ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3206/2010

Asupra recursului de față, constată:

Prin sentința civilă nr. 1377 din 21 noiembrie 2008,

Tribunalul Constanta, secția civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanții A.A.,

ș.a., și a obligat pe pârâta SC P. SA la plata către reclamanți a suplimentării

salariale pentru aprovizionarea de toamnă - iarnă, în cuantum de cel puțin un

salariu minim la nivel P., pentru perioada 2005 - 2007, actualizate la data

plății efective cu rata inflației și cu dobânda legală.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta SC P. SA.

În cursul judecării recursului, pârâta a invocat

excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța de a soluționa

litigiul, apreciind că, în raport de prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999

privind soluționarea conflictelor de muncă, competența revenea instanței

judecătorești în a cărei circumscripție își au sediul reclamanții (cu mențiunea

că aceste dispoziții nu au fost abrogate prin Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii)

și nu instanței în a cărei rază teritorială își are sediul reclamanta, astfel

cum prevăd dispozițiile art. 284 alin. (2) C. muncii și cum greșit a reținut

prima instanță.

In motivarea excepției, pârâta a invocat că, în raport

cu Legea nr. 168/1999 care este lege organică specială, Codul Muncii este lege

generală, și a susținut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, nu

mai există temei juridic pentru instituirea unor cazuri de abrogare implicită

cum este cel prevăzut de art. 298 alin. (2) ultima liniuță C. muncii.

Totodată, pârâta a invocat excepția de neconstituționalitate

a prevederilor cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr.

53/2003 - Codul Muncii (cu referire la dispozițiile art. 72 din Legea nr.

168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă), susținând că ar fi

contrare următoarelor dispoziții din Constituția României:

-

art. 1 alin. (4): Statul se organizează potrivit

principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și

judecătorească - în cadrul democrației constituționale.

- art. 1 alin. (5): In România, respectarea

Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

- art. 73 alin. (3): Prin lege organică se reglementează

(..) p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele

și protecția socială;

- art. 79 alin. (1): Consiliul Legislativ este organ

consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte

normative în vederea sistematizării, unificării și coordonării întregii

legislații. El ține evidența oficială a legislației României.

Motivul de neconstituționalitate invocat a pornit, în

principal, de la premisa că ambele legi mai sus menționate sunt legi organice,

dintre care una (Legea nr. 168/1999) are caracter special, iar cealaltă (Codul

Muncii) reprezintă dreptul comun în materia care interesează litigiul, aceea a

soluționării conflictelor de muncă și de la faptul că cele două acte normative

reglementează diferit problema competenței teritoriale a instanței competente

să soluționeze astfel de litigii.

S-a susținut și că, în conformitate cu dispozițiile

Legii nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă instituirea

acelorași reglementări în mai multe articole sau aliniate din același act

normativ ori în două sau mai multe acte normative, iar în cazul unor

paralelisme se apelează la norma de trimitere, cu mențiunea că, după intrarea

în vigoare a acestui act normativ nu mai există temei legal pentru operarea

abrogării implicit, categorie în care se încadrează și norma de drept atacată

pentru neconstituționalitate.

Prin încheierea pronunțată la 26 mai 2009, Curtea de

Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, precum și

pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale a respins

cererea de sesizare a Curții Constituționale.

În pronunțarea acestei soluții, curtea a reținut că ceea

ce se pune în discuție este o problemă de interpretare a unor normele de drept

succesive privitoare la competența teritorială a instanțelor de drept comun,

adică o problemă de interpretare și de aplicare în timp a legii procesual civile

care, în mod necontestat, este în competența jurisdicțională a instanțelor de

drept comun.

Nu au fost reținute nici criticile vizând pretinsa

încălcare a prevederilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului

întrucât lipsa de claritate, previzibilitate sau coerență a legii poate fi analizată

doar în contextul încălcării unui drept sau a unei libertăți fundamentale, iar

recurenta nu a învederat în ce mod determinarea competenței teritoriale ar

putea afecta dreptul de acces la o instanță sau dreptul la un proces echitabil

al recurentei.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâta SC

P. SA, care a susținut caracterul nelegal al soluției din punct de vedere al

modalității în care s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Invocând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 284

alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, recurenta a pretins că acest

text introduce un caz de abrogare implicită, lucru nepermis după intrarea în

vigoare a dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă, prin care se reglementează doar abrogarea expresă, totală sau

parțială.

