ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 406/2010

Asupra recursului de față, constată:

Prin sentința civilă nr. 2743 din 15

septembrie 2008, astfel cum a fost

completată

prin sentința nr. 50 din 19 ianuarie 2008 si corectată eroarea materială,

prin încheierea din 19 ianuarie 2009, Tribunalul

Teleorman, secția conflicte de

muncă,

asigurări sociale, contencios administrative și fiscală,

a admis, în

parte, cererea formulată de reclamanții T.L.,

T.C., B.F., V.P. și N.F. și a obligat pe pârâta SC P. SA să plătească

reclamanților suma de 5244 lei, pentru sărbătorile de Paști și Crăciun în perioada

2005 - 2007, cu titlu de suplimentări salariale, actualizată cu coeficientul de

inflație.

Prin aceeași sentință

a fost admisă excepția prescripției dreptului la

acțiune pentru sumele datorate cu titlu de prime de Crăciun în anul 2004.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta SC

P. SA

În cursul judecării recursului, pârâta a

invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Teleorman de a

soluționa litigiul, apreciind că, în raport de prevederile art. 72 din Legea nr.

168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, competența revenea

instanței judecătorești în a cărei circumscripție își are sediul reclamantul

(cu mențiunea că aceste dispoziții nu au fost abrogate prin Legea nr. 53/2003 -

Codul Muncii) și nu instanței în a cărei rază teritorială își are sediul

reclamantul, astfel cum prevăd dispozițiile art. 284 alin. (2) C. muncii și cum

greșit a reținut prima instanță.

În motivarea excepției, pârâta a invocat că,

în raport cu Legea nr. 168/1999, care este lege organică specială, Codul Muncii

este lege generală, și a susținut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, nu

mai există temei juridic pentru instituirea unor cazuri de abrogare implicită

cum este cel prevăzut de art. 298 alin. (2) ultima liniuță C. muncii.

Totodată, pârâta a invocat excepția de

neconstituționalitate a

prevederilor

cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 -

Codul Muncii (cu referire la dispozițiile art. 72

din Legea nr. 168/1999 privind

soluționarea conflictelor de muncă), susținând

că ar fi contrare următoarelor dispoziții din Constituția Românie:

- art. 1 alin. (4):

Statul se organizează potrivit principiului

separației și echilibrului puterilor, legislativă, executivă și judecătorească,

în cadrul democrației constituționale.

- art. 1 alin. (5):

În România, respectarea Constituției, a supremației

sale și a legilor este obligatorie.

- art. 73 alin. (3):

Prin lege organică se reglementează (.) p) regimul general

privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială;

- art. 79 alin. (1):

Consiliul Legislativ este organ consultativ de

specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea

sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații. El ține evidența

oficială a legislației României. Motivul de neconstituționalitate invocat a

pornit, în principal, de la premisa că ambele legi mai sus menționate sunt legi

organice, dintre care una (Legea nr. 168/1999) are caracter special, iar

cealaltă (Codul Muncii) reprezintă dreptul comun în materia care interesează

litigiul, aceea a soluționării conflictelor de muncă și de la faptul că cele

două acte normative reglementează diferit problema competenței teritoriale a

instanței competente să soluționeze astfel de litigii.

S-a susținut și că, în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă

instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau aliniate din

același act normativ ori în două sau mai multe acte normative, iar în cazul

unor paralelisme se apelează la norma de trimitere, cu mențiunea că, după

intrarea în vigoare a acestui act normativ nu mai există temei legal pentru

operarea abrogării implicit, categorie în care se încadrează și norma de drept

atacată pentru neconstituționalitate.

Prin încheierea pronunțată la 1 iulie 2009 în

dosarul nr. 204/740/2008

(2689/2009), Curtea

de Apel București, secția a Vil-a civilă, privind conflicte

de muncă și

asigurări sociale

a respins, ca

inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale, apreciind că nu

sunt întrunite cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, s-a constatat că, în realizarea

demersului de sesizare a Curții Constituționale, instanța de drept comun are

obligația să verifice dacă textul a cărui neconstituționalitate s-a invocat are

legătură cu soluționarea cauzei și că această legătură trebuie privită din

perspectiva normelor de drept material și procesual, cărora le este circumscris

litigiul dedus judecății.

Cum însă, în speță, ceea ce se pune în

discuție este o problemă de interpretare a unor normele de drept succesive

privitoare la competența teritorială a instanțelor de drept comun, adică o

problemă de interpretare și de aplicare în timp a legii procesual civile care,

în mod necontestat, este în competența jurisdicțională a instanțelor de drept

comun, curtea de apel a reținut că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art.

