ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 465/2003

S-a

luat în examinare recursul declarat de M.V. împotriva deciziei nr.89 din 21

martie 2002 a Curții de Conturi – Secția jurisdicțională.

La

apelul nominal s-au prezentat: recurentul M.V., personal și intimatul

Ministerul Industriei și Resurselor reprezentat de consilierul juridic P.N. A

lipsit intimata Curtea de Conturi a României.

Procedura

completă.

Recurentul

M.V.  a susținut și dezvoltat motivele de recurs, solicitând admiterea

recursului, casarea  hotărârilor  atacate iar pe fondul cauzei, respingerea

încheierii  de sesizare, cu consecința exonerării de plata  despăgubirilor

civile.

Reprezentanta

Ministerului Industriei și Resurselor a pus concluzii de respingere a

recursului, ca nefondat.

C

U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

M.V.

a declarat recurs, în temeiul art.82 din  Legea nr.84/1992, împotriva deciziei

nr.89 din 21 martie 2002 pronunțată de Curtea de Conturi – Secția

jurisdicțională.

Recurentul

susține că decizia cuprinde motive contradictorii sau străine de natura

pricinii, că instanța a schimbat înțelesul actului dedus judecății, că

hotărârea s-a dat cu aplicarea greșită a legii  și că instanța nu s-a pronunțat

asupra unui mijloc de apărare  hotărâtor pentru dezlegarea pricinii.

Consideră

că în calitate de director al Direcției administrative nu avea atribuții în ce

privește realitattea sau exactitatea foilor de parcurs, iar  avizul său dat pe

centralizatorul lunar al foilor de parcurs nu presupune verificarea realității

curselor efectuate.

Menționează

că șoferii consemnează cursele, iar confirmarea curselor se face de către

beneficiarii acestora, în cazul de față confirmarea fiind  făcută de șefii de

cabinet ai demnitarilor ale căror autoturisme au fost folosite în timp ce

aceștia s-au aflat în  deplasare în străinătate.

Arată

că s-a reținut greșit că este vinovat de producerea prejudiciului pentru

efectuarea curselor  în cadrul deplasărilor făcute în  străinătate, când  în

realitate cursele s-au efectuat în țară și că intra în responsabilitatea

direcției pe care o conduce, asigurarea și utilizarea corespunzătoare a

parcului auto și gestionarea acestuia, dar că nu există o astfel de atribuție

în ce privește verificarea realității datelor din foile de parcurs și dreptul

de a dispune asupra utilizării autoturismelor destinate demnitarilor.

Analizând

motivele de recurs invocate, în raport de probele administrate în cauză, Curtea

reține următoarele:

Prin

încheierea de sesizare nr.194 din 22 decembrie 2000 a completului de

consilieri de conturi s-a solicitat stabilirea răspunderii recurentului   M.V.  față

de Ministerul Industriei și Resurselor până la concurența sumei de 9.656.516

lei reprezentând cheltuieli efectuate fără bază legală și a sumei de 7.025.115

lei reprezentând foloase nerealizate aferente sumei de 9.656.516 lei.

Colegiul

jurisdicțional al Curții de Conturi, prin sentința nr.54 din 24 octombrie 2001

a admis în parte încheierea de sesizare și a obligat  pe  M.V.   să plătească

Ministerului Industriei și Resurselor suma de 9.656.516 lei cu titlu de

despăgubiri civile, plus daune aferente nivelului dobânzii de 35,98% pentru

perioada 1 ianuarie 2000 și până la plata  debitului. De asemenea, a dispus

aplicarea măsurilor asiguratorii asupra bunurilor și veniturilor pârâtului   M.V.

și  obligarea acestuia la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Recursul

jurisdicțional declarat de  M.V.  împotriva sentinței a fost respins prin

decizia nr.89 din 21 martie 2002 a Curții de Conturi – Secția jurisdicțională,

decizie atacată prin recursul de față.

Instanțele

Curții de Conturi au reținut că recurentul este persoana răspunzătoare pentru

prejudiciul produs Ministerului Industriei și Resurselor,  reprezentând

contravaloarea a 1.169 litri carburanți consumați cu folosirea nejustificată a

autoturismelor, care în calitate de director al Direcției administrative avea

răspunderea activității de transporturi și întreținere, de asigurare și

utilizare corespunzătoare a parcului auto și de gestionare și dotare a

acestuia, conform prevederilor art.43 alin.3 din Regulamentul de organizare și

funcționare a ministerului.

Au

mai reținut că recurentul era cel care avea ca sarcină de serviciu aprobarea

centralizatorului realizărilor de  consum.

Culpa

recurentului în producerea prejudiciului a fost reținută corect de către aceste

instanțe, vinovăția sa constând în îndeplinirea  defectuoasă a sarcinilor de

serviciu, prin aceea că nu au verificat exactitatea și realitatea datelor

înscrise în documentele justificative privind consumul de carburanți.

În

calitatea sa de director al Direcției administrative din minister avea

obligația, conform prevederilor art.43 pct.3 din Regulamentul de organizare și

funcționare, de a răspunde de activitatea de  transporturi și întreținere, de

asigurarea și utilizarea corespunzătoare a parcului auto al ministerului, de

gestionarea și dotarea parcului auto.

Recurentul

este cel care a aprobat centralizatorul lunar al  realizărilor de consum pentru

autoturismele ministerului, iar în baza aprobării sale s-a făcut decontarea

carburanților consumați pentru întrebuințarea nejudicioasă a autoturismelor

repartizate  demnitarilor spre folosire în interes se serviciu, în perioada în

care aceștia se aflau în străinătate.

Recurentul

avea obligația de a verifica dacă autoturismele s-au folosit în scopul pentru

care au fost destinate și numai în această  situație trebuia să aprobe

decontarea cheltuielilor făcute în acest sens, nu să procedeze la aprobarea

unor plăți nejustificate.

Susținerea

sa că nu avea ca atribuție de serviciu verificarea  realității și exactității

mențiunilor din filele de parcurs, nu poate fi reținută, în cadrul atribuților

generale prevăzute de art.43 pct.3 din Regulamentul de organizare și

funcționare a ministerului avea și obligația de a  se ocupa de utilizarea

corespunzătoare a parcului auto, ceea ce nu a făcut în cazul de față.

Această

răspundere îi revenea atât în calitate de conducător al unui compartiment, în

nume propriu, cât și pentru că nu a urmărit ca subordonații săi să nu dispună

efectuarea nejustificată a  diverse transporturi cu autoturismele repartizate

demnitarilor spre folosire în interesul serviciului.

Pentru

considerentele arătate mai sus, în temeiul art.84 din Legea nr.94/1992, se va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul  declarat de

Miculescu Valentin împotriva deciziei nr.89 din 21 martie 2002 a Curții de

Conturi – Secția jurisdicțională, ca nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi  5 februarie 2003.