ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 69/2010

Asupra recursului de față, constată:

Prin sentința civilă nr.

617 din 9 martie 2009, Tribunalul Dâmbovița,

secția civilă,

a admis cererea formulată de reclamanții V.G. și T.M. și a obligat pe

pârâta SC P. SA să le plătească suplimentările salariale pentru Crăciunul

anului 2005, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective,

respingând celelalte cereri.

Prin aceeași sentință

a fost respinsă cererea formulată de reclamantul R.N.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta SC

P. SA

În cursul judecării recursului, pârâta a

invocat excepția

necompetenței teritoriale

a Tribunalului Dâmbovița

de a

soluționa litigiul,

apreciind că, în raport de prevederile art. 72 din

Legea nr. l 68/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, competența

revenea instanței judecătorești în a cărei circumscripție își are sediul

reclamantul (cu mențiunea că aceste dispoziții nu au fost abrogate prin Legea nr.

53/2003 - Codul Muncii) și nu instanței în a cărei rază teritorială își are

sediul reclamantul, astfel cum prevăd dispozițiile art. 284 alin. (2) C. muncii

și cum greșit a reținut prima instanță.

În motivarea excepției, pârâta a invocat că,

în raport cu Legea nr. 168/1999 care este lege organică specială, Codul Muncii

este lege generală, și a susținut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, nu

mai există temei juridic pentru instituirea unor cazuri de abrogare implicită

cum este cel prevăzut de art. 298 alin. (2) ultima liniuță din C. muncii.

Totodată, pârâta a invocat excepția de

neconstituționalitate a

prevederilor

cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 -

Codul

Muncii (cu referire la dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999

privind soluționarea conflictelor de muncă),

susținând că ar fi contrare

următoarelor

dispoziții din Constituția Românie:

- art. 1 alin. (4):

Statul se organizează potrivit principiului

separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească

- în cadrul democrației constituționale.

- art. 1 alin. (5):

În România, respectarea Constituției, a supremației

sale și a legilor este obligatorie.

- art. 73 alin. (3):

Prin lege organică se reglementează (.) p) regimul

general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția

socială;

- art. 79 alin. (1):

Consiliul Legislativ este organ consultativ de

specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în

vederea sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații. El ține

evidența oficială a legislației României. Motivul de neconstituționalitate

invocat a pornit, în principal, de la premisa că ambele legi mai sus menționate

sunt legi organice, dintre care una (Legea nr. 168/1999) are caracter special,

iar cealaltă (Codul Muncii) reprezintă dreptul comun în materia care

interesează

litigiul,

aceea a

soluționării conflictelor de muncă și de la faptul că cele două acte normative

reglementează diferit problema competenței teritoriale a instanței competente

să soluționeze astfel de litigii.

S-a susținut și că, în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă

instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau aliniate din

același act normativ ori în două sau mai multe acte normative, iar în cazul

unor paralelisme se apelează la norma de trimitere, cu mențiunea că, după

intrarea în vigoare a acestui act normativ nu mai există temei legal pentru

operarea abrogării implicit, categorie în care se încadrează și norma de drept

atacată pentru neconstituționalitate.

Prin încheierea pronunțată la 1 iulie 2009,

în dosarul nr.

5722/120/2008, Curtea de Apel

Ploiești, secția conflicte de muncă si asigurări

sociale,

a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale, apreciind că nu sunt întrunite cerințele art. 29 din Legea nr.

47/1992.

Instanța a reținut că dispozițiile legale

criticate sub aspectul neconstituționalității sunt dispoziții care se

încadrează în domeniul tehnici legislative iar reglementarea competenței instanței

nu are nicio legătură cu articolele din Constituție învederate de către

recurentă, caz în care, în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 29 alin. (1)

din Legea nr. 47/1992 și, pe cale de consecință, nu se justifică sesizarea

Curții Constituționale.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs

pârâta SC P. SA, care a susținut caracterul nelegal al încheierii din punct de

vedere al modalității în care s-a făcut „aplicarea dispozițiilor art. 29 din

Legea nr. 47/1992”.

Invocând neconstituționalitatea dispozițiilor

art. 284 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, recurenta a pretins că

acest text introduce un caz de abrogare implicită, lucru nepermis după intrarea

în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă, prin care se reglementează doar abrogarea expresă, totală sau

parțială.