29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și, pe cale de consecință, că nu se

justifică sesizarea Curții Constituționale.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs

pârâta SC P. SA., care a susținut caracterul nelegal al încheierii din punct de

vedere al modalității în care s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 29 din

Legea nr. 47/1992.

Invocând neconstituționalitatea dispozițiilor

art. 284 alin. (2) ultima liniuță C. muncii, din Legea nr. 53/2003, recurenta a

pretins că acest text introduce un caz de abrogare implicită, lucru nepermis

după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă, prin care se reglementează doar abrogarea expresă, totală

sau parțială.

S-a făcut referire, de asemenea, la raportul

dintre norma specială (conținută de Legea nr. 168/1999) și cea generală (Codul

muncii), la faptul că acestea reglementează diferit problema competenței

teritoriale în materia conflictelor de muncă, precum și la împrejurarea că

soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea

ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.

Analizând recursul, Înalta

Curte constată că nu poate fi primit pentru

următoarele considerente:

În drept,

potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, această instanță

decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de

arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a

unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are

legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi

obiectul acestuia.

Rezultă că legiuitorul a statuat că pot face

obiectul unei astfel de

excepții „legi sau

ordonanțe” ori „dispoziții dintre lege sau dintr-o ordonanță

în vigoare”,

adică norme de drept în vigoare care trebuie să aibă „legătură cu soluționarea

cauzei anume”, în aplicarea directă a cărora judecătorul urmează să judece

litigiul sau anumite incidente ivite pe parcursul acestuia.

În speță, dispoziția legală atacată, cuprinsă

în art. 298 alin. (2), liniuța finală C. muncii, prevede că „Pe data intrării

în vigoare a prezentului cod se abrogă: (..), orice alte dispoziții contrare”.

Această dispoziție, care instituie un caz de

abrogare expresă indirectă, și nu un caz de abrogare implicită (tacită), cum

eronat susține pârâta, nu reglementează competența teritorială a niciunei

instanțe și nu este de natură, prin ea însăși, să constituie fundamentul

judecății unei pricini în fond sau a unei excepții procesuale ci, presupune o

verificare și o determinare a acțiunii în timp a legii care o cuprinde (Codul

Muncii), în raport cu legea anterioară (Legea nr. 168/1999).

În aplicarea unui astfel de text de lege,

judecătorul are a stabili, folosind metodele de interpretare (printre care și

regulile de interpretare logică, cu trimitere la cea potrivit căreia legea

specială constituie excepția și este de strică interpretare) care este momentul

și care dispoziții din legea anterioară au ieșit din vigoare prin abrogare și,

după caz, care au supraviețuit, și respectiv, care este momentul și ce

dispoziții ale legii noi sunt imediată aplicare și, după caz, care

retroactivează.

Rezultă că ceea ce recurenta a invocat ca

reprezentând obiect al excepției de neconstituționalitate, în realitate,

constituie o metodă de interpretare a unei norme de drept (în speță supusă

analizei, a unei norme prin care s-a instituit un caz de abrogare expresă

implicită), metodă care solicită să fie aplicată astfel încât să impună

concluzia potrivit căreia o anumită normă de drept din legea anterioară,

referitor la care s-ar putea reține că ar cădea sub incidența abrogării, în

realitate nu a fost abrogată ci este încă în vigoare și se aplică cu

prioritate.

Or, metodele de interpretare a normelor de

drept sunt instrumente de lucru lăsate la îndemâna interpretului, în speță, a

judecătorului cauzei, și ele nu se confundă nici cu textele de drept pe care le

interpretează și nici cu concluziile la care ajunge interpretul.

Întrucât nu sunt norme de drept, ci doar

ajută la înțelegerea sau determinarea conținutului acestora, metodele de

interpretare nu pot intra în conflict cu normele constituționale.

Cu atât mai puțin, posibilele concluzii ale

interpretului unei norme de drept, rezultat al folosirii unor anumite metode de

interpretare, chiar dacă, în mod firesc, contribuie la soluționarea unei cauze,

nu pot constitui, de asemenea obiect al unei excepții de neconstituționalitate.

Aceasta, întrucât nici metodele de

interpretarea ale unei norme de drept și nici posibilele concluzii ale

interpretului nu întrunesc condițiile impuse prin dispozițiile art. 29 alin. (1)

din Legea nr. 47/2001, pentru a fi obiect al unei astfel de excepții, adică nu

sunt nici legi, nici ordonanțe și nici texte de drept.

Așa fiind, pentru considerentele arătate

care, în parte le completează pe cele reținute de Curtea de apel, Înalta Curte

urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta SC P. SA - membru O.M.V. Grup împotriva încheierii din 1 iulie 2009

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27

ianuarie 2010.