ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9710/2009
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9710/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de față, constată:
Prin cererea
înregistrată, la data de 14 aprilie 2008,
reclamantul U.
N. a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA
solicitând să fie obligată la plata 1400 lei, reprezentând contravaloarea unor
drepturi salariale cuvenite și neacordate.
Prin sentința civilă nr.
1187 din 2 iulie 2008, Tribunalul Dâmbovița, secția
civilă,
în
raport de prevederile art. 284 alin. (2) C. muncii, și-a declinat competența de
soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.
Prin sentința civilă nr.
132/ CM din 26 ianuarie 2009, a Tribunalului Argeș,
secția civilă,
a admis cererea reclamantului și a obligat pe pârâtă să-i plătească
reclamantului suplimentările de drepturi salariale cuvenite și neacordate cu
ocazia Paștelui - 2005, potrivit dispozițiilor art. 168 alin. (1) C. muncii, în
funcție de salariul de bază mediu pe unitate, din care se vor deduce
contribuțiile aferente impozitelor și bugetelor de asigurări sociale, drepturi
ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta SC
P. SA
În cursul judecării recursului, pârâta a
invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Argeș de a soluționa
litigiul, apreciind că, în raport de prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999
privind soluționarea conflictelor de muncă, competența revenea instanței
judecătorești în a cărei circumscripție își are sediul reclamantul (cu
mențiunea că aceste dispoziții nu au fost abrogate prin Legea nr. 53/2003 -
Codul Muncii) și nu instanței în a cărei rază teritorială își are sediul
reclamantul, astfel cum prevăd dispozițiile art. 284 alin. (2) C. muncii și cum
greșit a reținut prima instanță.
În motivarea excepției, pârâta a invocat că,
în raport cu Legea nr. 168/1999 care este lege organică specială, Codul Muncii
este lege generală, așa a susținut că după intrarea în vigoare
-
a
Legii nr. 24/20O8 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative, nu mai există temei juridic pentru instituirea unor cazuri
de abrogare implicită cum este cel prevăzut de art. 298 alin. (2) ultima
liniuță din C. muncii.
Totodată, pârâta a
invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor
cuprinse în art. 298 alin. (2)
ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii (c
u referire la dispozițiile art.
72 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea
conflictelor de muncă),
susținând că ar fi contrare următoarelor dispoziții
din Constituția Românie:
- art. 1 alin. (4):
Statul se organizează potrivit principiului
separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească,
în cadrul democrației constituționale.
- art. 1 alin. (5):
In România, respectarea Constituției, a supremației
sale și a legilor este obligatorie.
- art. 73 alin. (3):
Prin lege organică se reglementează (...) p) regimul
general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția
socială;
- art. 79 alin. (1):
Consiliul Legislativ este organ consultativ de
specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în
vederea sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații. El ține
evidența oficială a legislației României.
Motivul de neconstituționalitate invocat a
pornit, în principal, de la premisa că ambele legi mai sus-menționate sunt legi
organice, dintre care una (Legea nr. 168/1999) are caracter special, iar
cealaltă (Codul Muncii) reprezintă dreptul comun în materia care interesează
litigiul, aceea a soluționării conflictelor de muncă și de la faptul că cele două
acte normative reglementează diferit problema competenței teritoriale a
instanței competente să soluționeze astfel de litigii.
S-a susținut și că, în conformitate cu
dispozițiile Legii nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă
instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau aliniate din
același act normativ ori în două sau mai multe acte normative, iar în cazul
unor paralelisme se apelează la norma de trimitere, cu mențiunea că, după
intrarea în vigoare a acestui act normativ nu mai există temei legal pentru
operarea abrogării implicit, categorie în care se încadrează și norma de drept
atacată pentru neconstituționalitate.
Prin încheierea
pronunțată la 1 iunie 2009, în dosarul nr. 2907/120/2008,
Curtea de Apel Pitești, secția
civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă si asigurări
sociale, pentru cauze cu
minori si de familie,
a respins cererea de sesizare a Curții
Constituționale, apreciind că nu sunt întrunite
cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Astfel, s-a constatat că, în realizarea
demersului de sesizare a Curții Constituționale, instanța de drept comun are
obligația să verifice dacă textul a cărui neconstituționalitate s-a invocat are
legătură cu soluționarea cauzei și că această legătură trebuie privită din
perspectiva normelor de drept material și procesual, cărora le este circumscris
litigiul dedus judecății.
Cum însă, în speță, ceea ce se pune în
discuție este o problemă de interpretare a unor normele de drept succesive
privitoare la competența teritorială a instanțelor de drept comun, adică o
problemă de interpretare și de aplicare în timp a legii procesual civile care,
în mod necontestat, este în competența jurisdicțională a instanțelor de drept
comun, curtea de apel a reținut că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art.
