ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 300/2010

Asupra recursului de față, constată:

Prin cererea înregistrată la data de 16 iulie 2008, reclamanții M.G.A.

și C.L. au chemat în judecată pe pârâta SC P. SA solicitând să fie obligată la

plata indexată cu indicii de inflație la data plății și cu dobânda legală a

câte unui salariu mediu pe societate pentru fiecare sărbătoare de Paște și de

Crăciun.

Prin sentința civilă nr. 980 din 5

septembrie 2008, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis cererea astfel

cum a fost formulată.

Împotriva sentinței a declarat

recurs pârâta SC P. SA

În cursul judecării recursului,

pârâta a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor cuprinse în

art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, cu

referire la dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea

conflictelor de muncă, susținând că ar fi contrare următoarelor dispoziții din

Constituția Românie:

-

art. 1

alin. (4):

Statul

se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor -

legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației

constituționale.

-

art. 1

alin. (5):

În

România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie.

-

art. 73

alin. (3): Prin lege organică se reglementează (..) p) regimul general privind

raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială;

-

art. 79

alin. (1):

Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al Parlamentului,

care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării,

unificării și coordonării întregii legislații. El ține evidența oficială a

legislației României.

Motivul de neconstituționalitate

invocat a pornit, în principal, de la premisa că ambele legi mai sus menționate

sunt legi organice, dintre care una (Legea nr. 168/1999) are caracter special,

iar cealaltă (Codul Muncii) reprezintă dreptul comun în materia care

interesează litigiul, aceea a soluționării conflictelor de muncă și de la

faptul că cele două acte normative reglementează diferit problema competenței

teritoriale a instanței competente să soluționeze astfel de litigii.

S-a susținut și că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 24/2000,

în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în

mai multe articole sau aliniate din același act normativ ori în două sau mai

multe acte normative, iar în cazul unor paralelisme se apelează la norma de

trimitere, cu mențiunea că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ nu

mai există temei legal pentru operarea abrogării implicit, categorie în care se

încadrează și norma de drept atacată pentru neconstituționalitate.

Astfel, s-a constatat că, în

realizarea demersului de sesizare a Curții Constituționale, instanța de drept

comun are obligația să verifice dacă textul a cărui neconstituționalitate s-a

invocat are legătură cu soluționarea cauzei și că această legătură trebuie

privită din perspectiva normelor de drept material și procesual, cărora le este

circumscris litigiul dedus judecății.

Cum însă, în speță, ceea ce se pune

în discuție este o problemă de interpretare a unor normele de drept succesive

privitoare la competența teritorială a instanțelor de drept comun, adică o

problemă de interpretare și de aplicare în timp a legii procesual civile care,

în mod necontestat, este în competența jurisdicțională a instanțelor de drept

comun, curtea de apel a reținut că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și, pe cale de consecință, că nu se

justifică sesizarea Curții Constituționale.

Împotriva acestei soluții a declarat

recurs pârâta,

care a susținut caracterul nelegal al încheierii din punct de vedere al

modalității în care s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr.

47/1992.

Invocând neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 284 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003,

recurenta a pretins că acest text introduce un caz de abrogare implicită, lucru

nepermis după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind

normele de tehnică legislativă, prin care se reglementează doar abrogarea

expresă, totală sau parțială.

S-a făcut referire de asemenea, la

raportul dintre norma specială (conținută de Legea nr. 168/1999) și cea

generală (Codul muncii), la faptul că acestea reglementează diferit problema

competenței teritoriale în materia conflictelor de muncă, precum și la

împrejurarea că soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune

analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru

următoarele considerente:

În drept,

potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, această instanță decide asupra excepțiilor

ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o

lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei

în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Rezultă că legiuitorul a statuat că pot face obiectul unei astfel de

excepții „legi sau ordonanțe” ori „dispoziții dintr-o lege sau dintr-o

ordonanță în vigoare”, adică norme de drept în vigoare care trebuie să aibă

„legătură cu soluționarea cauzei”, anume, în aplicarea

directă a cărora judecătorul urmează să judece litigiul sau anumite incidente

ivite pe parcursul acestuia.

În speță, dispoziția legală

atacată, cuprinsă în art. 298 alin. (2), liniuța finală C. muncii prevede că „

Pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă: (…)

-

orice alte dispoziții contrare.”.

Această dispoziție, care instituie

un caz de abrogare expresă indirectă, și nu un caz de abrogare implicită

(tacită), cum eronat susține pârâta, nu reglementează competența teritorială a

niciunei instanțe și nu este de natură, prin ea însăși, să constituie

fundamentul judecății unei pricini în fond sau a unei excepții procesuale ci,

presupune o verificare și o determinare a acțiunii în timp a legii care o

cuprinde (Codul Muncii), în raport cu legea anterioară (Legea nr.

168/1999)

.

În aplicarea unui astfel de text de lege,

judecătorul are a stabili, folosind metodele de interpretare - printre care și

regulile de interpretare logică, cu trimitere la cea potrivit căreia legea

specială constituie excepția și este de strică interpretare - care este

momentul și care dispoziții din legea anterioară au ieșit din vigoare prin

abrogare și, după caz, care au supraviețuit, și respectiv, care este momentul

și ce dispoziții ale legii noi sunt imediată aplicare și, după caz, care retroactivează.

Rezultă că ceea ce recurenta a invocat ca

reprezentând obiect al excepției de neconstituționalitate, în realitate,

constituie o metodă de interpretare a unei norme de drept - în speță supusă

analizei, a unei norme prin care s-a instituit un caz de abrogare expresă

implicită - metodă care solicită să fie aplicată astfel încât să impună

concluzia potrivit căreia o anumită normă de drept din legea anterioară,

referitor la care s-ar putea reține că ar cădea sub incidența abrogării, în

realitate nu a fost abrogată, ci este încă în vigoare și se aplică cu

prioritate.

Or, metodele de interpretare a

normelor de drept sunt instrumente de lucru lăsate la îndemâna interpretului,

în speță, a judecătorului cauzei, și ele nu se confundă nici cu textele de drept

pe care le interpretează și nici cu concluziile la care ajunge interpretul.

Întrucât nu sunt norme de drept, ci

doar ajută la înțelegerea sau determinarea conținutului acestora, metodele de

interpretare

nu

pot intra în conflict cu normele constituționale.

Cu atât mai puțin, posibilele

concluzii ale interpretului unei norme de drept, rezultat al folosirii unor

anumite metode de interpretare, chiar dacă, în mod firesc, contribuie la

soluționarea unei cauze, nu pot constitui, de asemenea obiect al unei excepții

de neconstituționalitate.

Aceasta, întrucât nici metodele de

interpretarea ale unei norme de drept și nici posibilele concluzii ale

interpretului nu întrunesc condițiile impuse prin dispozițiile art. 29 alin. (1)

din Legea nr. 47/2001, pentru a fi obiect al unei astfel de excepții, adică nu

sunt nici legi, nici ordonanțe și nici texte de drept.

Așa fiind, pentru considerentele

arătate care, în parte le completează pe cele reținute de curtea de apel,

Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat,

recursul

declarat de pârâta SC P. SA – membru O.M.V. împotriva încheierii din data de 1

iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2010.