ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 301/2010

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 5 septembrie 2008 la Tribunalul Constanța, secția civilă, reclamanții C.L. și G.N. au chemat în judecată pe pârâta SC P. SA București solicitând obligarea acesteia să le plătească drepturile salariale cuvenite și neacordate de la data de 5 septembrie 2005 până la încetarea raporturilor de muncă, constând în suplimentări salanale ocazionate de sărbătorile de Paști și Crăciun, actualizate cu rata inflației la data plății efective și cu dobânda legală. Prin sentința nr. 1237 din 5 noiembrie 2008 Tribunalul Constanta, secția civilă, a admis acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamanților drepturile salariale suplimentare neacordate, reprezentând prima de Paști și de Crăciun aferente perioadei 5 septembrie 2005-31 decembrie 2007, a respins celelalte pretenții.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta SC P. SA, Membru O.M.V. G. București. În cursul judecării recursului pârâta a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima teză (ultima liniuță) C. muncii - Legea nr. 53/2003, în raport de prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României revizuită. Se arată, în susținerea excepției, că potrivit art. 298 alin. (2) teza ultimă C. muncii sunt abrogate orice alte dispoziții contrare acestui act normativ. Art. 1 alin. (4) din Constituție prevede că statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească, în cadrul democrației constituționale.

Art. 1 alin. (5) statuează că în România respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Art. 73 alin. (3): Prin lege organică se reglementează (•••)?) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele si protecția socială. Art. 79 alin. (1): Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării, și coordonării întregii legislații. El ține evidența oficială a legislației României.

Motivul de neconstituționalitate invocat a pornit, în principal, de la premisa că ambele legi mai sus menționate sunt legi organice, dintre care una (Legea nr. 168/1999) are caracter special, iar cealaltă (Codul Muncii) reprezintă dreptul comun în materia care interesează litigiul, aceea a soluționării conflictelor de muncă și de la faptul că cele două acte normative reglementează diferit problema competenței teritoriale a instanței competente să soluționeze astfel de litigii.

S-a susținut și că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau aliniate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative, iar în cazul unor paralelisme se apelează la norma de trimitere, cu mențiunea că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicit, categorie în care se încadrează și norma de drept atacată pentru neconstituționalitate. Prin încheierea pronunțată la 7 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, apreciind că nu sunt întrunite cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, s-a constatat ca, în realizarea demersului de sesizare a Curții Constituționale, instanța de drept comun are obligația să verifice dacă textul a cărui neconstituționalitate s-a invocat are legătură cu soluționarea cauzei și că această legătură trebuie privită din perspectiva normelor de drept material și procesual, cărora le este circumscris litigiul dedus judecății. Cum însă, în speță, ceea ce se pune în discuție este o problemă de interpretare a unor norme de drept succesive privitoare la competența teritorială a instanțelor de drept comun, adică o problemă de interpretare și de aplicare în timp a legii procesual civile care, în mod necontestat, este în competența jurisdicțională a instanțelor de drept comun, curtea de apel a reținut că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și, pe cale de consecință, că nu se justifică sesizarea Curții Constituționale.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs pârâta, care a susținut caracterul nelegal al încheierii în ce privește aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992. Invocând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 284 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 recurenta a pretins că acest text introduce un caz de abrogare implicită, lucru nepermis după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, prin care se reglementează doar abrogarea expresă, totală sau parțială. S-a făcut referire, de asemenea, la raportul dintre norma specială (conținută de Legea nr. 168/1999) și cea generală (Codul muncii), la faptul că acestea reglementează diferit problema competenței teritoriale în materia conflictelor de muncă, precum și la împrejurarea că soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, această instanța decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-0 lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar ti obiectul acestuia. Rezultă că legiuitorul a statuat că pot face obiectul unei astfel de excepții „legi sau ordonanțe" ori „dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare", adică norme de drept în vigoare care trebuie să aibă „legătură cu soluționarea cauzei", anume, în aplicarea directă a cărora judecătorul urmează să judece litigiul sau anumite incidente ivite pe parcursul acestuia.

În speță, dispoziția legală atacată, cuprinsă în art. 298 alin. (2), liniuța finală C. muncii prevede că „Pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă: (...) - orice alte dispoziții contrare.". Această dispoziție, care instituie un caz de abrogare expresă indirectă, și nu un caz de abrogare implicită (tacită), cum eronat susține pârâta, nu reglementează competența teritorială a niciunei instanțe și nu este de natură, prin ea însăși, să constituie fundamentul judecății unei pricini în fond sau a unei excepții procesuale, ci presupune o verificare si o determinare a acțiunii în timp a legii care o cuprinde (Codul Muncii), în raport cu legea anterioară ( Legea nr. 168/1999).

In aplicarea unui astfel de text de lege, judecătorul are a stabili, folosind metodele de interpretare - printre care și regulile de interpretare logică, cu trimitere la cea potrivit căreia legea specială constituie excepția și este de strictă interpretare - care este momentul și care dispoziții din legea anterioară au ieșit din vigoare prin abrogare și, după caz, care au supraviețuit, și respectiv, care este momentul și ce dispoziții ale legii noi sunt de imediată aplicare și, după caz, care retroactivează.

Rezultă că ceea ce recurenta a invocat ca reprezentând obiect al excepției de neconstituționalitate, în realitate, constituie o metodă de interpretare a unei norme de drept - în speță supusă analizei, a unei norme prin care s-a instituit un caz de abrogare expresă implicită - metodă care solicită să fie aplicată astfel încât să impună concluzia potrivit căreia o anumită normă de drept din legea anterioară, referitor la care s-ar putea reține că ar cădea sub incidența abrogării, în realitate nu a fost abrogată, ci este încă în vigoare și se aplică cu prioritate. Or, metodele de interpretare a normelor de drept sunt instrumente de lucru lăsate la îndemâna interpretului, în speță, a judecătorului cauzei, și ele nu se confundă nici cu textele de drept pe care le interpretează și nici cu concluziile la care ajunge interpretul.

Întrucât nu sunt norme de drept, ci doar ajută la înțelegerea sau determinarea conținutului acestora, metodele de interpretare nu pot intra în conflict cu normele constituționale. Cu atât mai puțin, posibilele concluzii ale interpretului unei norme de drept, rezultat al folosirii unor anumite metode de interpretare, chiar dacă, în mod firesc, contribuie la soluționarea unei cauze, nu pot constitui , de asemenea obiect al unei excepții de neconstituționalitate. Aceasta, întrucât nici metodele de interpretare ale unei norme de drept și nici posibilele concluzii ale interpretului nu întrunesc condițiile impuse prin dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/2001 pentru a fi obiect al unei astfel de excepții, adică nu sunt nici legi, nici ordonanțe și nici texte de drept.

Așa fiind, pentru considerentele arătate care, în parte le completează pe cele reținute de curtea de apel, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P. SA, Membru O.M.V. G. împotriva încheierii din 7 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 22 ianuarie 2010.