29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și, pe cale de consecință, că nu se
justifică sesizarea Curții Constituționale.
Împotriva acestei soluții a declarat recurs
pârâta SC P. SA, care a susținut caracterul nelegal al încheierii din punct de
vedere al modalității în care s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 29 din
Legea nr. 47/1992.
Invocând neconstituționalitatea dispozițiilor
art. 284 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, recurenta a pretins că
acest text introduce un caz de abrogare implicită, lucru nepermis după intrarea
în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă, prin care se reglementează doar abrogarea expresă, totală sau
parțială.
S-a făcut referire, de asemenea, la raportul
dintre norma specială (conținută de Legea nr. 168/1999) și cea generală (Codul
muncii), la faptul că acestea reglementează diferit problema competenței
teritoriale în materia conflictelor de muncă, precum și la împrejurarea că
soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea
ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.
Analizând recursul, Înalta
Curte constată că nu poate fii primit pentru
următoarele considerente:
În drept,
potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, această instanță
decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de
arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a
unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are
legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi
obiectul acestuia.
Rezultă că legiuitorul a statuat că pot face
obiectul unei astfel de excepții, adică norme de drept în vigoare care trebuie
să aibă „legătură cu soluționarea cauzei”, anume, în aplicarea directă a cărora
judecătorul urmează să judece litigiul sau anumite incidente ivite pe parcursul
acestuia.
În speță, dispoziția legală atacată, cuprinsă
în art. 298 alin. (2), liniuța finală C. muncii, prevede că „Pe data intrării
in vigoare a prezentului cod se abrogă: (..) - orice alte dispoziții contrare”.
Această dispoziție, care instituie un caz de
abrogare expresă indirectă, și nu un caz de abrogare implicită (tacită), cum
eronat susține pârâta, nu reglementează competența teritorială a niciunei
instanțe și nu este de natură, prin ea însăși, să constituie fundamentul
judecății unei pricini în fond sau a unei excepții procesuale ci, presupune o
verificare și o determinare a acțiunii în timp a legii care o cuprinde (Codul
Muncii), în raport cu legea anterioară (Legea nr. 168/1999).
În aplicarea unui astfel de text de lege,
judecătorul are a stabili, folosind metodele de interpretare (printre care și
regulile de interpretare logică, cu trimitere la cea potrivit căreia legea
specială constituie excepția și este de strică interpretare) care este momentul
și care dispoziții din legea anterioară au ieșit din vigoare prin abrogare și,
după caz, care au supraviețuit, și respectiv, care este momentul și ce
dispoziții ale legii noi sunt imediată aplicare și, după caz, care
retroactivează.
Rezultă că ceea ce recurenta a invocat ca
reprezentând obiect al excepției de neconstituționalitate, în realitate,
constituie o metodă de interpretare a unei norme de drept (în speță supusă
analizei, a unei norme prin care s-a instituit un caz de abrogare expresă
implicită), metodă care solicită să fie aplicată astfel încât să impună
concluzia potrivit căreia o anumită normă de drept din legea anterioară,
referitor la care s-ar putea reține că ar cădea sub incidența abrogării, în
realitate nu a fost abrogată ci este încă în vigoare și se aplică cu
prioritate.
Or, metodele de interpretare a normelor de
drept sunt instrumente de lucru lăsate la îndemâna interpretului, în speță, a
judecătorului cauzei, și ele nu se confundă nici cu textele de drept pe care le
interpretează și nici cu concluziile la care ajunge interpretul.
Întrucât nu sunt norme de drept, ci doar
ajută la înțelegerea sau determinarea conținutului acestora, metodele de
interpretare nu pot intra în conflict cu normele constituționale.
Cu atât mai puțin, posibilele concluzii ale
interpretului unei norme de drept, rezultat al folosirii unor anumite metode de
interpretare, chiar dacă, în mod firesc, contribuie la soluționarea unei cauze,
nu pot constitui, de asemenea, obiect al unei excepții de neconstituționalitate.
Aceasta, întrucât nici metodele de
interpretarea ale unei norme de drept și nici posibilele concluzii ale
interpretului nu întrunesc condițiile impuse prin dispozițiile art. 29 alin. (1)
din Legea nr. 47/2001, pentru a fi obiect al unei astfel de excepții, adică nu
sunt nici legi, nici ordonanțe și nici texte de drept.
Așa fiind, pentru considerentele arătate
care, în parte le completează pe cele reținute de curtea de apel, Înalta Curte
urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de
pârâta SC P. SA împotriva încheierii din data de 1 iunie 2009 a Curții de Apel
Pitești, secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 27
noiembrie 2009.