ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1513/2010

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de față,

reține următoarele:

Prin cererea formulată la data de 3

noiembrie 2008 la Tribunalul Constanța, secția civilă, reclamanții R.G., M.F.D.,

V.I. și S.C., au solicitat instanței, în contradictoriu cu SC P. SA București,

obligarea societății pârâte la plata actualizată și cu dobânda legală, a

următoarelor sume reprezentând diferențe rezultate din calcularea

indemnizațiilor de concediere, cu valoarea unui salariu mediu brut majorat cu

procentele prevăzute de C.C.M. la data concedierii, indemnizațiile prevăzute de

art. 50 din Contractul colectiv de muncă pentru reclamanții R.G., M.F.D., V.I.;

obligarea societății pârâte la plata indexată cu indicii de inflație și cu

dobânda legală a cotei unui salariu de bază mediu pe societate pentru

sărbătorile de Crăciun 2005 și Paști 2006 pentru reclamantul S.C. și obligarea

la plata cheltuielilor de judecată a câte 300 lei fiecare reclamant.

În motivarea acțiunilor, reclamanții

arată că au fost concediați în 2006 și 2007 din cadrul sucursalei „P.”

Constanța, ca urmare a reorganizării sucursalei potrivit hotărârii Consiliului

de Administrație O.M.V. Grup.

Prin sentința civilă nr. 151 din 4 februarie

2009, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți și

a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumelor solicitate.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta SC P. SA, Membru O.M.V. Grup București, invocând dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ.

La termenul din 22 iulie 2009,

pârâta-recurentă a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, Codul Muncii, raportat

la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79

alin. (1) din Constituția României.

În motivarea excepției, s-a arătat

că, pornind de la premisa că atât Legea nr. 168/1989 cât și Legea nr. 53/2003

sunt legi organice, se pune problema dacă cea dintâi mai este sau nu în

vigoare, față de textul atacat, apreciat de recurentă ca temei pentru abrogarea

implicită pentru care nu mai există justificare legală, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 27/2000, care prin art. 62 și art. 63 impune abrogarea

expresă directă.

Prin încheierea din 22 iulie 2009, Curtea

de Apel Constanța, secția civilă, a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale, pentru considerentul inadmisibilității, excepției de

neconstituționalitate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

control judiciar a reținut, în esență, că deși invocată prin raportare la o

serie de texte constituționale, excepția este motivată exclusiv prin prisma

nerespectării unei dispoziții cuprinsă într-o altă lege, ceea ce, în opinia

autorului, constituie sursa unei aplicării abuzive prin exces de putere, de

către judecători, a textului atacat, respectiv art. 298 alin. (2) ultima

liniuță.

Se mai susține că în ceea ce

privește, principiul „efectivității juridice" acesta nu este reglementat

de vreunul din textele constituționale de referință și nici de vreo altă

dispoziție fundamentală, iar art. 1 alin. (5) din Constituția României și

exemplele din jurisprudența europeană, au fost invocate fie pentru a susține

obligația tuturor autorităților publice, inclusiv a Parlamentului, de a

respecta o lege anterior edictată și a adopta dispoziții eficiente din punct de

vedere al aplicabilității, fie pentru a întări dezideratul unei jurisprudențe

unitare.

Or, se mai arată, obligația

Parlamentului de a respecta legile pe care el însuși le-a edictat și de a

asigura coerența legislativă a actelor normative pe care le emite cât și

interpretarea și aplicarea unitară de către instanțe a acestora, deși

reprezintă deziderate legitime și obligații constituționale, nu interesează și

nu pot constitui temeiul controlului de constituționalitate exercitat de către

Curtea Constituțională, în condițiile art. 146 lit. d) din Constituție și art.

29 din Legea nr. 47/1992.

Împotriva acestei încheieri a

declarat recurs, în termen legal, SC P. SA - Membru O.M.V. Grup, pârâta în

cauză care, criticând respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale,

reia în esență argumentele ce au stat la baza excepției de

neconstituționalitate și conchide că din dispozițiile art. 62 și art. 63 ale

Legii nr. 24/2000, rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ

abrogarea expresă directă, iar dispozițiile normative vizate trebuie

determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative,

prin menționarea tuturor datelor de identificare ale acestora.

Ca atare, se concluzionează, Codul

muncii - respectiv art. 298 alin. (2), ultima liniuță - nu poate modifica

implicit prevederile legale cuprinse în Legea nr. 168/1999, privind

soluționarea conflictelor de muncă, întrucât aceasta ar contraveni prevederilor

legale cuprinse în Constituția României.

Recursul se constată ca nefondat,

urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională decide asupra

excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj

comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei

dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu

soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul

acestuia.

Tot astfel, art. 2 alin. (3) din

același act normativ, dispune că instanța de contencios constituțional se

pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost

sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Printr-o bogată jurisprudență,

Curtea Constituțională, evaluându-și propriile competențe, a statuat că nu este

abilitată de lege să emită decizii interpretative.

Or, indirect, excepția de

neconstituționalitate privind dispozițiile art. 298 alin. (2), ultima liniuță

din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii (potrivit cărora de la data intrării în

vigoare a acestui act normativ, orice alte dispoziții contrare, se abrogă)

vizează modul de interpretare și aplicare a acestor prevederi legale, precum și

corelarea lor cu dispoziții cuprinse în alte acte normative, aspecte ce țin de

competența exclusivă a instanțelor judecătorești.

Nici corelarea actelor normative și

nici coroborarea unor dispoziții legale nu pot intra sub incidența controlului

de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, care nu poate

imixtiona în atribuțiile puterii legiuitoare sau a celei judecătorești.

Or, așa cum corect a reținut

instanța de control judiciar autorul excepției își motivează susținerile vizând

neconstituționalitatea textului atacat prin filtrul unei alte legi, punând în

discuție corelarea actelor normative invocate, între ele, încercând să inducă

instanței de contencios constituțional modalitatea de soluționare a unui

conflict al legilor în timp și respectiv interpretarea și aplicarea legii la

cazul dedus judecății, atribute ce aparțin exclusiv instanței sesizate cu

soluționarea litigiului.

Așa fiind, cum criticile îndreptate

împotriva textului atacat, nu reprezintă veritabile argumente de

neconstituționalitate, se constată că în mod corect s-a respins cererea de

sesizare a Curții Constituționale.

Ca atare, recursul, urmează a se

respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta SC P. SA, membru O.M.V. Grup București, împotriva încheierii de

ședință din 22 iulie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 4 februarie 2010.