S-a făcut referire de asemenea, la raportul dintre norma

specială (conținută de Legea nr. 168/1999) și cea generală (Codul muncii), - la

faptul că acestea reglementează diferit problema competenței teritoriale în materia

conflictelor de muncă, precum și la împrejurarea că soluționarea excepției de

necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr.

168/1999 mai este sau nu în vigoare.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi

primit pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr.

47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, această

instanță decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești

sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau

ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare,

care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare

ar fi obiectul acestuia.

Rezultă că legiuitorul a statuat că pot face obiectul

unei astfel

de excepții ,, legi sau

ordonanțe" ori „dispoziții dintr-o lege sau dintr-o

ordonanță în

vigoare", adică norme de drept în vigoare care trebuie să

aibă „legătură cu soluționarea cauzei

",

anume, în aplicarea directă a

cărora

judecătorul urmează să judece litigiul sau anumite incidente ivite pe parcursul

acestuia.

In speță, dispoziția legală atacată, cuprinsă în art.

298 alin. (2),

liniuța finală C. muncii

prevede că „Pe data intrării în vigoare a

prezentului cod se abrogă:

(...)

- orice alte dispoziții contrare.".

Această dispoziție, care instituie un caz de abrogare

expresă indirectă, și nu un caz de abrogare implicită (tacită), cum eronat

susține pârâta, nu reglementează competența teritorială a niciunei instanțe și

nu este de natură, prin ea însăși, să constituie fundamentul judecății unei

pricini în fond sau a unei excepții procesuale ci, presupune o verificare și o

determinare a acțiunii în timp a legii care o cuprinde (Codul Muncii), în

raport cu legea anterioară (Legea nr. 168/1999).

In aplicarea unui astfel de text de lege, judecătorul

are a stabili, folosind metodele de interpretare (printre care și regulile de

interpretare logică, cu trimitere la cea potrivit căreia legea specială

constituie excepția și este de strică interpretare) care este momentul și care

dispoziții din legea anterioară au ieșit din vigoare prin abrogare și, după

caz, care au supraviețuit, și respectiv, care este momentul și ce dispoziții

ale legii noi sunt imediată aplicare și, după caz, care retroactivează.

Rezultă că ceea ce recurenta a invocat ca reprezentând

obiect al excepției de neconstituționalitate, în realitate, constituie o metodă

de interpretare a unei norme de drept (în speță supusă analizei, a unei norme

prin care s-a instituit un caz de abrogare expresă implicită), metodă care

solicită să fie aplicată astfel încât să impună concluzia potrivit căreia o

anumită normă de drept din legea anterioară, referitor la care s-ar putea

reține că ar cădea sub incidența abrogării, în realitate nu a fost abrogată ci

este încă în vigoare și se aplică cu prioritate.

Or, metodele de interpretare a normelor de drept sunt

instrumente de lucru lăsate la îndemâna interpretului, în speță, a

judecătorului cauzei, și ele nu se confundă nici cu textele de drept pe care le

interpretează și nici cu concluziile la care ajunge interpretul.

Întrucât nu sunt norme de drept, ci doar ajută la

înțelegerea sau determinarea conținutului acestora, metodele de interpretare nu

pot intra în conflict cu normele constituționale.

Cu atât mai puțin, posibilele concluzii ale

interpretului unei norme de drept, rezultat al folosirii unor anumite metode de

interpretare, chiar dacă, în mod firesc, contribuie la soluționarea unei cauze,

nu pot constitui, de asemenea obiect al unei excepții de neconstitutionalitate.

Aceasta, întrucât nici metodele de interpretarea ale

unei norme de drept și nici posibilele concluzii ale interpretului nu întrunesc

condițiile impuse prin dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/2001,

pentru a fi obiect al unei astfel de excepții, adică nu sunt nici legi, nici

ordonanțe și nici texte de drept.

Așa fiind, pentru considerentele arătate care, în parte

le completează pe cele reținute de curtea de apel, Înalta Curte urmează a

constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P.

SA - membru O.M.V. G. împotriva încheierii din 26 mai 2009 pronunțată de Curtea

de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, precum

și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 mai 2010.