ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9710/2009

Asupra recursului de față, constată:

Prin cererea

înregistrată, la data de 14 aprilie 2008,

reclamantul U.

N. a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA

solicitând să fie obligată la plata 1400 lei, reprezentând contravaloarea unor

drepturi salariale cuvenite și neacordate.

Prin sentința civilă nr.

1187 din 2 iulie 2008, Tribunalul Dâmbovița, secția

civilă,

în

raport de prevederile art. 284 alin. (2) C. muncii, și-a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Prin sentința civilă nr.

132/ CM din 26 ianuarie 2009, a Tribunalului Argeș,

secția civilă,

a admis cererea reclamantului și a obligat pe pârâtă să-i plătească

reclamantului suplimentările de drepturi salariale cuvenite și neacordate cu

ocazia Paștelui - 2005, potrivit dispozițiilor art. 168 alin. (1) C. muncii, în

funcție de salariul de bază mediu pe unitate, din care se vor deduce

contribuțiile aferente impozitelor și bugetelor de asigurări sociale, drepturi

ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta SC

P. SA

În cursul judecării recursului, pârâta a

invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Argeș de a soluționa

litigiul, apreciind că, în raport de prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999

privind soluționarea conflictelor de muncă, competența revenea instanței

judecătorești în a cărei circumscripție își are sediul reclamantul (cu

mențiunea că aceste dispoziții nu au fost abrogate prin Legea nr. 53/2003 -

Codul Muncii) și nu instanței în a cărei rază teritorială își are sediul

reclamantul, astfel cum prevăd dispozițiile art. 284 alin. (2) C. muncii și cum

greșit a reținut prima instanță.

În motivarea excepției, pârâta a invocat că,

în raport cu Legea nr. 168/1999 care este lege organică specială, Codul Muncii

este lege generală, așa a susținut că după intrarea în vigoare

-

a

Legii nr. 24/20O8 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative, nu mai există temei juridic pentru instituirea unor cazuri

de abrogare implicită cum este cel prevăzut de art. 298 alin. (2) ultima

liniuță din C. muncii.

Totodată, pârâta a

invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor

cuprinse în art. 298 alin. (2)

ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii (c

u referire la dispozițiile art.

72 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea

conflictelor de muncă),

susținând că ar fi contrare următoarelor dispoziții

din Constituția Românie:

- art. 1 alin. (4):

Statul se organizează potrivit principiului

separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească,

în cadrul democrației constituționale.

- art. 1 alin. (5):

In România, respectarea Constituției, a supremației

sale și a legilor este obligatorie.

- art. 73 alin. (3):

Prin lege organică se reglementează (...) p) regimul

general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția

socială;

- art. 79 alin. (1):

Consiliul Legislativ este organ consultativ de

specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în

vederea sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații. El ține

evidența oficială a legislației României.

Motivul de neconstituționalitate invocat a

pornit, în principal, de la premisa că ambele legi mai sus-menționate sunt legi

organice, dintre care una (Legea nr. 168/1999) are caracter special, iar

cealaltă (Codul Muncii) reprezintă dreptul comun în materia care interesează

litigiul, aceea a soluționării conflictelor de muncă și de la faptul că cele două

acte normative reglementează diferit problema competenței teritoriale a

instanței competente să soluționeze astfel de litigii.

S-a susținut și că, în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă

instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau aliniate din

același act normativ ori în două sau mai multe acte normative, iar în cazul

unor paralelisme se apelează la norma de trimitere, cu mențiunea că, după

intrarea în vigoare a acestui act normativ nu mai există temei legal pentru

operarea abrogării implicit, categorie în care se încadrează și norma de drept

atacată pentru neconstituționalitate.

Prin încheierea

pronunțată la 1 iunie 2009, în dosarul nr. 2907/120/2008,

Curtea de Apel Pitești, secția

civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă si asigurări

sociale, pentru cauze cu

minori si de familie,

a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale, apreciind că nu sunt întrunite

cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, s-a constatat că, în realizarea

demersului de sesizare a Curții Constituționale, instanța de drept comun are

obligația să verifice dacă textul a cărui neconstituționalitate s-a invocat are

legătură cu soluționarea cauzei și că această legătură trebuie privită din

perspectiva normelor de drept material și procesual, cărora le este circumscris

litigiul dedus judecății.

Cum însă, în speță, ceea ce se pune în

discuție este o problemă de interpretare a unor normele de drept succesive

privitoare la competența teritorială a instanțelor de drept comun, adică o

problemă de interpretare și de aplicare în timp a legii procesual civile care,

în mod necontestat, este în competența jurisdicțională a instanțelor de drept

comun, curtea de apel a reținut că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art.

