ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9407/2009

Deliberând asupra recursului civil de față

Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman,

reclamanții F.N., P.A., N.G., D.G., D.I., B.B., l.M., G.M., H.E. au solicitat

pronunțarea unei hotărâri prin care pârâta SC P. SA să fie obligată la plata

actualizată, a unor drepturi salariale cuvenite și neacordate.

Prin încheierea din 5 martie 2008, Tribunalul Teleorman a disjuns

judecata cererii reclamanților N.G., I.M. și G.M. și a declinat competența de

soluționare a acțiunii lor, în favoarea Tribunalului Giurgiu, având în vedere

prevederile art. 284 alin. (2) C. muncii și faptul că reclamanții au domiciliul

pe raza județului Giurgiu.

Prin sentința civilă nr. 878/ LM/AS din 8 decembrie 2008, Tribunalul

Giurgiu a admis acțiunea reclamanților și a dispus obligarea pârâtei SC P. SA

la plata drepturilor salariate suplimentare brute, compuse din primele de Paști

și Crăciun pe perioada 2004 - 2007, corespunzător perioadei efectiv lucrate de

către fiecare reclamant, actualizate la zi cu indicii de inflație, astfel suma

de 4208 lei reclamantului N.G., suma de 8.114 lei reclamantului I.M. și suma de

8.114 lei, reclamantului G.M.

A obligat pârâta să plătească reclamanților suma totală de 650 lei,

cheltuieli de judecată. împotriva sentinței tribunalului a declarat recurs

pârâta SC P. SA, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând instanței

admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii și respingerea cererii de

chemare în judecată.

Ulterior, printr-o completare a motivelor de recurs, s-a invocat

excepția de ordine publică, respectiv excepția necompetenței teritoriale a

Tribunalului Teleorman, excepție absolută, reglementată prin norme imperative,

caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. și sancționarea

încălcării prevederilor art. 72 din Legea nr. 168/2009 privind soluționarea

conflictelor de muncă, raportat la prevederile art. 249 C. muncii, Legea nr.

53/2003, cu referire la art. 298 alin. (2) ultima liniuță.

În cursul judecății recursului, pârâta SC P. SA a invocat excepția de

neconstituționalitate a prevederilor cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima liniuță

din Legea nr. 53/2003, Codul muncii prin raportare la dispozițiile art. 1 alin.

(4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția

României.

Motivul de neconstituționalitate invocat a avut ca temei premisa că

ambele legi menționate au una caracter special, iar cealaltă reprezintă dreptul

comun în materia care interesează litigiul, aceea a soluționării conflictelor

de muncă și că cele două acte normative reglementează diferit problema

competenței teritoriale în acest domeniu.

S-a susținut că, în conformitate cu prevederile art. 15 din Legea nr.

24/2000, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași

reglementări în mai multe articole sau aliniate din același act normativ, ori

în două sau mai multe acte normative, iar în cazul unor paralelisme se apelează

la norma de trimitere.

Prin încheierea pronunțată la 13 mai 2009, în dosarul nr. 3992/87/2007

(2136/2009), Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins cererea de sesizare

a Curții Constituționale, apreciind că nu sunt întrunite condițiile art. 29 din

Legea nr. 47/1992.

Astfel, s-a constatat că în realizarea demersului de sesizare a Curții

Constituționale, instanța are obligația să verifice dacă textul a cărui

neconstituționalitate s-a invocat are legătură cu soluționarea cauzei și că

această legătură trebuie privită din perspectiva normelor de drept material și procesual,

cărora le este circumscris litigiul dedus judecății.

În speță, ceea ce se pune în discuție este o problemă de interpretare a

normelor privitoare la competență, în evoluția lor temporală.

Deși art. 298 alin. (2) ultima liniuță are legătură cu soluționarea

cauzei, această legătură nu este dată de relația textului cu art. 72 din Legea

nr. 168/2009, dacă îl abrogă sau nu sub aspectul competenței, întrucât

competența de soluționare este expres stabilită prin art. 284 alin. (2) C.

muncii, în favoarea instanței în a cărei circumscripție teritorială își au

domiciliul reclamanții.

