ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 364/2010

Deliberând asupra recursului civil de față:

Din examinarea actelor dosarului, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul Giurgiu, secția civilă, la 24 iunie 2008, reclamantul I.N. a chemat

în judecată pe pârâta SC P. SA, solicitând obligarea acestuia de a-i achita

suma de 10883,52 RON, din care 10350 RON drepturi salariale cuvenite și neacordate

și 533,52 RON daune materiale pentru neachitarea la termen a obligațiilor ce-i

revin.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că, potrivit prevederilor contractului individual de muncă, în afara

salariului de bază pentru munca prestată, beneficiază și de toate drepturile

acordate în baza contractului colectiv de muncă, încheiat la nivel de

societate, contract în care, la art. 168 alin. (1), se prevede că salariații P.

vor beneficia de suplimentări ale drepturilor salariale cu ocazia sărbătorilor

de Paști și Crăciun.

Reclamantul a precizat că, pentru

anii 2005 – 2007 nu a beneficiat de aceste drepturi.

Tribunalul Giurgiu, secția civilă,

prin sentința civilă nr. 25 LM din 23 ianuarie 2009, a respins excepția prescripției

dreptului la acțiune, invocată de pârâtă, și a admis acțiunea reclamantului,

obligând-o pe pârâtă la plata sumei de 7544 lei, reprezentând drepturi

salariale restante pentru perioada 2005-2007, actualizate cu indicele de

inflație, conform raportului de expertiză întocmit de expert M.M.

A fost obligată pârâta la 500 lei

cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut, în esență, că, în perioada de referință, pârâta nu a

plătit reclamantului drepturile salariale suplimentare, conform art. 168 alin.

(1) teza II din contractul de muncă aplicabil la nivel de unitate, înlăturând

astfel apărarea pârâtei în sensul că, aceste drepturi ar fi fost incluse în

salariul de bază plătit reclamantului.

În ceea ce privește validitatea

hotărârii Comisiei Paritare, tribunalul a apreciat că, din perspectiva art. 38

alin. (2) C. muncii, care interzice orice convenție prin care s-ar urmări

limitarea s-au renunțarea la drepturile prevăzute de lege în favoarea

salariaților, sindicatul și-a depășit atribuțiile.

Împotriva sentinței menționate a

declarat recurs, în termenul legal, pârâta SC P. SA, membru O.M.V.G.,

criticând-o ca nelegală în temeiul art. 304

1

C. proc. civ. pentru

greșita respingere a excepției prematurității acțiunii, în condițiile în care

dreptul de a formula cererea nu se poate considera născut atâta timp cât nu au

avut loc negocierile în baza cărora cuantumul exact al sumelor ar fi trebuit

stabilit.

De asemenea, recurenta a susținut că

dreptul la acțiune era prescris la momentul promovării acțiunii, întrucât

dispozițiile art. 283 alin. (1) lit. e) C. muncii prevăd în mod expres termenul

de prescripție aplicabil acțiunilor rezultate din neexecutarea obligațiilor

asumate prin contractul colectiv de muncă, ca fiind de 6 luni.

O altă critică formulată prin

motivele de recurs a arătat împrejurarea că sumele solicitate prin acțiune au

fost incluse în salariul lunar acordat, sens în care s-a invocat interpretarea

dată de Comisia Paritară alin. (2) din art. 168 al contractului colectiv de

muncă.

La termenul de judecată din 23 iunie

2009, pârâta-recurentă SC P. SA a invocat excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, raportat

la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin.

(1) din Constituția României.

În susținerea excepției s-a arătat

că, pornind de la premiza că atât Legea nr. 168/1999, cât și Legea nr. 53/2003

sunt legi organice, se pune problema dacă cea dintâi mai este sau nu în

vigoare, față de art. 298 alin. (2) ultima liniuță din cea de-a doua lege.

Or, acest text de lege a fost

apreciat ca temei pentru o „abrogare implicită”, pentru care nu mai există

justificare legală după intrarea în vigoare a Legii nr. 27/2000, care prin art.

62 și art. 63 impune cu caracter imperativ abrogarea expresă indirectă.

