ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10166/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10166/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față, constată:

Prin cererea înregistrată la data de 6 octombrie 2008,

reclamanții S.D.

, M.A., G.V., N.I., M.A., C.G., G.E., C.I.L.,

C.D., E.G., S.E., C.F., M.O., G.S., B.S., R.(B.)E., E.B., C.M.C., C.V.R., M.N.,

F.I., F.V., T.N., au chemat în judecată pe pârâta SC P. SA solicitând să fie

obligată la plata contravalorii unor drepturi salariale cuvenite și neacordate,

reprezentând contravaloarea aprovizionării de toamnă - iarnă, pentru anii 2005,

2006 și 2007, actualizate la data plății și cu dobânda legală.

Prin sentința civilă nr. 1373 din 21 noiembrie 2008, Tribunalul

Constanța,

secția civilă

a admis cererea și a obligat pe pârâtă să

plătească reclamanților suplimentările salariale pentru aprovizionarea de

toamnă-iarnă, în cuantum de cel puțin un salariu minim la nivel de P., pentru

perioada 2005 -2007, actualizate la data plății efective, actualizate cu rata

inflației și dobânda legală.

Împotriva

sentinței a declarat recurs pârâta SC P. SA

În cursul

judecării recursului, pârâta a invocat excepția

necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța

de a soluționa litigiul,

apreciind că, în

raport de prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea

conflictelor de muncă, competența revenea instanței judecătorești în a cărei

circumscripție își are sediul reclamantul (cu mențiunea că aceste dispoziții nu

au fost abrogate prin Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii) și nu instanței în a

cărei rază teritorială își are sediul reclamantul, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 284 alin. (2) C. muncii și cum greșit a reținut prima

instanță.

În motivarea excepției,

pârâta a invocat că, în raport cu Legea nr. 168/1999 care este lege organică

specială, Codul Muncii este lege generală, și a susținut că, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative, nu mai există temei juridic pentru instituirea

unor cazuri de abrogare implicită cum este cel prevăzut de art. 298 alin. (2)

ultima liniuță C. muncii.

Totodată,

pârâta a invocat excepția de neconstituționalitate a

prevederilor cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr.

53/2003 -

Codul Muncii (cu referire

la dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind

soluționarea

conflictelor de munca), susținând că ar fi contrare următoarelor dispoziții din

Constituția României art. 1 alin. (4). Statul se organizează potrivit

principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și

judecătorească - în cadrul democrației constituționale.

- art. 1 alin.

(5): In România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie.

- art. 73

alin. (3):

Prin lege organică se

reglementează (..) p) regimul general privind raporturile de muncă,

sindicatele, patronatele și protecția socială;

- art. 79

alin. (1):

Consiliul Legislativ

este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează

proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării și coordonării

întregii legislații. El ține evidența oficială a legislației României. Motivul

de neconstituționalitate invocat a pornit, în principal, de la premisa că

ambele legi mai sus menționate sunt legi organice, dintre care una (Legea nr.

168/1999) are caracter special, iar cealaltă (Codul Muncii) reprezintă dreptul

comun în materia care interesează litigiul, aceea a soluționării conflictelor

de muncă și de la faptul că cele două acte normative reglementează diferit

problema competenței teritoriale a instanței competente să soluționeze astfel

de litigii.

S-a susținut

și că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 24/2000, în procesul de legiferare

este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau

aliniate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative, iar

în cazul unor paralelisme se apelează la norma de trimitere, cu mențiunea că,

după intrarea în vigoare a acestui act normativ nu mai există temei legal

pentru operarea abrogării implicit, categorie în care se încadrează și norma de

drept atacată pentru neconstituționalitate.

Prin

încheierea pronunțată la 26 mai 2009, în dosarul nr.

8248/118/ 2008, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și de

familie,

litigii de muncă și asigurări sociale,

a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale.

În motivarea

încheierii instanța a reținut că excepția contravine prevederilor art. 29 din

Legea nr. 47/1992, întrucât, prin intermediul acesteia nu se solicită Curții

Constituționale să verifice constituționalitatea unui text de lege în raport de

prevederile constituționale ci se solicită ca această instanță să se pronunțe

cu privire la interpretarea și aplicarea unor texte de lege, relative la

competența teritorială a instanțelor judecătorești, ceea ce nu este permis.

Totodată, s-a

reținut că jurisprudența Curții Europene de Justiție nu garantează dreptul

părților de a sesiza cu titlu preliminar o instanță națională sau

internațională, în speță, Curtea Constituțională, judecătorul cauzei fiind în

drept să decidă dacă o asemenea măsură este necesară și posibilă, un refuz

putând contraveni dispozițiilor art. 6 C.E.D.O. numai în măsura în care este

arbitrar și nu atunci când acesta se sprijină pe o jurisprudența constantă a

instanței de contencios constituțional.

