ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 39/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea formulată la 14 iulie 2008, reclamanta

I.F. a solicitat instanței, în contradictoriu cu SC P. SA București, să oblige

pârâta la plata a sumei rămase neachitate cu titlu de primă de Crăciun, pentru anul

2007, sumă la care să se calculeze și dobânda legală.

În motivarea cererii reclamanta a

arătat că, potrivit art. 168 alin. (1) din contractul individual de muncă, în

afară de plata salariului de bază pentru munca prestată, beneficia și de alte

drepturi acordate pe baza contractului colectiv de muncă în care sunt incluse

și suplimentele salariale pentru sărbătorile de Paști și Crăciun, în cuantum de

un salariu de bază mediu, la nivel de societate, obligație pe care pârâta nu

și-a îndeplinit-o, pentru anul 2007.

Prin sentința civilă nr. 75 din 21

ianuarie 2009, Tribunalul Teleorman, secția conflicte de muncă, a admis cererea

și în consecință a obligat societatea pârâtă la plata în favoarea reclamantei,

a drepturilor reprezentând suplimentări salariale, pentru Crăciunul 2007, sumă

calculată potrivit salariului de bază mediu la nivelul societății și indexată

în raport cu indicele de inflație, la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta SC P. SA – Membru O.M.V.G. invocând, în acord cu

dispozițiile art. 283 alin. (1) lit. e) C. muncii, excepția prescripției

dreptului de a cere obligarea la plată, în considerarea faptului că drepturile

bănești reclamate nu au natură salarială, și nici caracter continuu, ele

nereprezentând contraprestația oferită salariatului corespunzător activității

desfășurate în cadrul societății.

La termenul din 24 iunie 2009,

pârâta-recurentă a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 298 alin. (2) ultima liniuță, din Legea nr. 53/2003, raportat la

prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin.

(1) din Constituția României.

În susținerea excepției, s-a arătat

că, pornind de la premisa că atât Legea nr. 168/1999 cât și Legea nr. 53/2003

sunt legi organice, se pune problema dacă cea dintâi mai este sau nu în

vigoare, față de textul atacat, apreciat de recurentă ca temei pentru o

abrogare implicită pentru care nu mai există justificare legală după intrarea

în vigoare a Legii nr. 27/2000, care prin art. 62 și art. 63 impune, cu

caracter imperativ, abrogarea expresă directă.

Prin încheierea din 24 iunie 2009,

Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale, pe considerentul inadmisibilității excepției de

neconstituționalitate.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de control judiciar a reținut în esență că deși invocată prin

raportare la o serie de texte constituționale, excepția este motivată exclusiv

prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege, ceea ce,

în opinia autorului constituie sursa unei aplicări abuzive, prin exces de

putere, de către judecători, a textului atacat, respectiv art. 298 alin. (2)

ultima liniuță.

Cât privește, se mai susține, principiul

„efectivității juridice” acesta nu este reglementat de vreunul din textele

constituționale de referință și nici de vreo altă dispoziție fundamentală, iar

art. 1 alin. (5) din Constituția României și exemplele din jurisprudența

europeană, au fost invocate fie pentru a susține obligația tuturor

autorităților publice, inclusiv a Parlamentului, de a respecta o lege anterior

edictată și a adopta dispoziții eficiente din punct de vedere al

aplicabilității, fie pentru a întări dezideratul unei jurisprudențe unitare.

Or, se mai arată, obligația

Parlamentului de a respecta legile pe care el însuși le-a edictat și de a

asigura coerența legislativă a actelor normative pe care le emite cât și

interpretarea și aplicarea unitară de către instanțe a acestora, deși

reprezintă deziderate legitime și obligații constituționale, nu interesează și

nu pot constitui temeiul controlului de constituționalitate exercitat de către

Curtea Constituțională, în condițiile art. 146 lit. d) din Constituție și art.

29 din Legea nr. 47/1992.

Împotriva acestei încheieri a

declarat recurs, în termen legal, SC P. SA – Membru O.M.V.G., pârâta în cauză

care, criticând respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, reia

în esență argumentele ce au stat la baza excepției de neconstituționalitate și

conchide că din dispozițiile art. 62 și art. 63 ale Legii nr. 24/2000, rezultă

că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar

dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și

apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de

identificare ale acestora.

Ca atare, se concluzionează, Codul

muncii – respectiv art. 298 alin. (2), ultima liniuță – nu poate modifica

implicit prevederile legale cuprinse în Legea nr. 168/1999, privind

soluționarea conflictelor de muncă, întrucât aceasta ar contraveni prevederilor

legale cuprinse în Constituția României.

Recursul se privește ca nefondat,

urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională decide asupra

excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj

comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei

dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu

soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul

acestuia.

Tot astfel, art. 2 alin. (3) din

același act normativ, dispune că instanța de contencios constituțional se

pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost

sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Printr-o bogată jurisprudență,

Curtea Constituțională, evaluându-și propriile competențe, a statuat că nu este

abilitată de lege să emită decizii interpretative.

Or, indirect, excepția de

neconstituționalitate privind dispozițiile art. 298 alin. (2), ultima liniuță

din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii (potrivit cărora de la data intrării în

vigoare a acestui act normativ, orice alte dispoziții contrare, se abrogă)

vizează modul de interpretare și aplicare a acestor prevederi legale, precum și

corelarea lor cu dispoziții cuprinse în alte acte normative, aspecte ce țin de

competența exclusivă a instanțelor judecătorești.

Nici corelarea actelor normative și

nici coroborarea unor dispoziții legale nu pot intra sub incidența controlului

de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, care nu poate

imixtiona în atribuțiile puterii legiuitoare sau a celei judecătorești.

Or, așa cum corect a reținut

instanța de control judiciar autorul excepției își motivează susținerile vizând

neconstituționalitatea textului atacat prin filtrul unei alte legi, punând în

discuție corelarea actelor normative invocate, între ele, încercând să inducă

instanței de contencios constituțional modalitatea de soluționare a unui

conflict al legilor în timp și respectiv interpretarea și aplicarea legii la

cazul dedus judecății, atribute ce aparțin exclusiv instanței sesizate cu

soluționarea litigiului.

Așa fiind, cum criticile îndreptate

împotriva textului atacat, nu reprezintă veritabile argumente de

neconstituționalitate, se constată că în mod corect s-a respins cererea de sesizare

a Curții Constituționale.

Ca atare, recursul, urmează a se

respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de

pârâta

SC P. SA împotriva încheierii din 24 iunie 2009 pronunțată în dos. nr. 2494/87/2008

a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie

2010.