ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10217/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10217/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față, constată:

Prin sentința

civilă nr. 2749 din 1 octombrie 2008, Tribunalul Teleorman,

secția conflicte de muncă, asigurări sociale,

contencios administrative și fiscala, admis

a admis cererea formulată de reclamanții C.N., F.M., M.T.,

A.M.L., A.I.F., R.S. și B.V. împotriva pârâtei SC P. SA și a obligat-o să

plătească reclamanților suma de 6878,1 lei, cu titlu de suplimentări salariale,

către reclamantul B.V., cu actualizarea debitului la data plății efective.

Prin aceeași

sentință a fost respinsă excepția prematurității acțiunii și a fost primită excepția

prescripției dreptului la acțiune pentru sumele datorate cu titlu de prime de

Crăciun în anul 2004.

Împotriva

sentinței a declarat recurs pârâta S.C. P. S.A.

În cursul

judecării recursului, pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale a

Tribunalului Teleorman de a soluționa litigiul, apreciind că, în raport de

prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de

muncă, competența revenea instanței judecătorești în a cărei circumscripție își

are sediul pârâtul (cu mențiunea că aceste dispoziții nu au fost abrogate prin

Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii) și nu instanței în a cărei rază teritorială

își are sediul reclamantul, astfel cum prevăd dispozițiile art. 284 alin. (2) C.

muncii și cum greșit a reținut prima instanță.

In motivarea

excepției, pârâta a invocat că, în raport cu Legea nr. 168/1999, care este lege

organică specială, Codul Muncii este lege generală, și a susținut că, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă

pentru elaborarea actelor normative, nu mai există temei juridic pentru

instituirea unor cazuri de abrogare implicită cum este cel prevăzut de art. 298

alin. (2) ultima liniuță C. muncii.

Totodată,

pârâta a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor cuprinse în

art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii ( cu

referire la dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea

conflictelor de muncă), susținând că ar fi contrare următoarelor dispoziții din

Constituția Românie:

- art. 1

alin. (4): Statul se organizează potrivit principiului separației și

echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul

democrației constituționale.

- art. 1

alin. (5):

In România,

respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatoriu.

- art. 73

alin. (3): Prin lege organică se reglementează (..) p) regimul general privind

raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială;

- art. 79

alin. (1): Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al

Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării,

unificării și coordonării întregii legislații. El ține evidența oficială a

legislației României. Motivul de neconstituționalitate invocat a pornit, în

principal, de la premisa că ambele legi mai sus menționate sunt legi organice,

dintre care una (Legea nr. 168/1999) are caracter special, iar cealaltă (Codul

Muncii) reprezintă dreptul comun în materia care interesează litigiul, aceea a

soluționării conflictelor de muncă și de la faptul că cele două acte normative

reglementează diferit problema competenței teritoriale a instanței competente

să soluționeze astfel de litigii.

S-a susținut

și că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 24/2000, în procesul de

legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe

articole sau aliniate din același act normativ ori în două sau mai multe acte

normative, iar în cazul unor paralelisme se apelează la norma de trimitere, cu

mențiunea că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ nu mai există

temei legal pentru operarea abrogării implicit, categorie în care se încadrează

și norma de drept atacată pentru neconstituționalitate.

Prin încheierea

pronunțată la 17 iunie 2009 în dosarul nr. 1358/87/2008 (2903/2009), Curtea de

Apel București, secția a VII-a civilă, privind conflicte de muncă și asigurări

sociale

a respins cererea de

sesizare a Curții Constituționale, apreciind că nu sunt întrunite cerințele

art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, s-a

constatat că, în realizarea demersului de sesizare a Curții Constituționale,

instanța de drept comun are obligația să verifice dacă textul a cărui

neconstituționalitate s-a invocat are legătură cu soluționarea cauzei și că

această legătură trebuie privită din perspectiva normelor de drept material și

procesual, cărora le este circumscris litigiul dedus judecății.

Cum însă, în

speță, ceea ce se pune în discuție este o problemă de interpretare a unor

normele de drept succesive privitoare la competența teritorială a instanțelor

de drept comun, adică o problemă de interpretare și de aplicare în timp a legii

procesual civile care, în mod necontestat, este în competența jurisdicțională a

instanțelor de drept comun, curtea de apel a reținut că, în speță, nu sunt

incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și, pe cale de

consecință, că nu se justifică sesizarea Curții Constituționale.

