ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 261/2010

Deliberând asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea formulată la 29 iulie 2008 la Tribunalul Călărași, reclamanta V.S. a solicitat instanței, în contradictoriu cu SC P. SA

București să oblige pârâta la plata sumei de 10.770 lei drepturi salariale

cuvenite și neachitate pe perioada 2005 – 2008 și la actualizarea sumei de

10.670 lei cu coeficientul de inflație pentru perioada 2005-2008, precum și

până la achitarea efectivă a drepturilor salariale, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că, potrivit art. 168 alin. (1) din contractul colectiv de muncă, în

afară de plata salariului de bază pentru munca prestată, beneficia și de alte

drepturi (acordate pe baza contractului colectiv de muncă) în care sunt incluse

și suplimentele salariale pentru sărbătorile de Paști și Crăciun, în cuantum de

un salariu de bază mediu, la nivel de societate, obligație pe care pârâta nu

și-a îndeplinit-o.

Prin sentința civilă nr. 1404 din 8

octombrie 2008, Tribunalul Călărași a respins excepția prescripției dreptului

la acțiune, invocată de pârâtă, a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la

plata către reclamantă a drepturilor salariale reprezentând primele

corespunzătoare sărbătorilor de Crăciun, pentru anii 2005, 2006 și 2007 și de

Paști pentru anii 2005, 2006, 2007 și 2008, sume indexate cu indicele de

inflație la zi, de la data nașterii dreptului până la plata lor efectivă.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta SC P. SA, Membru O.M.V.G. invocând dispozițiile art. 304

pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

La termenul din 28 aprilie 2009,

pârâta-recurentă a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 298 alin. (2) ultima liniuță, din Legea nr. 53/2003, raportat la

prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin.

(1) din Constituția României.

În susținerea excepției, s-a arătat

că, pornind de la premisa că atât Legea nr. 168/1999 cât și Legea nr. 53/2003

sunt legi organice, se pune problema dacă cea dintâi mai este sau nu în

vigoare, față de textul atacat, apreciat de recurentă ca temei pentru o

abrogare implicită pentru care nu mai există justificare legală după intrarea

în vigoare a Legii nr. 24/2000, care prin art. 62 și art. 63 impune, cu

caracter imperativ, abrogarea expresă directă.

Prin încheierea din 28 aprilie 2009,

Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale, pe considerentul inadmisibilității excepției de

neconstituționalitate.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de control judiciar a reținut, în esență, că deși invocată prin

raportare la o serie de texte constituționale, excepția este motivată exclusiv

prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege, ceea ce,

în opinia autorului constituie sursa unei aplicări abuzive, prin exces de

putere, de către judecători, a textului atacat, respectiv art. 298 alin. (2)

ultima liniuță.

Se mai susține că, în ceea ce

privește principiul „efectivității juridice” acesta nu este reglementat de

vreunul din textele constituționale de referință și nici de vreo altă

dispoziție fundamentală, iar art. 1 alin. (5) din Constituția României și

exemplele din jurisprudența europeană, au fost invocate fie pentru a susține

obligația tuturor autorităților publice, inclusiv a Parlamentului, de a

respecta o lege anterior edictată și a adopta dispoziții eficiente din punct de

vedere al aplicabilității, fie pentru a întări dezideratul unei jurisprudențe

unitare.

Or, se mai arată, obligația

Parlamentului de a respecta legile pe care el însuși le-a edictat și de a

asigura coerența legislativă a actelor normative pe care le emite, cât și

interpretarea și aplicarea unitară de către instanțe a acestora, deși

reprezintă deziderate legitime și obligații constituționale, nu interesează și

nu pot constitui temeiul controlului de constituționalitate exercitat de către

Curtea Constituțională, în condițiile art. 146 lit. d) din Constituție și art.

29 din Legea nr. 47/1992.

Împotriva acestei încheieri a

declarat recurs, în termen legal, SC P. SA, Membru O.M.V.G., care, criticând

respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, reia în esență

argumentele ce au stat la baza excepției de neconstituționalitate și conchide

că din dispozițiile art. 62 și art. 63 ale Legii nr. 24/2000, rezultă că

legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar

dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și

apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de

identificare ale acestora.

Ca atare, se concluzionează, Codul

muncii – respectiv art. 298 alin. (2), ultima liniuță – nu poate modifica

implicit prevederile legale cuprinse în Legea nr. 168/1999, privind

soluționarea conflictelor de muncă, întrucât aceasta ar contraveni prevederilor

legale cuprinse în Constituția României.

Examinând decizia în limita

criticilor formulate, instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele

considerente :

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională decide asupra

excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj

comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei

dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu

soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul

acestuia.

Tot astfel, art. 2 alin. (3) din

același act normativ, dispune că instanța de contencios constituțional se

pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost

sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Printr-o bogată jurisprudență,

Curtea Constituțională, evaluându-și propriile competențe, a statuat că nu este

abilitată de lege să emită decizii interpretative.

Or, indirect, excepția de

neconstituționalitate privind dispozițiile art. 298 alin. (2), ultima liniuță

din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, (potrivit cărora de la data intrării în

vigoare a acestui act normativ, orice alte dispoziții contrare, se abrogă),

vizează modul de interpretare și aplicare a acestor prevederi legale, precum și

corelarea lor cu dispoziții cuprinse în alte acte normative, aspecte ce țin de

competența exclusivă a instanțelor judecătorești.

Nici corelarea actelor normative și

nici coroborarea unor dispoziții legale nu pot intra sub incidența controlului

de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, care nu poate

imixtiona în atribuțiile puterii legiuitoare sau a celei judecătorești.

Or, așa cum corect a reținut

instanța de control judiciar, autorul excepției își motivează susținerile

vizând neconstituționalitatea textului atacat prin filtrul unei alte legi,

punând în discuție corelarea actelor normative invocate, între ele, încercând

să inducă instanței de contencios constituțional modalitatea de soluționare a

unui conflict al legilor în timp și respectiv interpretarea și aplicarea legii

la cazul dedus judecății, atribute ce aparțin exclusiv instanței sesizate cu

soluționarea litigiului.

Așa fiind, cum criticile îndreptate

împotriva textului atacat, nu reprezintă veritabile argumente de

neconstituționalitate, se constată că în mod corect s-a respins cererea de

sesizare a Curții Constituționale.

Pentru considerentele expuse, instanța,

în baza dispozițiilor art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat

de pârâta SC P. SA, Membru O.M.V.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

pârâta SC

P. SA, Membru O.M.V.G., împotriva încheierii din 28 aprilie 2009 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. 1566/116/2008.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie

2010.