ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1069/2010

Asupra recursului de

față, constată:

Prin cererea înregistrată la data de 6

mai 2008, reclamanta P.S. a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA solicitând să

fie obligată la plata indexată cu indicii de inflație la data plății a sumei de

10 500 lei reprezentând prime pentru sărbătorile de Paște și de Crăciun

aferente perioadei 2005-2007 și până la zi.

Prin sentința civilă nr.

1020 din 18 iunie 2008, Tribunalul Călărași, secția civilă, a admis cererea

astfel cum a fost formulată.

Împotriva sentinței a

declarat

recurs

pârâta SC P. SA.

În cursul judecării

recursului, pârâta a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor

cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 - C. muncii,

cu referire la dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea

conflictelor de muncă, susținând că ar fi contrare următoarelor dispoziții din

Constituția Românie:

- art. 1 alin. (4):

Statul se organizează

potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă,

executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale.

- art. 1 alin. (5):

În România,

respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

-

art. 73 alin. (3):

Prin lege organică se reglementează (...) p) regimul general privind

raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială;

- art. 79 alin. (1):

Consiliul Legislativ

este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează

proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării și

coordonării întregii legislații. El ține evidența oficială a legislației României.

Motivul de

neconstituționalitate invocat a pornit, în principal, de la premisa că ambele

legi mai sus menționate sunt legi organice, dintre care una (Legea nr. 168/1999)

are caracter special, iar cealaltă (C. muncii) reprezintă dreptul comun în materia

care interesează litigiul, aceea a soluționării conflictelor de muncă și de la

faptul că cele două acte normative reglementează diferit problema competenței

teritoriale a instanței competente să soluționeze astfel de litigii.

S-a susținut și că, în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă

instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau aliniate din

același act normativ ori în două sau mai multe acte normative, iar în cazul

unor paralelisme se apelează la norma de trimitere, cu mențiunea că, după

intrarea în vigoare a acestui act normativ Prin încheierea pronunțată la 14

aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins cererea de sesizare

a Curții Constituționale, apreciind că nu sunt întrunite cerințele art. 29 din

Legea nr. 47/1992.nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicit,

categorie în care se încadrează și norma de drept atacată pentru

neconstituționalitate.

Astfel, s-a constatat

că, în realizarea demersului de sesizare a Curții Constituționale, instanța de

drept comun are obligația să verifice dacă textul a cărui neconstituționalitate

s-a invocat are legătură cu soluționarea cauzei și că această legătură trebuie

privită din perspectiva normelor de drept material și procesual, cărora le este

circumscris litigiul dedus judecății.

Cum însă, în speță,

ceea ce se pune în discuție este o problemă de interpretare a unor normele de

drept succesive privitoare la competența teritorială a instanțelor de drept

comun, adică o problemă de interpretare și de aplicare în timp a legii

procesual civile care, în mod necontestat, este în competența jurisdicțională a

instanțelor de drept comun, curtea de apel a reținut că, în speță, nu sunt

incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și, pe cale de

consecință, că nu se justifică sesizarea Curții Constituționale.

Împotriva acestei

soluții a declarat recurs pârâta,

care a susținut caracterul nelegal al

încheierii din punct de vedere al modalității în care s-a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Invocând

neconstituționalitatea dispozițiilor art. 284 alin. (2) ultima liniuță din

Legea nr. 53/2003, recurenta a pretins că acest text introduce un caz de

abrogare implicită, lucru nepermis după intrarea în vigoare a dispozițiilor

Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, prin care se

reglementează doar abrogarea expresă, totală sau parțială.

S-a făcut referire de

asemenea, la raportul dintre norma specială (conținută de Legea nr. 168/1999)

și cea generală (C. muncii), la faptul că acestea reglementează diferit

problema competenței teritoriale în materia conflictelor de muncă, precum și la

împrejurarea că soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune

analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.

Analizând recursul, Înalta Curte

constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept,

potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, această instanță decide asupra excepțiilor

ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o

lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei

în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Rezultă că legiuitorul a statuat că

pot face obiectul unei astfel de excepții „ legi sau ordonanțe” ori „dispoziții

dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare”, adică norme de drept în vigoare

care trebuie să aibă „legătură cu soluționarea cauzei”,

anume, în aplicarea directă a cărora judecătorul urmează să judece litigiul sau

anumite incidente ivite pe parcursul acestuia.

În speță, dispoziția legală atacată,

cuprinsă în

art.

298

alin. (

2), liniuța finală C.

muncii prevede că „Pe data intrării în vigoare a

prezentului cod se abrogă: (…)

-

orice alte dispoziții

contrare.”

Această dispoziție, care instituie un

caz de abrogare expresă indirectă, și nu un caz de abrogare implicită (tacită),

cum eronat susține pârâta, nu reglementează competența teritorială a niciunei

instanțe și nu este de natură, prin ea însăși, să constituie fundamentul

judecății unei pricini în fond sau a unei excepții procesuale ci, presupune o

verificare și o determinare a acțiunii în timp a legii care o cuprinde (C.

muncii), în raport cu legea anterioară (Legea

nr.

168/1999)

.

În aplicarea unui

astfel de text de lege, judecătorul are a stabili, folosind metodele de

interpretare - printre care și regulile de interpretare logică, cu trimitere la

cea potrivit căreia legea specială constituie excepția și este de strică

interpretare - care este momentul și care dispoziții din legea anterioară au

ieșit din vigoare prin abrogare și, după caz, care au supraviețuit, și

respectiv, care este momentul și ce dispoziții ale legii noi sunt imediată

aplicare și, după caz, care retroactivează.

Rezultă că ceea ce

recurenta a invocat ca reprezentând obiect al excepției de

neconstituționalitate, în realitate, constituie o metodă de interpretare a unei

norme de drept - în speță supusă analizei, a unei norme prin care s-a instituit

un caz de abrogare expresă implicită - metodă care solicită să fie aplicată

astfel încât să impună concluzia potrivit căreia o anumită normă de drept din

legea anterioară, referitor la care s-ar putea reține că ar cădea sub incidența

abrogării, în realitate nu a fost abrogată, ci este încă în vigoare și se

aplică cu prioritate.

Or, metodele de

interpretare a normelor de drept sunt instrumente de lucru lăsate la îndemâna

interpretului, în speță, a judecătorului cauzei, și ele nu se confundă nici cu

textele de drept pe care le interpretează și nici cu concluziile la care ajunge

interpretul.

Întrucât nu sunt

norme de drept, ci doar ajută la înțelegerea sau determinarea conținutului

acestora, metodele de interpretare

nu pot intra în conflict cu normele

constituționale.

Cu atât mai puțin,

posibilele concluzii ale interpretului unei norme de drept, rezultat al

folosirii unor anumite metode de interpretare, chiar dacă, în mod firesc,

contribuie la soluționarea unei cauze, nu pot constitui, de asemenea obiect al

unei excepții de neconstituționalitate.

Aceasta, întrucât

nici metodele de interpretarea ale unei norme de drept și nici posibilele

concluzii ale interpretului nu întrunesc condițiile impuse prin dispozițiile art.

29 alin. (1) din Legea nr. 47/2001, pentru a fi obiect al unei astfel de excepții,

adică nu sunt nici legi, nici ordonanțe și nici texte de drept.

Așa fiind, pentru

considerentele arătate care, în parte le completează pe cele reținute de curtea

de apel, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se

dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat,

recursul

declarat de pârâta SC P. SA - membru O.M.V. împotriva încheierii din data de 14

aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 februarie 2010.