Împotriva

acestei soluții a declarat recurs pârâta S.C. P. SVL., care a susținut

caracterul nelegal al încheierii din punct de vedere al modalității în care s-a

făcut aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Invocând

neconstituționalitatea dispozițiilor art. 284 alin. (2) ultima liniuță din

Legea nr. 53/2003, recurenta a pretins că acest text introduce un caz de

abrogare implicită, lucru nepermis după intrarea în vigoare a dispozițiilor

Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, prin care se

reglementează doar abrogarea expresă, totală sau parțială.

S-a făcut

referire de asemenea, la raportul dintre norma specială (conținută de Legea nr.

168/1999) și cea generală (Codul muncii), la faptul că acestea reglementează

diferit problema competenței teritoriale în materia conflictelor de muncă, precum

și la împrejurarea că soluționarea excepției de necompetență teritorială

presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în

vigoare.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fii primit pentru

următoarele considerente:

În drept,

potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr.

47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, această

instanță decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești

sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau

ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare,

care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare

ar fi obiectul acestuia.

Rezultă că

legiuitorul a statuat că pot face obiectul unei astfel de

excepții „ legi sau ordonanța ori „dispoziții

dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare", adică norme de

drept în vigoare care trebuie să aibă „legătură cu soluționarea cauzei, anume,

în aplicarea directă a cărora judecătorul urmează să judece litigiul sau

anumite incidente ivite pe parcursul acestuia.

În speță,

dispoziția legală atacată, cuprinsă în art. 298 alin. (2), liniuța finală C. muncii

prevede că „Pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă: (...) -

orice alte dispoziții contrare".

Această dispoziție,

care instituie un caz de abrogare expresă indirectă, și nu un caz de abrogare

implicită (tacită), cum eronat susține pârâta, nu reglementează competența

teritorială a niciunei instanțe și nu este de natură, prin ea însăși, să

constituie fundamentul judecății unei pricini în fond sau a unei excepții

procesuale ci, presupune o verificare și o determinare a acțiunii în timp a

legii care o cuprinde (Codul Muncii), în raport cu legea anterioară (Legea nr.

168/1999).

In aplicarea unui

astfel de text de lege, judecătorul are a stabili, folosind metodele de

interpretare (printre care și regulile de interpretare logică, cu trimitere la

cea potrivit căreia legea specială constituie excepția și este de strică

interpretare) care este momentul și care dispoziții din legea anterioară au

ieșit din vigoare prin abrogare și, după caz, care au supraviețuit, și

respectiv, care este momentul și ce dispoziții ale legii noi sunt imediată

aplicare și, după caz, care retroactivează.

Rezultă că ceea ce

recurenta a invocat ca reprezentând obiect al excepției de

neconstituționalitate, în realitate, constituie o metodă de interpretare a unei

norme de drept (în speță supusă analizei, a unei norme prin care s-a instituit

un caz de abrogare expresă implicită), metodă care solicită să fie aplicată

astfel încât să impună concluzia potrivit căreia o anumită normă de drept din

legea anterioară, referitor la care s-ar putea reține că ar cădea sub incidența

abrogării, în realitate nu a fost abrogată ci este încă în vigoare și se aplică

cu prioritate.

Or, metodele de

interpretare a normelor de drept sunt instrumente de lucru lăsate la îndemâna

interpretului, în speță, a judecătorului cauzei, și ele nu se confundă nici cu

textele de drept pe care le interpretează și nici cu concluziile la care ajunge

interpretul.

Întrucât nu sunt

norme de drept, ci doar ajută la înțelegerea sau determinarea conținutului

acestora, metodele de interpretare nu pot intra în conflict cu normele

constituționale.

Cu atât mai puțin,

posibilele concluzii ale interpretului unei norme de drept, rezultat al

folosirii unor anumite metode de interpretare, chiar dacă, în mod firesc,

contribuie la soluționarea unei cauze, nu pot constitui, de asemenea obiect al

unei excepții de neconstituționalitate.

Aceasta, întrucât

nici metodele de interpretarea ale unei norme de drept și nici posibilele

concluzii ale interpretului nu întrunesc condițiile impuse prin dispozițiile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/2001, pentru a fi obiect al unei astfel de

excepții, adică nu sunt nici legi, nici ordonanțe și nici texte de drept.

Așa fiind, pentru

considerentele arătate care, în parte le completează pe cele reținute de curtea

de apel, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se

dovedește a fi nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta S.C. P. S.A. împotriva încheierii din data de 17 iunie 2009

a Curții de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 decembrie

2009.