ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 41/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea formulată la 13 octombrie 2008, reclamantul Ș.M.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu SC P. SA, să oblige pârâta să-i plătească drepturile salariale cuvenite pentru sărbătorile de Paști și Crăciun pentru perioada 2004 - 2007, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că, potrivit art. 168 alin. (1) din contractul individual de muncă pe unitate, urma ca de Paști și de Crăciun să beneficieze de o suplimentare a drepturilor salariale în cuantum de un salariu de bază mediu pe P. SA, însă aceste drepturi salariale nu i-au fost acordate începând cu anul 2004. Prin sentința civilă nr. 263/ CM din 9 februarie 2009, Tribunalul Argeș a admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune al reclamantului pentru suplimentările salariale neacordate pentru anul 2004 și pentru Paștele 2005, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantului suplimentările de drepturi salariale cuvenite și neacordate cu ocazia sărbătorilor de Paști și Crăciun, potrivit art. 168 alin. (1) din contractul individual de muncă , în funcție de salariul de bază mediu pe unitate, din care se vor deduce contribuțiile aferente impozitului și bugetelor de asigurări sociale (C.A.S.S., C.A.S., șomaj), pentru perioada 13 octombrie 2005 - decembrie 2007, drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta SC P. SA, invocând în drept dispozițiile art. 304 2 alin. (9) și art. 304 1 C. proc. civ. și solicitând casarea hotărârii și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată. La termenul din 29 mai 2009, pârâta-recurentă a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță, din Legea nr. 53/2003, raportat la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României. În susținerea excepției, s-a arătat că, pornind de la premisa că atât Legea nr. 168/1999 cât și Legea nr. 53/2003 sunt legi organice, se pune problema dacă cea dintâi mai este sau nu în vigoare, față de textul atacat, apreciat de recurentă ca temei pentru o abrogare implicită pentru care nu mai există justificare legală după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000, care prin art. 62 și 63 impune, cu caracter imperativ, abrogarea expresă directă.

Prin încheierea din 2 iulie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, apreciind că nu sunt întrunite cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992. Astfel, s-a reținut, în esență, că în realizarea demersului de sesizare a Curții Constituționale, instanța are obligația să verifice dacă textul a cărui neconstituționalitate s-a invocat are legătură cu soluționarea cauzei dar, în speță, ceea ce se pune în discuție este o problemă de interpretare a normelor privitoare la competență în evoluția lor temporală. Chiar dacă este invocată cu referire la o serie de texte constituționale, în realitate, excepția este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege.

S-a concluzionat asupra inadmisibilității excepției de neconstituționalitate a unui text de lege, susținută prin filtrul unei alte legi, punând în discuție în fapt, corelarea actelor normative între ele și tinzând să deducă spre control instanței de contencios constituțional, modalitatea de soluționare a conflictului de legi în timp, respectiv, interpretarea și aplicarea legii la speță. Împotriva acestei soluții a declarat recurs SC P. SA, care a susținut caracterul nelegal din punct de vedere al modalității în care s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992. Astfel, s-a arătat că soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare, în condițiile în care în art. 298 alin. (2) ultima liniuță C. muncii, se arată că „orice dispoziție contrară se abrogă”, text care a fost interpretat de teoreticieni și practicieni ca reprezentând un caz de abrogare implicită.

Or, după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei pentru operarea abrogării implicite, abrogarea putând fi doar expresă, totală sau parțială. Față de această situație juridică, conținutul prevederilor legale considerate ca fiind neconstituționale vizează modalitatea de soluționare a excepției de necompetență teritorială a instanței și ca atare, are legătură cu soluționarea cauzei, fiind întrunite condițiile de admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed. Invocând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 284 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, recurenta a pretins că acest text introduce un caz de abrogare implicită, lucru nepermis după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, care reglementează doar abrogarea expresă, totală sau parțială.

S-a făcut referire, de asemenea, la raportul dintre norma specială (conținută de Legea nr. 168/1999) și cea generală (C. muncii), la faptul că acestea reglementează diferit problema competenței teritoriale în materia conflictelor de muncă, precum și la împrejurarea că soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare. Rezultă că ceea ce recurenta a invocat ca reprezentând obiect al unei excepții de neconstituționalitate, constituie de fapt, aspecte ce vizează aplicarea legii în timp, raportul dintre norma generală și cea specială. Toate acestea sunt însă împrejurări care sunt date în puterea de apreciere a instanței de drept comun, învestite cu soluționarea litigiului, iar nu în competența judecătorului constituțional.

Instanța de contencios constituțional se pronunță asupra conformității textului cu legea fundamentală în situații de conflict între acestea, iar nu asupra conflictului intertemporal de legi. Modalitatea în care o normă ulterioară poate abroga și înlătura de la aplicabilitate o normă anterioară care reglementa aceeași materie ori stabilirea caracterului de lege generală sau specială (pentru ca în funcție de aceasta, să se determine prioritatea aplicării uneia dintre ele) reprezintă instrumente de interpretare și de rezolvare a litigiului la îndemâna instanței ordinare, în virtutea plenitudinii jurisdicționale a acesteia.

Așadar, aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate, ci sunt elemente de analiză pe care instanța urmează să le aibă în vedere sub forma unor chestiuni prealabile în soluționarea excepției de necompetență teritorială. De aceea, respingând sesizarea Curții Constituționale pe motiv că ceea ce se pune în discuție este o problemă de interpretare a normelor legislative privind competența în evoluția lor temporală, instanța în fața căreia s-a invocat excepția a procedat corect. Aceasta întrucât, așa cum s-a arătat anterior, sesizarea Curții Constituționale nu poate fi dispusă pentru aspecte ce vizează interpretarea și aplicarea legii în timp.

Pentru considerentele arătate, criticile fiind găsite nefondate, recursul va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva încheierii din 2 iulie 2009 pronunțată în dosarul nr. 3588/109/2008 de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2010.