Chiar dacă este invocată cu referire la o serie de texte

constituționale, în realitate, excepția este motivată exclusiv prin prisma

nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege.

S-a concluzionat asupra inadmisibilității excepției de neconstituționalitate

a unui text de lege, susținut prin filtrul unei alte legi, punând în discuție

în fapt, corelarea actelor normative între ele, tinzând să deducă spre control

instanței de contencios constituțional, modalitatea de soluționare a

conflictului de legi în timp, respectiv, interpretarea și aplicarea legii la

speță. Împotriva acestei soluții a declarat recurs SC P. SA, care a susținut

caracterul nelegal din punct de vedere al modalității în care s-a făcut

aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, s-a arătat că soluționarea excepției de necompetență

teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este

sau nu în vigoare, în condițiile în care în art. 298 alin. (2) ultima liniuță C.

muncii, se arată că „orice dispoziție contrară se abrogă”, text care a fost

interpretat de teoreticieni și practicieni ca reprezentând un caz de abrogare

implicită.

Or, după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei

pentru operarea abrogării implicite, abrogarea putând fi expresă, totală sau

parțială.

Față de această situație juridică, conținutul prevederilor legale

considerate ca fiind neconstituționale vizează modalitatea de soluționare a

excepției de necompetență teritorială a instanței și, ca atare, are legătură cu

soluționarea cauzei, fiind întrunite condițiile de admisibilitate pentru

sesizarea Curții Constituționale.

Recursul declarat de pârâtă este nefondat și urmează a fi respins

pentru considerentele ce succed.

Invocând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 284 alin. (2) ultima

liniuță din Legea nr. 53/2003, recurenta a pretins că acest text introduce un

caz de abrogare implicită, lucru nepermis de tehnica legislativă, care

reglementează doar abrogarea expresă, totală sau parțială.

S-a făcut referire, de asemenea, la raportul dintre norma specială

(conținută de Legea nr. 168/1999) și cea generală (Codul muncii), la faptul că

acestea reglementează diferit problema competenței teritoriale în materia

conflictelor de muncă, precum și la împrejurarea că soluționarea excepției de

necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr.

168/1999 mai este nu în vigoare.

Rezultă că ceea ce recurenta a invocat ca reprezentând obiect al unei

excepții de neconstituționalitate, constituie de fapt, aspecte ce vizează

aplicarea legii în timp, raportul dintre norma generală și cea specială.

Toate acestea sunt însă împrejurări care sunt date în puterea de apreciere

a instanței de drept comun, învestite cu soluționarea litigiului, iar nu în

competența judecătorului constituțional.

Instanța de contencios constituțional se pronunță asupra conformității

textului cu legea fundamentală în situații de conflict între acestea, iar nu

asupra conflictului intertemporal de legi.

Modalitatea în care o normă ulterioară poate abroga și înlătura de la

aplicabilitate o normă anterioară care reglementa aceeași materie ori

stabilirea caracterului de lege generală sau specială (pentru ca în funcție de

aceasta să se determine prioritatea aplicării uneia dintre ele) reprezintă instrumente

de interpretare și de rezolvare a litigiului la îndemâna instanței ordinare, în

virtutea plenitudinii jurisdicționale a acesteia.

Așadar, aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin

prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub

forma unei excepții de neconstituționalitate, ci sunt elemente de analiză pe

care instanța urmează să le aibă în vedere sub forma unor chestiuni prealabile

în soluționarea excepției de necompetență teritorială.

De aceea, respingând sesizarea Curții Constituționale pe motiv că ceea

ce se pune în discuție este o problemă de interpretare a normelor legislative

privind competența în evoluția lor temporală, instanța în față căreia s-a

invocat excepția a procedat corect.

Aceasta întrucât, așa cum s-a arătat anterior, sesizarea Curții

Constituționale nu poate fi dispusă pentru aspecte ce vizează interpretarea și

aplicare legii în timp.

Pentru considerentele arătate, criticile fiind găsite nefondate,

recursul va fi respins în consecință.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC P. SA, Membru O.M.V. G.

împotriva încheierii din 13 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-civilă

și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2009.