Curtea de Apel București, secția a

VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale,

prin încheierea din 23 iunie 2009, a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale, excepția de neconstituționalitate fiind inadmisibilă.

Pentru a pronunța această încheiere,

Curtea de Apel București a reținut, în esență, că excepția în discuție, deși

invocată prin raportare la o serie de texte constituționale, este motivată

exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege.

S-a considerat că, din natura

excepției rezultă că temeiul ei trebuie să îl constituie neconformitatea

textelor legale cu prevederile Constituției României, iar din interpretarea

per

a contrario

a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1997, coroborate cu

prevederile art. 2 alin. (3) din aceeași lege și ale art. 126 alin. (1) și (3)

din Constituție, rezultă că este interzis Curții Constituționale să se pronunțe

asupra modului de interpretare și aplicare a legii la cazul concret, de

resortul exclusiv al instanței judecătorești.

Împotriva încheierii menționate a

declarat recurs pârâta SC P. SA, membru O.M.V.G., criticând-o ca nelegală

întrucât nu s-au avut în vedere condițiile de admisibilitate a excepției de

neconstituționalitate, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, soluționarea

excepției de necompetență teritorială presupunând analizarea ipotezei în care

Legea nr. 168/1999 mai este în vigoare sau nu.

S-a susținut că, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării

implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementase acest mod de

abrogare, Decretul nr. 16/1967 pentru aprobarea Metodologiei generale de

tehnică legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte

normative.

S-a invocat faptul că, prin

dispozițiile art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000 s-a impus cu caracter

imperativ abrogarea expresă directă, față de situația juridică dedusă judecății

– modalitatea de soluționare a excepției necompetenței teritoriale a

Tribunalului Giurgiu, respectiv conținutul prevederilor legale considerate ca

fiind neconstituționale, fiind evident că acestea din urmă antamează modul de

soluționare a pricinii.

Celelalte critici au vizat

argumentele legate de neconstituționalitatea dispozițiilor legale astfel

atacate.

Examinând criticile invocate prin

motivele de recurs, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Curtea va constata că recursul pârâtei este nefondat pentru considerentele ce

succed :

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională decide asupra

excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj

comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei

dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu

soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul

acestuia.

Tot astfel, art. 2 alin. (3) din

același act normativ, dispune că instanța de contencios constituțional se

pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost

sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Printr-o bogată jurisprudență,

Curtea Constituțională, evaluându-și propriile competențe, a statuat că nu este

abilitată de lege să emită decizii interpretative.

Or, indirect, excepția de

neconstituționalitate privind dispozițiile art. 298 alin. (2), ultima liniuță

din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii (potrivit cărora de la data intrării în

vigoare a acestui act normativ, orice alte dispoziții contrare, se abrogă)

vizează modul de interpretare și aplicare a acestor prevederi legale, precum și

corelarea lor cu dispoziții cuprinse în alte acte normative, aspecte ce țin de

competența exclusivă a instanțelor judecătorești.

Nici corelarea actelor normative și

nici coroborarea unor dispoziții legale nu pot intra sub incidența controlului

de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, care nu poate

imixtiona în atribuțiile puterii legiuitoare sau a celei judecătorești.

Or, așa cum corect a reținut

instanța de control judiciar autorul excepției își motivează susținerile vizând

neconstituționalitatea textului atacat prin filtrul unei alte legi, punând în

discuție corelarea actelor normative invocate, între ele, încercând să inducă

instanței de contencios constituțional modalitatea de soluționare a unui

conflict al legilor în timp și respectiv interpretarea și aplicarea legii la

cazul dedus judecății, atribute ce aparțin exclusiv instanței sesizate cu

soluționarea litigiului.

Așa fiind, cum criticile îndreptate

împotriva textului atacat, nu reprezintă veritabile argumente de

neconstituționalitate, se constată că în mod corect s-a respins cererea de

sesizare a Curții Constituționale.

Ca atare, recursul, urmează a se

respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat

de pârâta SC P. SA, membru O.M.V.G. împotriva încheierii din 23 iunie 2009 a

Curții de Apel București, secția a VII-a și pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2010.