei astfel de excepții, adică nu sunt nici legi, nici ordonanțe și

nici texte de drept.

Așa fiind, pentru considerentele arătate care, în parte le completează

pe cele reținute de Curtea de apel, Înalta Curte urmează a constata că recursul

dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul SC P. SA - Membru O.M.V.

Grup împotriva încheierii din 30 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția

a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2010.

•