ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 301/2010

Asupra recursului de față,

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată înregistrată la data de 5 septembrie 2008 la Tribunalul Constanța,

secția civilă, reclamanții C.L. și G.N. au chemat în judecată pe pârâta SC P.

SA București solicitând obligarea acesteia să le plătească drepturile salariale

cuvenite și neacordate de la data de 5 septembrie 2005 până la încetarea

raporturilor de muncă, constând în suplimentări salanale ocazionate de

sărbătorile de Paști și Crăciun, actualizate cu rata inflației la data plății

efective și cu dobânda legală.

Prin sentința nr. 1237 din 5

noiembrie 2008 Tribunalul Constanta, secția civilă, a admis acțiunea, a obligat

pârâta să plătească reclamanților drepturile salariale suplimentare neacordate,

reprezentând prima de Paști și de Crăciun aferente perioadei 5 septembrie

2005-31 decembrie 2007, a respins celelalte pretenții.

Împotriva sentinței a declarat

recurs pârâta SC P. SA, Membru O.M.V. G. București.

În cursul judecării recursului

pârâta a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor cuprinse în

art. 298 alin. (2) ultima teză (ultima liniuță) C. muncii - Legea nr. 53/2003,

în raport de prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și

art. 79 alin. (1) din Constituția României revizuită. Se arată, în susținerea

excepției, că potrivit art. 298 alin. (2) teza ultimă C. muncii sunt abrogate

orice alte dispoziții contrare acestui act normativ.

Art. 1 alin. (4) din

Constituție prevede că statul se organizează potrivit principiului separației

și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească, în cadrul

democrației constituționale.

Art. 1 alin. (5) statuează că

în România respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie.

Art. 73 alin. (3): Prin lege

organică se reglementează (•••)?) regimul general privind raporturile de muncă,

sindicatele, patronatele si protecția socială.

Art. 79 alin. (1): Consiliul

Legislativ este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care

avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării, și

coordonării întregii legislații. El ține evidența oficială a legislației

României.

Motivul de

neconstituționalitate invocat a pornit, în principal, de la premisa că ambele

legi mai sus menționate sunt legi organice, dintre care una (Legea nr.

168/1999) are caracter special, iar cealaltă (Codul Muncii) reprezintă dreptul

comun în materia care interesează litigiul, aceea a soluționării conflictelor de

muncă și de la faptul că cele două acte normative reglementează diferit problema

competenței teritoriale a instanței competente să soluționeze astfel de

litigii.

S-a susținut și că, în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 24/2000, în procesul de legiferare este

interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau aliniate

din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative, iar în cazul

unor paralelisme se apelează la norma de trimitere, cu mențiunea că, după

intrarea în vigoare a acestui act normativ nu mai există temei legal pentru

operarea abrogării implicit, categorie în care se încadrează și norma de drept

atacată pentru neconstituționalitate.

Prin încheierea pronunțată la 7

aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins cererea de sesizare a

Curții Constituționale, apreciind că nu sunt întrunite cerințele art. 29 din

Legea nr. 47/1992.

Astfel, s-a constatat ca, în

realizarea demersului de sesizare a Curții Constituționale, instanța de drept

comun are obligația să verifice dacă textul a cărui neconstituționalitate s-a

invocat are legătură cu soluționarea cauzei și că această legătură trebuie

privită din perspectiva normelor de drept material și procesual, cărora le este

circumscris litigiul dedus judecății.

Cum însă, în speță, ceea ce se

pune în discuție este o problemă de interpretare a unor norme de drept

succesive privitoare la competența teritorială a instanțelor de drept comun,

adică o problemă de interpretare și

de

aplicare în timp a legii procesual civile care, în mod necontestat, este în

competența

jurisdicțională a instanțelor de drept comun, curtea de apel a reținut că, în

speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

și, pe cale de consecință, că nu se justifică sesizarea Curții Constituționale.

Împotriva acestei soluții a

declarat recurs pârâta, care a susținut caracterul nelegal al încheierii în ce

privește aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Invocând neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 284 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 recurenta

a pretins că acest text introduce un caz de abrogare implicită, lucru nepermis

după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă, prin care se reglementează doar abrogarea expresă, totală

sau parțială.