Mai mult,

instanța a reținut că lipsa de claritate, previzibilitate sau de coerență a

unui text de lege poate fi analizată, în respectarea art. 6 din Convenție în

contextul unei pretinse încălcări, în substanța lor, a unuia din drepturile sau

libertățile fundamentale prevăzute de aceasta, ceea ce nu este cazul în speță,

dispozițiile legale criticate sub aspectul clarității lor având efect doar cu

privire la determinarea competența teritorială a instanței care judecă conflicte

de muncă.

Împotriva

acestei soluții a declarat recurs pârâta SC P. SA, care a susținut caracterul

nelegal al încheierii din punct de vedere al modalității în care s-a făcut

aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Invocând

neconstituționalitatea dispozițiilor art. 284 alin. (2) ultima liniuță din

Legea nr. 53/2003, recurenta a pretins că acest text introduce un caz de

abrogare implicită, lucru nepermis după intrarea în vigoare a dispozițiilor

Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, prin care se

reglementează doar abrogarea expresă, totală sau parțială.

S-a făcut

referire de asemenea, la raportul dintre norma specială (conținută de Legea nr.

168/1999) și cea generală (Codul muncii), la faptul că acestea reglementează

diferit problema competenței teritoriale în materia conflictelor de muncă,

precum și la împrejurarea că soluționarea excepției de necompetență teritorială

presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în

vigoare.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fii primit pentru

următoarele considerente:

În drept,

potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr.

47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, această

instanță decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești

sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe

ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are

legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului si oricare ar fi

obiectul acestuia.

Rezultă că

legiuitorul a statuat că pot face obiectul unei astfel de

excepții „ legi sau ordonanțe'' ori „dispoziții

dintr-o lege sau dintr-o ordonanță

în vigoare", adică norme de

drept în vigoare care trebuie să aibă „legătură cu soluționarea cauzei",

anume, în aplicarea directă a cărora judecătorul urmează să judece litigiul sau

anumite incidente ivite pe parcursul acestuia.

In speță,

dispoziția legală atacată, cuprinsă în art. 298 alin. (2), liniuța finală C.

muncii prevede că „Pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abroga:

(...) - orice alte dispoziții contrare.".

Această

dispoziție, care instituie un caz de abrogare expresă indirectă, și nu un caz

de abrogare implicită (tacită), cum eronat susține pârâta, nu reglementează

competența teritorială a niciunei instanțe și nu este de natură, prin ea

însăși, să constituie fundamentul judecății unei pricini în fond sau a unei

excepții procesuale ci, presupune o verificare și o determinare a acțiunii în

timp a legii care o cuprinde (Codul Muncii), în raport cu legea anterioară

(Legea nr. 168/1999).

În aplicarea

unui astfel de text de lege, judecătorul are a stabili, folosind metodele de

interpretare (printre care și regulile de interpretare logică, cu trimitere la

cea potrivit căreia legea specială constituie excepția și este de strică

interpretare) care este momentul și care dispoziții din legea anterioară au

ieșit din vigoare prin abrogare și, după caz, care au supraviețuit, și

respectiv, care este momentul și ce dispoziții ale legii noi sunt imediată

aplicare și, după caz, care retroactivează.

Rezultă că

ceea ce recurenta a invocat ca reprezentând obiect al excepției de

neconstituționalitate, în realitate, constituie o metodă de interpretare a unei

norme de drept (în speță supusă analizei, a unei norme prin care s-a instituit

un caz de abrogare expresă implicită), metodă care solicită să fie aplicată

astfel încât să impună concluzia potrivit căreia o anumită normă de drept din

legea anterioară, referitor la care s-ar putea reține că ar cădea sub incidența

abrogării, în realitate nu a fost abrogată ci este încă în vigoare și se aplică

cu prioritate.

Or, metodele

de interpretare a normelor de drept sunt instrumente de lucru lăsate la

îndemâna interpretului, în speță, a judecătorului cauzei, și ele nu se confundă

nici cu textele de drept pe care le interpretează și nici cu concluziile la

care ajunge interpretul.

Întrucât nu

sunt norme de drept, ci doar ajută la înțelegerea sau determinarea conținutului

acestora, metodele de interpretare nu pot intra în conflict cu normele

constituționale.

Cu atât mai

puțin, posibilele concluzii ale interpretului unei norme de drept, rezultat al

folosirii unor anumite metode de interpretare, chiar dacă, în mod firesc,

contribuie la soluționarea unei cauze, nu pot constitui, de asemenea obiect al

unei excepții de neconstituționalitate.

Aceasta,

întrucât nici metodele de interpretarea ale unei norme de drept și nici

posibilele concluzii ale interpretului nu întrunesc condițiile impuse prin

dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/2001, pentru a fi obiect al

unei astfel de excepții, adică nu sunt nici legi, nici ordonanțe și nici texte

de drept.

Așa fiind,

pentru considerentele arătate care, în parte le completează pe cele reținute de

curtea de apel, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se

dovedește a fi nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E

C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA - membru O.M.V Grup împotriva

încheierii din 26 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 16 decembrie 2009.