ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 749/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Teleorman, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, la 4 noiembrie 2008, reclamantul L.V. a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA București, solicitând obligarea acestuia de a-i achita suma de 10.883 RON, din care 10.350 RON reprezentând drepturi salariale cuvenite și neacordate și 53.384 RON daune materiale pentru neîndeplinirea la timp a obligațiilor asumate în baza contractului colectiv de muncă la nivel de societate. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că, deși contractul colectiv de muncă, la art. 168 alin. (1), prevede obligația suplimentării drepturilor salariale în cuantum de un salariu de bază mediu, cu ocazia sărbătorilor de Paște și Crăciun, pentru anii 2004 – 2007 nu a beneficiat de aceste drepturi.

Tribunalul Teleorman, secția conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios și administrativ și fiscal, în majoritate, prin sentința civilă nr. F41 din 14 aprilie 2009, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâta la plata către acesta a sumei de 7.295 lei despăgubiri salariale cuvenite și neacordate, reprezentând prima pentru sărbătoarea de Paște pe anii 2006 și 2007 și prima de Crăciun pe anii 2005 – 2007. S-a constatat ca fiind prescris dreptul material la acțiune al reclamantului în ceea ce privește sărbătoarea de Paști a anului 2005. A fost obligat pârâtul la 301,70 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul expertului contabil. Împotriva sentinței menționate a declarat recurs pârâtul SC P. SA, membru O.M.V.G., criticând-o ca nelegală și netemeinică pe motivul prevăzut de art. 304 1 C. proc.

civ. S-a susținut că promovarea acțiunii este prematură întrucât dreptul reclamantului nu se poate considera născut atâta timp cât nu au avut loc negocierile în baza cărora cuantumul exact al sumelor reprezentând drepturi salariale suplimentare ar fi trebuit stabilit. De asemenea, s-a solicitat să se constate că dreptul la acțiune era prescris în momentul promovării acestuia conform dispozițiilor art. 283 alin. (1) lit. e) C. muncii, care prevăd în mod expres termenul de prescripție aplicabil acțiunilor rezultate din neexecutarea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă, acesta fiind de 6 luni. Recurenta a mai arătat că sumele solicitate prin acțiune au fost introduse în salariul lunar acordat, începând cu anul 2003, interpretarea dată de Comisia Paritară alin. (2) din art. 168 al contractului colectiv de muncă având valoarea unei interpretări autentice provenind de la înșiși semnatarii actului juridic în cauză.

S-a susținut că, oricum, modalitatea de calcul invocată în susținerea acțiunii este greșită atâta timp cât se raportează la nivelul salariului mediu brut la nivel de societate. Prin completarea motivelor de recurs, depuse la 26 august 2009, recurenta a invocat excepția de ordine publică a necompetenței teritoriale a Tribunalului Teleorman și, pe cale de consecință, cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. La aceeași dată, recurenta SC P. SA a formulat excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, Codul Muncii, prin raportare la prevederile art.1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României, revizuită.

S-a susținut că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate, conform art. 29 din Legea nr. 47/1992, soluționarea excepției de necompetență teritorială presupunând analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare. De asemenea, s-a solicitat să se constate că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai exista temei legal pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementase acest mod de abrogare, respectiv Decretul nr. 16/1967.

Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin încheierea din 26 august 2009, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, reținând, în esență, că, deși nereglementate expres de dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, cazurile de inadmisibilitate rezultă din faptul că sesizările de neconstituționalitate nu au în realitate un temei constituțional, ci pun în discuție un anume mod de interpretare și aplicare a legii, subsecvent unui conflict al normelor în timp, fiind la latitudinea instanței de judecată. S-a constatat că excepția invocată prin raportare la o serie de texte constituționale, este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unor dispoziții cuprinse într-o altă lege.

Împotriva încheierii menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâta SC P. SA – membru O.M.V.G., criticând-o ca nelegală pentru greșita respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale – susținând că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate, conform art. 29 din Legea nr. 47/1992. Dezvoltând motivele de recurs, pârâta recurentă a susținut că, prin dispozițiile art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000, legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispozițiile normative vizate trebuiau determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora.

S-a arătat că, față de situația juridică dedusă judecății, modalitatea de soluționare a excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Giurgiu, respectiv conținutul prevederilor legale considerate ca fiind neconstituționale, fiind evident faptul că acestea din urmă antamează asupra modalității de soluționare a cauzei. Celelalte critici au vizat neconstituționalitatea dispozițiilor legale atacate pentru argumentele invocate și în fața Curții de Apel București, ca instanță de recurs. Examinând criticile formulate prin motivele de recurs raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Tot astfel, art. 2 alin. (3) din același act normativ, dispune că instanța de contencios constituțional se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Printr-o bogată jurisprudență, Curtea Constituțională, evaluându-și propriile competențe, a statuat că nu este abilitată de lege să emită decizii interpretative. Or, indirect, excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 298 alin. (2), ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii (potrivit cărora de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, orice alte dispoziții contrare, se abrogă) vizează modul de interpretare și aplicare a acestor prevederi legale, precum și corelarea lor cu dispoziții cuprinse în alte acte normative, aspecte ce țin de competența exclusivă a instanțelor judecătorești. Nici corelarea actelor normative și nici coroborarea unor dispoziții legale nu pot intra sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, care nu poate imixtiona în atribuțiile puterii legiuitoare sau a celei judecătorești.

Or, așa cum corect a reținut instanța de control judiciar autorul excepției își motivează susținerile vizând neconstituționalitatea textului atacat prin filtrul unei alte legi, punând în discuție corelarea actelor normative invocate, între ele, încercând să inducă instanței de contencios constituțional modalitatea de soluționare a unui conflict al legilor în timp și respectiv interpretarea și aplicarea legii la cazul dedus judecății, atribute ce aparțin exclusiv instanței sesizate cu soluționarea litigiului. Așa fiind, cum criticile îndreptate împotriva textului atacat, nu reprezintă veritabile argumente de neconstituționalitate, se constată că în mod corect s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Ca atare, recursul, urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva încheierii din 26 august 2009 în dosarul nr. 4007/87/2008 al Curții de Apel București, secția a VII-a civilă, și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2010.