S-a făcut referire, de

asemenea, la raportul dintre norma specială (conținută de Legea nr. 168/1999)

și cea generală (Codul muncii), la faptul că acestea reglementează diferit

problema competenței teritoriale în materia conflictelor de muncă, precum și la

împrejurarea că soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune

analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.

Analizând recursul, Înalta

Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art. 29

alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, această instanța decide asupra excepțiilor ridicate în fața

instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-0

lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei

în orice fază a litigiului și oricare ar ti obiectul acestuia. Rezultă că

legiuitorul a statuat că pot face obiectul unei astfel de excepții „legi sau

ordonanțe" ori „dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare", adică norme de drept în vigoare care trebuie să aibă „legătură

cu soluționarea cauzei", anume, în aplicarea directă a cărora judecătorul

urmează să judece litigiul sau anumite incidente ivite pe parcursul acestuia.

În speță, dispoziția legală

atacată, cuprinsă în art. 298 alin. (2), liniuța finală C. muncii prevede că

„Pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă: (...) - orice alte

dispoziții contrare.".

Această dispoziție, care

instituie un caz de abrogare expresă indirectă, și nu un caz de abrogare

implicită (tacită), cum eronat susține pârâta, nu reglementează competența

teritorială a niciunei instanțe și nu este de natură, prin ea însăși, să

constituie fundamentul judecății unei pricini în fond sau a unei excepții

procesuale, ci presupune o verificare si o determinare a acțiunii în timp a

legii care o cuprinde (Codul Muncii), în raport cu legea anterioară ( Legea nr.

168/1999).

In aplicarea unui astfel de

text de lege, judecătorul are a stabili, folosind metodele de interpretare -

printre care și regulile de interpretare logică, cu trimitere la cea potrivit

căreia legea specială constituie excepția și este de strictă interpretare -

care este momentul și care dispoziții din legea anterioară au ieșit din vigoare

prin abrogare și, după caz, care au supraviețuit, și respectiv, care este

momentul și ce dispoziții ale legii noi sunt de imediată aplicare și, după caz,

care retroactivează.

Rezultă că ceea ce recurenta a

invocat ca reprezentând obiect al excepției de neconstituționalitate, în

realitate, constituie o metodă de interpretare a unei norme de drept - în speță

supusă analizei, a unei norme prin care s-a instituit un caz de abrogare

expresă implicită - metodă care solicită să fie aplicată astfel încât să impună

concluzia potrivit căreia o anumită normă de drept din legea anterioară,

referitor la care s-ar putea reține că ar cădea sub incidența abrogării, în

realitate nu a fost abrogată, ci este încă în vigoare și se aplică cu

prioritate.

Or, metodele de interpretare a

normelor de drept sunt instrumente de lucru lăsate la îndemâna interpretului,

în speță, a judecătorului cauzei, și ele nu se confundă nici cu textele de

drept pe care le interpretează și nici cu concluziile la care ajunge

interpretul.

Întrucât nu sunt norme de

drept, ci doar ajută la înțelegerea sau determinarea conținutului acestora,

metodele de interpretare nu pot intra în conflict cu normele constituționale.

Cu atât mai puțin, posibilele

concluzii ale interpretului unei norme de drept, rezultat al folosirii unor

anumite metode de interpretare, chiar dacă, în mod firesc, contribuie la

soluționarea unei cauze, nu pot constitui , de asemenea obiect al unei excepții

de neconstituționalitate.

Aceasta, întrucât nici metodele

de interpretare ale unei norme de drept și nici posibilele concluzii ale

interpretului nu întrunesc condițiile impuse prin dispozițiile art. 29 alin.

(1) din Legea nr. 47/2001 pentru a fi obiect al unei astfel de excepții, adică

nu sunt nici legi, nici ordonanțe și nici texte de drept. Așa fiind, pentru

considerentele arătate care, în parte le completează pe cele reținute de curtea

de apel, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se

dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta SC P. SA, Membru O.M.V. G. împotriva încheierii din 7

aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi 22 ianuarie 2010.