ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 509/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 29 noiembrie 2007 pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamantul S.T. a solicitat obligarea pârâtei SC P. SA București la plata sumei de 9.863,52 lei, din care 9.330 lei drepturi salariale cuvenite și neachitate și 533,52 lei daune materiale pentru neachitarea la termena drepturilor salariale cuvenite, conform prevederilor contractului colectiv de muncă. În motivarea cererii reclamanta a arătat că, potrivit art. 168 alin. (1) din contractul colectiv de muncă, în afară de plata salariului de bază pentru munca prestată, beneficia și de alte drepturi (acordate pe baza contractului colectiv de muncă) în care sunt incluse și suplimentele salariale pentru sărbătorile de Paști și Crăciun, în cuantum de un salariu de bază mediu, la nivel de societate, obligație pe care pârâta nu și-a îndeplinit-o.

Prin sentința civilă nr. 327 din 23 ianuarie 2008, Tribunalul Teleorman, a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor solicitate. Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 1399/ R din 7 mai 2008, a admis recursul declarat de pârâta SC P. SA - Membru O.M.V. Grup și a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe, cu motivarea că se impune efectuarea unei expertize, care să stabilească cuantumul drepturilor salariale solicitate și dacă acestea au fost incluse în salariul reclamantului. În rejudecare, Tribunalul Teleorman, prin sentința civilă nr. 387 din 26 februarie 2009, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 5.725,82 lei, reprezentând drepturi salariale cuvenite și neachitate, actualizate cu indicele de inflație la 30 noiembrie 2008. Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta SC P. SA - Membru O.M.V.

Grup. La termenul din 6 iulie 2009, pârâta-recurentă a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță, din Legea nr. 53/2003, raportat la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României. În susținerea excepției, s-a arătat că, pornind de la premisa că atât Legea nr. 168/1999 cât și Legea nr. 53/2003 sunt legi organice, se pune problema dacă cea dintâi mai este sau nu în vigoare, față de textul atacat, apreciat de recurentă ca temei pentru o abrogare implicită pentru care nu mai există justificare legală după intrarea în vigoare a Legii nr. 27/2000, care prin art. 62 și 63 impune, cu caracter imperativ, abrogarea expresă directă.

Prin încheierea din 6 iulie 2009, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, pe considerentul inadmisibilității excepției de neconstituționalitate. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că deși invocată prin raportare la o serie de texte constituționale, excepția este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege, ceea ce, în opinia autorului constituie sursa unei aplicări abuzive, prin exces de putere, de către judecători, a textului atacat, respectiv art. 298 alin. (2) ultima liniuță.

Se mai susține că în ceea ce privește, principiul „efectivității juridice” acesta nu este reglementat de vreunul din textele constituționale de referință și nici de vreo altă dispoziție fundamentală, iar art. 1 alin. 5 din Constituția României și exemplele din jurisprudența europeană, au fost invocate fie pentru a susține obligația tuturor autorităților publice, inclusiv a Parlamentului, de a respecta o lege anterior edictată și a adopta dispoziții eficiente din punct de vedere al aplicabilității, fie pentru a întări dezideratul unei jurisprudențe unitare.

Or, se mai arată, obligația Parlamentului de a respecta legile pe care el însuși le-a edictat și de a asigura coerența legislativă a actelor normative pe care le emite cât și interpretarea și aplicarea unitară de către instanțe a acestora, deși reprezintă deziderate legitime și obligații constituționale, nu interesează și nu pot constitui temeiul controlului de constituționalitate exercitat de către Curtea Constituțională, în condițiile art. 146 lit. d) din Constituție și art. 29 din Legea nr. 47/1992. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, SC P. SA - Membru O.M.V.

Grup, pârâta în cauză care, criticând respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, reia în esență argumentele ce au stat la baza excepției de neconstituționalitate și conchide că din dispozițiile art. 62 și 63 ale Legii nr. 24/2000, rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare ale acestora. Ca atare, se concluzionează, C muncii - respectiv art. 298 alin. (2), ultima liniuță - nu poate modifica implicit prevederile legale cuprinse în Legea nr. 168/1999, privind soluționarea conflictelor de muncă, întrucât aceasta ar contraveni prevederilor legale cuprinse în Constituția României.

Recursul se constată ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed: Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Tot astfel, art. 2 alin. (3) din același act normativ, dispune că instanța de contencios constituțional se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Printr-o bogată jurisprudență, Curtea Constituțională, evaluându-și propriile competențe, a statuat că nu este abilitată de lege să emită decizii interpretative. Or, indirect, excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 298 alin. 2, ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 - C muncii (potrivit cărora de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, orice alte dispoziții contrare, se abrogă) vizează modul de interpretare și aplicare a acestor prevederi legale, precum și corelarea lor cu dispoziții cuprinse în alte acte normative, aspecte ce țin de competența exclusivă a instanțelor judecătorești. Nici corelarea actelor normative și nici coroborarea unor dispoziții legale nu pot intra sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, care nu poate imixtiona în atribuțiile puterii legiuitoare sau a celei judecătorești.

Or, așa cum corect a reținut instanța de control judiciar autorul excepției își motivează susținerile vizând neconstituționalitatea textului atacat prin filtrul unei alte legi, punând în discuție corelarea actelor normative invocate, între ele, încercând să inducă instanței de contencios constituțional modalitatea de soluționare a unui conflict al legilor în timp și respectiv interpretarea și aplicarea legii la cazul dedus judecății, atribute ce aparțin exclusiv instanței sesizate cu soluționarea litigiului. Așa fiind, cum criticile îndreptate împotriva textelor atacate nu reprezintă veritabile argumente de neconstituționalitate, se constată că în mod corect s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale și pentru considerentele expuse, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva încheierii din 6 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII a civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 29 ianuarie 2010.