ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 41/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea formulată la 13 octombrie 2008, reclamantul

Ș.M.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu

SC

P. SA, să oblige pârâta să-i plătească drepturile salariale

cuvenite pentru sărbătorile de Paști și Crăciun

pentru perioada 2004 -

2007, actualizate cu indicele de inflație la data

plății efective, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că, potrivit art. 168 alin.

(1)

din contractul individual de muncă pe

unitate, urma ca de Paști și de

Crăciun să beneficieze de o suplimentare

a drepturilor salariale în

cuantum de un

salariu de bază mediu pe P. SA, însă aceste

drepturi salariale nu i-au fost acordate începând cu anul 2004.

Prin sentința civilă nr. 263/ CM din 9

februarie 2009, Tribunalul Argeș a admis excepția prescrierii dreptului

material la acțiune al reclamantului pentru suplimentările salariale neacordate

pentru anul

2004 și pentru Paștele 2005, a admis în parte

acțiunea și a obligat

pârâta să plătească

reclamantului suplimentările de drepturi salariale

cuvenite și

neacordate cu ocazia sărbătorilor de Paști și Crăciun,

potrivit art. 168 alin. (1)

din

contractul individual de muncă

, în

funcție de salariul de bază mediu pe unitate, din care se vor deduce

contribuțiile aferente impozitului și bugetelor de asigurări sociale (C.A.S.S.,

C.A.S., șomaj), pentru perioada

13

octombrie 2005 - decembrie 2007, drepturi ce vor fi actualizate cu indicele

de

inflație la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs pârâta SC P.

SA, invocând în drept dispozițiile

art. 304

2

alin. (9) și art. 304

1

C.

proc. civ. și solicitând

casarea hotărârii și, pe fond, respingerea

cererii de chemare în judecată.

La termenul din 29 mai 2009, pârâta-recurentă a invocat excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima

liniuță, din Legea nr. 53/2003, raportat la

prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin.

(1) din Constituția României.

În susținerea excepției, s-a arătat că,

pornind de la premisa că

atât Legea nr. 168/1999 cât și

Legea nr. 53/2003 sunt legi organice,

se

pune problema dacă cea dintâi mai este sau nu în vigoare, față de

textul

atacat, apreciat de recurentă ca temei pentru o abrogare

implicită pentru care nu mai există justificare

legală după intrarea în

vigoare a

Legii nr. 24/2000, care prin art. 62 și 63 impune, cu caracter

imperativ,

abrogarea expresă directă.

Prin încheierea din 2 iulie 2009, Curtea

de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a respins cererea de

sesizare a

Curții Constituționale, apreciind că nu sunt

întrunite cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, s-a reținut, în esență, că în realizarea demersului de

sesizare a Curții Constituționale, instanța are

obligația să verifice dacă

textul a cărui neconstituționalitate s-a

invocat are legătură cu

soluționarea cauzei

dar, în speță, ceea ce se pune în discuție este o

problemă de

interpretare a normelor privitoare la competență în evoluția lor temporală.

Chiar dacă este invocată cu referire la o serie de texte

constituționale, în realitate, excepția este

motivată exclusiv prin prisma

nerespectării

unei dispoziții cuprinse într-o altă lege.

S-a concluzionat asupra inadmisibilității excepției de

neconstituționalitate a unui text de lege,

susținută prin filtrul unei alte

legi,

punând în discuție în fapt, corelarea actelor normative între ele și tinzând să

deducă spre control instanței de contencios constituțional, modalitatea de

soluționare a conflictului de legi în timp, respectiv,

interpretarea și

aplicarea legii la speță.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs SC P. SA,

care a susținut caracterul nelegal din

punct de vedere al modalității în care s-a făcut aplicarea dispozițiilor art.

29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, s-a arătat că soluționarea

excepției de necompetență

teritorială presupune analizarea

ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare, în condițiile

în care în art. 298 alin. (2)

ultima liniuță

C. muncii, se arată că „orice dispoziție contrară se

abrogă”, text care a fost interpretat de

teoreticieni și practicieni ca

reprezentând un caz de abrogare

implicită.

Or, după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există

temei pentru operarea abrogării implicite,

abrogarea putând fi doar

expresă, totală sau parțială.

Față de această situație juridică,

conținutul prevederilor legale

considerate ca fiind

neconstituționale vizează modalitatea de soluționare a excepției de

necompetență teritorială a instanței și ca

atare,

are legătură cu soluționarea cauzei, fiind întrunite condițiile de

admisibilitate pentru sesizarea Curții

Constituționale.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed.

Invocând neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 284 alin. (2) ultima

liniuță din Legea

nr. 53/2003, recurenta a pretins că acest text introduce un caz de abrogare

implicită, lucru nepermis după intrarea

în

vigoare a Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă,

care reglementează doar abrogarea expresă, totală sau

parțială.

S-a făcut referire, de asemenea, la raportul dintre norma

specială (conținută de Legea nr. 168/1999) și cea

generală (C.

muncii), la faptul că acestea reglementează diferit

problema

competenței teritoriale în materia

conflictelor de muncă, precum și la

împrejurarea

că soluționarea excepției de necompetență teritorială

presupune

analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.

Rezultă că ceea ce recurenta a invocat ca reprezentând obiect

al unei excepții de neconstituționalitate,

constituie de fapt, aspecte ce vizează aplicarea legii în timp, raportul dintre

norma generală și cea

specială.

Toate acestea sunt însă împrejurări care

sunt date în puterea de

apreciere a instanței de drept

comun, învestite cu soluționarea

litigiului,

iar nu în competența judecătorului constituțional.

Instanța de contencios constituțional se pronunță asupra

conformității textului cu legea fundamentală în

situații de conflict între acestea, iar nu asupra conflictului intertemporal de

legi.

Modalitatea în care o normă ulterioară poate abroga și înlătura de la

aplicabilitate o normă anterioară care reglementa aceeași materie ori

stabilirea caracterului de lege generală sau specială

(pentru ca în funcție de aceasta, să se determine prioritatea aplicării

uneia dintre ele) reprezintă instrumente de interpretare și de rezolvare

a litigiului la îndemâna instanței ordinare, în

virtutea plenitudinii

jurisdicționale a acesteia.

Așadar, aspectele invocate nu se

constituie în chestiuni de ordin

prejudicial care să fie date în competența jurisdicției

constituționale,

sub forma

unei excepții de neconstituționalitate, ci sunt elemente de analiză pe care

instanța urmează să le aibă în vedere sub forma unor

chestiuni

prealabile în soluționarea excepției de necompetență teritorială.

De aceea, respingând sesizarea Curții

Constituționale pe motiv

că ceea ce se pune în discuție

este o problemă de interpretare a normelor legislative privind competența în

evoluția lor temporală,

instanța în fața

căreia s-a invocat excepția a procedat corect.

Aceasta întrucât, așa cum s-a arătat anterior, sesizarea Curții

Constituționale nu poate fi dispusă pentru aspecte ce vizează

interpretarea și aplicarea legii în timp.

Pentru considerentele arătate, criticile

fiind găsite nefondate,

recursul va fi respins în

consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta SC P.

SA împotriva

încheierii din 2 iulie 2009 pronunțată în dosarul nr.

3588/109/2008 de Curtea de Apel Pitești, secția

civilă, pentru cauze

privind conflicte de muncă și

asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12

ianuarie 2010.