29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și, pe cale de consecință, că nu se

justifică sesizarea Curții Constituționale.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs

pârâta SC P. SA, care a susținut caracterul nelegal al încheierii din punct de

vedere al modalității în care s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 29 din

Legea nr. 47/1992.

Invocând neconstituționalitatea dispozițiilor

art. 284 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, recurenta a pretins că

acest text introduce un caz de abrogare implicită, lucru nepermis după intrarea

în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă, prin care se reglementează doar abrogarea expresă, totală sau

parțială.

S-a făcut referire, de asemenea, la raportul

dintre norma specială (conținută de Legea nr. 168/1999) și cea generală (Codul

muncii), la faptul că acestea reglementează diferit problema competenței

teritoriale în materia conflictelor de muncă, precum și la împrejurarea că

soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea

ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.

Analizând recursul, Înalta

Curte constată că nu poate fii primit pentru

următoarele considerente:

În drept,

potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, această instanță

decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de

arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a

unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are

legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi

obiectul acestuia.

Rezultă că legiuitorul a statuat că pot face

obiectul unei astfel de excepții, adică norme de drept în vigoare care trebuie

să aibă „legătură cu soluționarea cauzei”, anume, în aplicarea directă a cărora

judecătorul urmează să judece litigiul sau anumite incidente ivite pe parcursul

acestuia.

În speță, dispoziția legală atacată, cuprinsă

în art. 298 alin. (2), liniuța finală C. muncii, prevede că „Pe data intrării

in vigoare a prezentului cod se abrogă: (..) - orice alte dispoziții contrare”.

Această dispoziție, care instituie un caz de

abrogare expresă indirectă, și nu un caz de abrogare implicită (tacită), cum

eronat susține pârâta, nu reglementează competența teritorială a niciunei

instanțe și nu este de natură, prin ea însăși, să constituie fundamentul

judecății unei pricini în fond sau a unei excepții procesuale ci, presupune o

verificare și o determinare a acțiunii în timp a legii care o cuprinde (Codul

Muncii), în raport cu legea anterioară (Legea nr. 168/1999).

În aplicarea unui astfel de text de lege,

judecătorul are a stabili, folosind metodele de interpretare (printre care și

regulile de interpretare logică, cu trimitere la cea potrivit căreia legea

specială constituie excepția și este de strică interpretare) care este momentul

și care dispoziții din legea anterioară au ieșit din vigoare prin abrogare și,

după caz, care au supraviețuit, și respectiv, care este momentul și ce

dispoziții ale legii noi sunt imediată aplicare și, după caz, care

retroactivează.

Rezultă că ceea ce recurenta a invocat ca

reprezentând obiect al excepției de neconstituționalitate, în realitate,

constituie o metodă de interpretare a unei norme de drept (în speță supusă

analizei, a unei norme prin care s-a instituit un caz de abrogare expresă

implicită), metodă care solicită să fie aplicată astfel încât să impună

concluzia potrivit căreia o anumită normă de drept din legea anterioară,

referitor la care s-ar putea reține că ar cădea sub incidența abrogării, în

realitate nu a fost abrogată ci este încă în vigoare și se aplică cu

prioritate.

Or, metodele de interpretare a normelor de

drept sunt instrumente de lucru lăsate la îndemâna interpretului, în speță, a

judecătorului cauzei, și ele nu se confundă nici cu textele de drept pe care le

interpretează și nici cu concluziile la care ajunge interpretul.

Întrucât nu sunt norme de drept, ci doar

ajută la înțelegerea sau determinarea conținutului acestora, metodele de

interpretare nu pot intra în conflict cu normele constituționale.

Cu atât mai puțin, posibilele concluzii ale

interpretului unei norme de drept, rezultat al folosirii unor anumite metode de

interpretare, chiar dacă, în mod firesc, contribuie la soluționarea unei cauze,

nu pot constitui, de asemenea, obiect al unei excepții de neconstituționalitate.

Aceasta, întrucât nici metodele de

interpretarea ale unei norme de drept și nici posibilele concluzii ale

interpretului nu întrunesc condițiile impuse prin dispozițiile art. 29 alin. (1)

din Legea nr. 47/2001, pentru a fi obiect al unei astfel de excepții, adică nu

sunt nici legi, nici ordonanțe și nici texte de drept.

Așa fiind, pentru considerentele arătate

care, în parte le completează pe cele reținute de curtea de apel, Înalta Curte

urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta SC P. SA împotriva încheierii din data de 1 iunie 2009 a Curții de Apel

Pitești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27

noiembrie 2009.