ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9407/2009

Deliberând asupra recursului civil de față Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamanții F.N., P.A., N.G., D.G., D.I., B.B., l.M., G.M., H.E. au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care pârâta SC P. SA să fie obligată la plata actualizată, a unor drepturi salariale cuvenite și neacordate. Prin încheierea din 5 martie 2008, Tribunalul Teleorman a disjuns judecata cererii reclamanților N.G., I.M. și G.M. și a declinat competența de soluționare a acțiunii lor, în favoarea Tribunalului Giurgiu, având în vedere prevederile art. 284 alin. (2) C. muncii și faptul că reclamanții au domiciliul pe raza județului Giurgiu.

Prin sentința civilă nr. 878/ LM/AS din 8 decembrie 2008, Tribunalul Giurgiu a admis acțiunea reclamanților și a dispus obligarea pârâtei SC P. SA la plata drepturilor salariate suplimentare brute, compuse din primele de Paști și Crăciun pe perioada 2004 - 2007, corespunzător perioadei efectiv lucrate de către fiecare reclamant, actualizate la zi cu indicii de inflație, astfel suma de 4208 lei reclamantului N.G., suma de 8.114 lei reclamantului I.M. și suma de 8.114 lei, reclamantului G.M. A obligat pârâta să plătească reclamanților suma totală de 650 lei, cheltuieli de judecată. împotriva sentinței tribunalului a declarat recurs pârâta SC P. SA, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând instanței admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii și respingerea cererii de chemare în judecată.

Ulterior, printr-o completare a motivelor de recurs, s-a invocat excepția de ordine publică, respectiv excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Teleorman, excepție absolută, reglementată prin norme imperative, caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. și sancționarea încălcării prevederilor art. 72 din Legea nr. 168/2009 privind soluționarea conflictelor de muncă, raportat la prevederile art. 249 C. muncii, Legea nr. 53/2003, cu referire la art. 298 alin. (2) ultima liniuță. În cursul judecății recursului, pârâta SC P. SA a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, Codul muncii prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României.

Motivul de neconstituționalitate invocat a avut ca temei premisa că ambele legi menționate au una caracter special, iar cealaltă reprezintă dreptul comun în materia care interesează litigiul, aceea a soluționării conflictelor de muncă și că cele două acte normative reglementează diferit problema competenței teritoriale în acest domeniu. S-a susținut că, în conformitate cu prevederile art. 15 din Legea nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau aliniate din același act normativ, ori în două sau mai multe acte normative, iar în cazul unor paralelisme se apelează la norma de trimitere.

Prin încheierea pronunțată la 13 mai 2009, în dosarul nr. 3992/87/2007 (2136/2009), Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, apreciind că nu sunt întrunite condițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992. Astfel, s-a constatat că în realizarea demersului de sesizare a Curții Constituționale, instanța are obligația să verifice dacă textul a cărui neconstituționalitate s-a invocat are legătură cu soluționarea cauzei și că această legătură trebuie privită din perspectiva normelor de drept material și procesual, cărora le este circumscris litigiul dedus judecății. În speță, ceea ce se pune în discuție este o problemă de interpretare a normelor privitoare la competență, în evoluția lor temporală.

Deși art. 298 alin. (2) ultima liniuță are legătură cu soluționarea cauzei, această legătură nu este dată de relația textului cu art. 72 din Legea nr. 168/2009, dacă îl abrogă sau nu sub aspectul competenței, întrucât competența de soluționare este expres stabilită prin art. 284 alin. (2) C. muncii, în favoarea instanței în a cărei circumscripție teritorială își au domiciliul reclamanții. Chiar dacă este invocată cu referire la o serie de texte constituționale, în realitate, excepția este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege. S-a concluzionat asupra inadmisibilității excepției de neconstituționalitate a unui text de lege, susținut prin filtrul unei alte legi, punând în discuție în fapt, corelarea actelor normative între ele, tinzând să deducă spre control instanței de contencios constituțional, modalitatea de soluționare a conflictului de legi în timp, respectiv, interpretarea și aplicarea legii la speță.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs SC P. SA, care a susținut caracterul nelegal din punct de vedere al modalității în care s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992. Astfel, s-a arătat că soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare, în condițiile în care în art. 298 alin. (2) ultima liniuță C. muncii, se arată că „orice dispoziție contrară se abrogă”, text care a fost interpretat de teoreticieni și practicieni ca reprezentând un caz de abrogare implicită. Or, după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei pentru operarea abrogării implicite, abrogarea putând fi expresă, totală sau parțială.

Față de această situație juridică, conținutul prevederilor legale considerate ca fiind neconstituționale vizează modalitatea de soluționare a excepției de necompetență teritorială a instanței și, ca atare, are legătură cu soluționarea cauzei, fiind întrunite condițiile de admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale. Recursul declarat de pârâtă este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed. Invocând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 284 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, recurenta a pretins că acest text introduce un caz de abrogare implicită, lucru nepermis de tehnica legislativă, care reglementează doar abrogarea expresă, totală sau parțială.

S-a făcut referire, de asemenea, la raportul dintre norma specială (conținută de Legea nr. 168/1999) și cea generală (Codul muncii), la faptul că acestea reglementează diferit problema competenței teritoriale în materia conflictelor de muncă, precum și la împrejurarea că soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este nu în vigoare. Rezultă că ceea ce recurenta a invocat ca reprezentând obiect al unei excepții de neconstituționalitate, constituie de fapt, aspecte ce vizează aplicarea legii în timp, raportul dintre norma generală și cea specială. Toate acestea sunt însă împrejurări care sunt date în puterea de apreciere a instanței de drept comun, învestite cu soluționarea litigiului, iar nu în competența judecătorului constituțional.

Instanța de contencios constituțional se pronunță asupra conformității textului cu legea fundamentală în situații de conflict între acestea, iar nu asupra conflictului intertemporal de legi. Modalitatea în care o normă ulterioară poate abroga și înlătura de la aplicabilitate o normă anterioară care reglementa aceeași materie ori stabilirea caracterului de lege generală sau specială (pentru ca în funcție de aceasta să se determine prioritatea aplicării uneia dintre ele) reprezintă instrumente de interpretare și de rezolvare a litigiului la îndemâna instanței ordinare, în virtutea plenitudinii jurisdicționale a acesteia. Așadar, aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate, ci sunt elemente de analiză pe care instanța urmează să le aibă în vedere sub forma unor chestiuni prealabile în soluționarea excepției de necompetență teritorială.

De aceea, respingând sesizarea Curții Constituționale pe motiv că ceea ce se pune în discuție este o problemă de interpretare a normelor legislative privind competența în evoluția lor temporală, instanța în față căreia s-a invocat excepția a procedat corect. Aceasta întrucât, așa cum s-a arătat anterior, sesizarea Curții Constituționale nu poate fi dispusă pentru aspecte ce vizează interpretarea și aplicare legii în timp. Pentru considerentele arătate, criticile fiind găsite nefondate, recursul va fi respins în consecință. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC P. SA, Membru O.M.V. G. împotriva încheierii din 13 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2009.