ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 39/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea formulată la 14 iulie 2008, reclamanta I.F. a solicitat instanței, în contradictoriu cu SC P. SA București, să oblige pârâta la plata a sumei rămase neachitate cu titlu de primă de Crăciun, pentru anul 2007, sumă la care să se calculeze și dobânda legală.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că, potrivit art. 168 alin. (1) din contractul individual de muncă, în afară de plata salariului de bază pentru munca prestată, beneficia și de alte drepturi acordate pe baza contractului colectiv de muncă în care sunt incluse și suplimentele salariale pentru sărbătorile de Paști și Crăciun, în cuantum de un salariu de bază mediu, la nivel de societate, obligație pe care pârâta nu și-a îndeplinit-o, pentru anul 2007. Prin sentința civilă nr. 75 din 21 ianuarie 2009, Tribunalul Teleorman, secția conflicte de muncă, a admis cererea și în consecință a obligat societatea pârâtă la plata în favoarea reclamantei, a drepturilor reprezentând suplimentări salariale, pentru Crăciunul 2007, sumă calculată potrivit salariului de bază mediu la nivelul societății și indexată în raport cu indicele de inflație, la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta SC P. SA – Membru O.M.V.G. invocând, în acord cu dispozițiile art. 283 alin. (1) lit. e) C. muncii, excepția prescripției dreptului de a cere obligarea la plată, în considerarea faptului că drepturile bănești reclamate nu au natură salarială, și nici caracter continuu, ele nereprezentând contraprestația oferită salariatului corespunzător activității desfășurate în cadrul societății. La termenul din 24 iunie 2009, pârâta-recurentă a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță, din Legea nr. 53/2003, raportat la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României.

În susținerea excepției, s-a arătat că, pornind de la premisa că atât Legea nr. 168/1999 cât și Legea nr. 53/2003 sunt legi organice, se pune problema dacă cea dintâi mai este sau nu în vigoare, față de textul atacat, apreciat de recurentă ca temei pentru o abrogare implicită pentru care nu mai există justificare legală după intrarea în vigoare a Legii nr. 27/2000, care prin art. 62 și art. 63 impune, cu caracter imperativ, abrogarea expresă directă. Prin încheierea din 24 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, pe considerentul inadmisibilității excepției de neconstituționalitate.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că deși invocată prin raportare la o serie de texte constituționale, excepția este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege, ceea ce, în opinia autorului constituie sursa unei aplicări abuzive, prin exces de putere, de către judecători, a textului atacat, respectiv art. 298 alin. (2) ultima liniuță. Cât privește, se mai susține, principiul „efectivității juridice” acesta nu este reglementat de vreunul din textele constituționale de referință și nici de vreo altă dispoziție fundamentală, iar art. 1 alin. (5) din Constituția României și exemplele din jurisprudența europeană, au fost invocate fie pentru a susține obligația tuturor autorităților publice, inclusiv a Parlamentului, de a respecta o lege anterior edictată și a adopta dispoziții eficiente din punct de vedere al aplicabilității, fie pentru a întări dezideratul unei jurisprudențe unitare.

Or, se mai arată, obligația Parlamentului de a respecta legile pe care el însuși le-a edictat și de a asigura coerența legislativă a actelor normative pe care le emite cât și interpretarea și aplicarea unitară de către instanțe a acestora, deși reprezintă deziderate legitime și obligații constituționale, nu interesează și nu pot constitui temeiul controlului de constituționalitate exercitat de către Curtea Constituțională, în condițiile art. 146 lit. d) din Constituție și art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, SC P. SA – Membru O.M.V.G., pârâta în cauză care, criticând respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, reia în esență argumentele ce au stat la baza excepției de neconstituționalitate și conchide că din dispozițiile art. 62 și art. 63 ale Legii nr. 24/2000, rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare ale acestora. Ca atare, se concluzionează, Codul muncii – respectiv art. 298 alin. (2), ultima liniuță – nu poate modifica implicit prevederile legale cuprinse în Legea nr. 168/1999, privind soluționarea conflictelor de muncă, întrucât aceasta ar contraveni prevederilor legale cuprinse în Constituția României.

Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Tot astfel, art. 2 alin. (3) din același act normativ, dispune că instanța de contencios constituțional se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Printr-o bogată jurisprudență, Curtea Constituțională, evaluându-și propriile competențe, a statuat că nu este abilitată de lege să emită decizii interpretative. Or, indirect, excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 298 alin. (2), ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii (potrivit cărora de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, orice alte dispoziții contrare, se abrogă) vizează modul de interpretare și aplicare a acestor prevederi legale, precum și corelarea lor cu dispoziții cuprinse în alte acte normative, aspecte ce țin de competența exclusivă a instanțelor judecătorești. Nici corelarea actelor normative și nici coroborarea unor dispoziții legale nu pot intra sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, care nu poate imixtiona în atribuțiile puterii legiuitoare sau a celei judecătorești.

Or, așa cum corect a reținut instanța de control judiciar autorul excepției își motivează susținerile vizând neconstituționalitatea textului atacat prin filtrul unei alte legi, punând în discuție corelarea actelor normative invocate, între ele, încercând să inducă instanței de contencios constituțional modalitatea de soluționare a unui conflict al legilor în timp și respectiv interpretarea și aplicarea legii la cazul dedus judecății, atribute ce aparțin exclusiv instanței sesizate cu soluționarea litigiului. Așa fiind, cum criticile îndreptate împotriva textului atacat, nu reprezintă veritabile argumente de neconstituționalitate, se constată că în mod corect s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Ca atare, recursul, urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva încheierii din 24 iunie 2009 pronunțată în dos. nr. 2494/87/2008 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2010.