ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7958/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 3 ianuarie 2008,

reclamanții I.I., M.S., P.E., A.R.N., P.D., C.I. ș.a., au solicitat instanței,

în contradictoriu cu SC P. SA București, să oblige pârâta la plata către

fiecare dintre reclamanți a sumelor rămase neachitate cu titlu de primă de

Paști și Crăciun, pentru perioada 2004 – 2007, sume la care să se calculeze și

dobânda legală.

În motivarea cererii

reclamanții au arătat că, potrivit art. III alin. (3) din contractul individual

de muncă, în afară de plata salariului de bază pentru munca prestată,

beneficiau și de alte drepturi acordate pe baza contractului colectiv de muncă

în care sunt incluse și suplimentele salariale pentru sărbătorile de Paști și

Crăciun, în cuantum de un salariu de bază mediu, la nivel de societate,

obligație pe care pârâta nu și-a îndeplinit-o.

Prin sentința civilă nr. 66/F

din 29 ianuarie 2008, Tribunalul Ialomița, a admis cererea și în consecință a

obligat societatea pârâtă la plata către fiecare dintre reclamanți, a

drepturilor reprezentând suplimentări salariale, respectiv prime de Paști și

Crăciun, pentru perioada anilor 2004 – 2007, inclusiv, calculate potrivit

salariului de bază mediu la nivelul societății și indexate în raport cu

indicele de inflație, la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta SC P. SA – Membru O.M.V. Grup invocând, în acord cu

dispozițiile art. 283 alin. (1) lit. e) C. muncii, excepția prescripției

dreptului de a cere obligarea la plată, în considerarea faptului că drepturile

bănești reclamate nu au natură salarială, și nici caracter continuu, ele

nereprezentând contraprestația oferită salariatului corespunzător activității

desfășurate în cadrul societății.

La termenul din 12 mai 2009,

pârâta-recurentă a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.

298 alin. (2) ultima liniuță, din Legea nr. 53/2003, raportat la prevederile art.

1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din

Constituția României.

În susținerea excepției, s-a

arătat că, pornind de la premisa că atât Legea nr. 168/1999 cât și Legea nr. 53/2003

sunt legi organice, se pune problema dacă cea dintâi mai este sau nu în

vigoare, față de textul atacat, apreciat de recurentă ca temei pentru o

abrogare implicită pentru care nu mai există justificare legală după intrarea

în vigoare a Legii nr. 27/2000, care prin art. 62 și 63 impune, cu caracter

imperativ, abrogarea expresă directă.

Prin încheierea din 12 mai

2009, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale, pe considerentul inadmisibilității excepției de neconstituționalitate.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de control judiciar a reținut în esență că deși invocată prin

raportare la o serie de texte constituționale, excepția este motivată exclusiv

prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege, ceea ce,

în opinia autorului constituie sursa unei aplicări abuzive, prin exces de

putere, de către judecători, a textului atacat, respectiv art. 298 alin. (2)

ultima liniuță.

Cât privește, se mai

susține, principiul „efectivității juridice” acesta nu este reglementat de

vreunul din textele constituționale de referință și nici de vreo altă

dispoziție fundamentală, iar art. 1 alin. (5) din Constituția României și

exemplele din jurisprudența europeană, au fost invocate fie pentru a susține

obligația tuturor autorităților publice, inclusiv a Parlamentului, de a

respecta o lege anterior edictată și a adopta dispoziții eficiente din punct de

vedere al aplicabilității, fie pentru a întări dezideratul unei jurisprudențe

unitare.

Or, se mai arată, obligația

Parlamentului de a respecta legile pe care el însuși le-a edictat și de a

asigura coerența legislativă a actelor normative pe care le emite cât și

interpretarea și aplicarea unitară de către instanțe a acestora, deși reprezintă

deziderate legitime și obligații constituționale, nu interesează și nu pot

constitui temeiul controlului de constituționalitate exercitat de către Curtea

Constituțională, în condițiile art. 146 lit. d) din Constituție și art. 29 din

Legea nr. 47/1992.

Împotriva acestei încheieri

a declarat recurs, în termen legal, SC P. SA – Membru O.M.V. Grup, pârâta în

cauză care, criticând respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale,

reia în esență argumentele ce au stat la baza excepției de neconstituționalitate

și conchide că din dispozițiile art. 62 și 63 ale Legii nr. 24/2000, rezultă că

legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar

dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și

apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de

identificare ale acestora.

Ca atare, se concluzionează,

Codul muncii – respectiv art. 298 alin. (2), ultima liniuță – nu poate modifica

implicit prevederile legale cuprinse în Legea nr. 168/1999, privind

soluționarea conflictelor de muncă, întrucât aceasta ar contraveni prevederilor

legale cuprinse în Constituția României.

Recursul se privește ca

nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 29

alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională decide

asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj

comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei

dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu

soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul

acestuia.

Tot astfel, art. 2 alin. (3)

din același act normativ, dispune că instanța de contencios constituțional se

pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost

sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Printr-o bogată

jurisprudență, Curtea Constituțională, evaluându-și propriile competente, a

statuat că nu este abilitată de lege să emită decizii interpretative.

Or, indirect, excepția de

neconstituționalitate privind dispozițiile art. 298 alin. (2), ultima liniuță

din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii (potrivit cărora de la data intrării în

vigoare a acestui act normativ, orice alte dispoziții contrare, se abrogă)

vizează modul de interpretare și aplicare a acestor prevederi legale, precum și

corelarea lor cu dispoziții cuprinde în alte acte normative, aspecte ce țin de

competența exclusivă a instanțelor judecătorești.

Nici corelarea actelor

normative și nici coroborarea unor dispoziții legale nu pot intra sub incidența

controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, care nu

poate imixtiona în atribuțiile puterii legiuitoare sau a celei judecătorești.

Or, așa cum corect a reținut

instanța de control judiciar autorul excepției își motivează susținerile vizând

neconstituționalitatea textului atacat prin filtrul unei alte legi, punând în

discuție corelarea actelor normative invocate, între ele, încercând să inducă

instanței de contencios constituțional modalitatea de soluționare a unui

conflict al legilor în timp și respectiv interpretarea și aplicarea legii la

cazul dedus judecății, atribute ce aparțin exclusiv instanței sesizate cu

soluționarea litigiului.

Așa fiind, cum criticile

îndreptate împotriva textului atacat, nu reprezintă veritabile argumente de

neconstituționalitate, se constată că în mod corect s-a respins cererea de

sesizare a Curții Constituționale.

Ca atare, recursul, urmează

a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC P. SA – Membru O.M.V. Grup împotriva încheierii

din 12 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă

și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 octombrie 2009.