ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 509/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 29

noiembrie 2007 pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamantul S.T. a solicitat

obligarea pârâtei SC P. SA București la plata sumei de 9.863,52 lei, din care 9.330

lei drepturi salariale cuvenite și neachitate și 533,52 lei daune materiale

pentru neachitarea la termena drepturilor salariale cuvenite, conform

prevederilor contractului colectiv de muncă.

În motivarea cererii

reclamanta a arătat că, potrivit art. 168 alin. (1) din contractul colectiv de

muncă, în afară de plata salariului de bază pentru munca prestată, beneficia și

de alte drepturi (acordate pe baza contractului colectiv de muncă) în care sunt

incluse și suplimentele salariale pentru sărbătorile de Paști și Crăciun, în

cuantum de un salariu de bază mediu, la nivel de societate, obligație pe care

pârâta nu și-a îndeplinit-o.

Prin sentința civilă nr.

327 din 23 ianuarie 2008, Tribunalul Teleorman, a admis acțiunea și a obligat

pârâta la plata către reclamant a sumelor solicitate.

Curtea de Apel București,

secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale, prin Decizia nr. 1399/ R din 7 mai 2008,  a admis recursul declarat de

pârâta SC P. SA - Membru O.M.V. Grup și a trimis cauza spre rejudecare aceleași

instanțe, cu motivarea că se impune efectuarea unei expertize, care să

stabilească cuantumul drepturilor salariale solicitate și dacă acestea au fost

incluse în salariul reclamantului.

În rejudecare,

Tribunalul Teleorman, prin sentința civilă nr. 387 din 26 februarie 2009, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 5.725,82 lei,

reprezentând drepturi salariale cuvenite și neachitate, actualizate cu indicele

de inflație la 30 noiembrie 2008.

Împotriva acestei

hotărâri, a declarat recurs pârâta SC P. SA - Membru O.M.V. Grup.

La termenul din 6

iulie 2009, pârâta-recurentă a invocat excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță, din Legea nr. 53/2003,

raportat la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art.

79 alin. (1) din Constituția României.

În susținerea

excepției, s-a arătat că, pornind de la premisa că atât Legea nr. 168/1999 cât

și Legea nr. 53/2003 sunt legi organice, se pune problema dacă cea dintâi mai

este sau nu în vigoare, față de textul atacat, apreciat de recurentă ca temei

pentru o abrogare implicită pentru care nu mai există justificare legală după

intrarea în vigoare a Legii nr. 27/2000, care prin art. 62 și 63 impune, cu

caracter imperativ, abrogarea expresă directă.

Prin încheierea din 6

iulie 2009, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins cererea de sesizare

a Curții Constituționale, pe considerentul inadmisibilității excepției de

neconstituționalitate.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că deși invocată prin

raportare la o serie de texte constituționale, excepția este motivată exclusiv

prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege, ceea ce,

în opinia autorului constituie sursa unei aplicări abuzive, prin exces de

putere, de către judecători, a textului atacat, respectiv art. 298 alin. (2)

ultima liniuță.

Se mai susține că în

ceea ce privește, principiul „efectivității juridice” acesta nu este

reglementat de vreunul din textele constituționale de referință și nici de vreo

altă dispoziție fundamentală, iar art. 1 alin. 5 din Constituția României și

exemplele din jurisprudența europeană, au fost invocate fie pentru a susține

obligația tuturor autorităților publice, inclusiv a Parlamentului, de a

respecta o lege anterior edictată și a adopta dispoziții eficiente din punct de

vedere al aplicabilității, fie pentru a întări dezideratul unei jurisprudențe

unitare.

Or, se mai arată,

obligația Parlamentului de a respecta legile pe care el însuși le-a edictat și

de a asigura coerența legislativă a actelor normative pe care le emite cât și

interpretarea și aplicarea unitară de către instanțe a acestora, deși

reprezintă deziderate legitime și obligații constituționale, nu interesează și

nu pot constitui temeiul controlului de constituționalitate exercitat de către

Curtea Constituțională, în condițiile art. 146 lit. d) din Constituție și art. 29

din Legea nr. 47/1992.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs, în termen legal, SC P. SA - Membru O.M.V. Grup,

pârâta în cauză care, criticând respingerea cererii de sesizare a Curții

Constituționale, reia în esență argumentele ce au stat la baza excepției de neconstituționalitate

și conchide că din dispozițiile art. 62 și 63 ale Legii nr. 24/2000, rezultă că

legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar

dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și

apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de

identificare ale acestora.

Ca atare, se

concluzionează, C muncii - respectiv art. 298 alin. (2), ultima liniuță - nu

poate modifica implicit prevederile legale cuprinse în Legea nr. 168/1999,

privind soluționarea conflictelor de muncă, întrucât aceasta ar contraveni

prevederilor legale cuprinse în Constituția României.

Recursul se constată

ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit

dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea

Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor

judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei

legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și

oricare ar fi obiectul acestuia.

Tot astfel, art. 2 alin.

(3) din același act normativ, dispune că instanța de contencios constituțional

se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost

sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Printr-o bogată

jurisprudență, Curtea Constituțională, evaluându-și propriile competențe, a

statuat că nu este abilitată de lege să emită decizii interpretative.

Or, indirect,

excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 298 alin. 2, ultima

liniuță din Legea nr. 53/2003 - C muncii (potrivit cărora de la data intrării

în vigoare a acestui act normativ, orice alte dispoziții contrare, se abrogă)

vizează modul de interpretare și aplicare a acestor prevederi legale, precum și

corelarea lor cu dispoziții cuprinse în alte acte normative, aspecte ce țin de

competența exclusivă a instanțelor judecătorești.

Nici corelarea

actelor normative și nici coroborarea unor dispoziții legale nu pot intra sub

incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curtea

Constituțională, care nu poate imixtiona în atribuțiile puterii legiuitoare sau

a celei judecătorești.

Or, așa cum corect a

reținut instanța de control judiciar autorul excepției își motivează

susținerile vizând neconstituționalitatea textului atacat prin filtrul unei

alte legi, punând în discuție corelarea actelor normative invocate, între ele,

încercând să inducă instanței de contencios constituțional modalitatea de

soluționare a unui conflict al legilor în timp și respectiv interpretarea și

aplicarea legii la cazul dedus judecății, atribute ce aparțin exclusiv

instanței sesizate cu soluționarea litigiului.

Așa fiind, cum

criticile îndreptate împotriva textelor atacate nu reprezintă veritabile

argumente de neconstituționalitate, se constată că în mod corect s-a respins

cererea de sesizare a Curții Constituționale și pentru considerentele expuse,

recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva încheierii din 6 iulie 2009 a

Curții de Apel București, secția a VII a civilă pentru cauze privind conflicte

de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședința publică, astăzi 29 ianuarie 2010.