S-a făcut referire de asemenea, la raportul

dintre norma specială (conținută de Legea nr. 168/1999) și cea generală (Codul

muncii), la faptul că acestea reglementează diferit problema competenței

teritoriale în materia conflictelor de muncă, precum și la împrejurarea că

soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea

ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.

Analizând recursul, Înalta

Curte constată că nu poate fi primit pentru

următoarele considerente:

În drept,

potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, această instanță

decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de

arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a

unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are

legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul

acestuia.

Rezultă că legiuitorul a statuat că pot face

obiectul unei astfel de

excepții „ legi sau

ordonanțe” ori „dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță

în

vigoare”, adică norme de drept în vigoare care trebuie să aibă „legătură cu

soluționarea cauzei anume, în aplicarea directă a cărora judecătorul urmează să

judece litigiul sau anumite incidente ivite pe parcursul acestuia”.

În speță, dispoziția legală atacată, cuprinsă

în art. 298 alin. (2), liniuța finală din C. muncii, prevede că „Pe data

intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă: (..), orice alte dispoziții

contrare”.

Această dispoziție, care instituie un caz de

abrogare expresă indirectă, și nu un caz de abrogare implicită (tacită), cum

eronat susține pârâta, nu reglementează competența teritorială a niciunei

instanțe și nu este de natură, prin ea însăși, să constituie fundamentul

judecății unei pricini în fond sau a unei excepții procesuale ci, presupune o

verificare și o determinare a acțiunii în timp a legii care o cuprinde (Codul

Muncii), în raport cu legea anterioară (Legea nr. 168/1999).

În aplicarea unui astfel de text de lege,

judecătorul are a stabili, folosind metodele de interpretare (printre care și

regulile de interpretare logică, cu trimitere la cea potrivit căreia legea

specială constituie excepția și este de strică interpretare) care este momentul

și care dispoziții din legea anterioară au ieșit din vigoare prin abrogare și,

după caz, care au supraviețuit, și respectiv, care este momentul și ce

dispoziții ale legii noi sunt imediată aplicare și, după caz, care

retroactivează.

Rezultă că ceea ce recurenta a invocat ca

reprezentând obiect al excepției de neconstituționalitate, în realitate,

constituie o metodă de interpretare a unei norme de drept (în speță supusă

analizei, a unei norme prin care s-a instituit un caz de abrogare expresă

implicită), metodă care solicită să fie aplicată astfel încât să impună

concluzia potrivit căreia o anumită normă de drept din legea anterioară,

referitor la care s-ar putea reține că ar cădea sub incidența abrogării, în

realitate nu a fost abrogată ci este încă în vigoare și se aplică cu

prioritate.

Or, metodele de interpretare a normelor de

drept sunt instrumente de lucru lăsate la îndemâna interpretului, în speță, a

judecătorului cauzei, și ele nu se confundă nici cu textele de drept pe care le

interpretează și nici cu concluziile la care ajunge interpretul.

Întrucât nu sunt norme de drept, ci doar

ajută la înțelegerea sau determinarea conținutului acestora, metodele de

interpretare nu pot intra în conflict cu normele constituționale.

Cu atât mai puțin, posibilele concluzii ale

interpretului unei norme de drept, rezultat al folosirii unor anumite metode de

interpretare, chiar dacă, în mod firesc, contribuie la soluționarea unei cauze,

nu pot constitui, de asemenea, obiect al unei excepții de

neconstituționalitate.

Aceasta, întrucât nici metodele de

interpretarea ale unei norme de drept și nici posibilele concluzii ale

interpretului nu întrunesc condițiile impuse prin dispozițiile art. 29 alin. (1)

din Legea nr. 47/2001, pentru a fi obiect al unei astfel de excepții, adică nu

sunt nici legi, nici ordonanțe și nici texte de drept.

Așa fiind, pentru considerentele arătate

care, în parte le completează pe cele reținute de curtea de apel, Înalta Curte

urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta SC P. SA-membru O.M.V. Grup împotriva încheierii din 1 iulie 2009 a

Curții de Apel Ploiești, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13

ianuarie 2010.