ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 596/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 596/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC C.R.E. SRL s-a adresat Judecătoriei

Sectorului 6 București și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să o

oblige pe pârâta SC S. SA București să-i permită trecerea pe terenul său către calea

publică stabilind o servitute de trecere, cu cheltuieli de judecată.

Analizând obiectul cererii,

Judecătoria s-a oprit asupra excepției de comercialitate și stabilind că scopul

instituirii servituții este de a exploata eficient imobilul afectat activității

de comerț, a considerat că se află în fața unui litigiu de natură comercială

care atrage competența Tribunalului București, secția comercială, în

conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Primind dosarul, Secția

comercială a Tribunalului București a apreciat că dreptul de servitute este un

dezmembrământ al dreptului de proprietate care este definit de art. 576 C. civ.

și că în aceste condiții nu prezintă nicio importanță faptul că fondul dominant

face parte din fondul comerț, întrucât prezumția de comercialitate a fost

înlăturată de natura civilă a actului. În consecință Tribunalul și-a declinat

competența în favoarea Judecătoriei Sector 6 București. Totodată a constatat

existența unui conflict negativ de competență iar în temeiul art. 22 alin. (2) C.

proc. civ., dosarul a fost înaintat Curții de Apel București pentru emiterea

regulatorului de competență.

Curtea de Apel București, secția

comercială, prin sentința nr. 155 din 8 august 2007 după ce admite că

servitutea este un drept real imobiliar, reține că Tribunalul a avut în vedere

la stabilirea competenței Judecătoriei o abordare tradițională a aplicării

legii și nu o dispoziție legală expresă care să excepteze de la jurisdicția

comercială litigiile cu caracter real, în privința cărora se aplică

dispozițiile art. 56 C. com. A mai reținut Curtea că societatea comercială își

desfășoară activitatea în domeniul imobiliar astfel că în raport de art. 4 C.

com. și art. 4 din actul constitutiv, competența a fost stabilită în favoarea Tribunalului

București, secția comercială.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta SC S. SA prin care a invocat motivul prevăzut de art. 304

alin.

(9) C. proc. civ. pentru a

susține nelegalitatea regulatorului de competență dat de Curtea de Apel.

În argumentarea aplicării

greșite a legii recurenta a susținut că litigiul dedus judecății are ca obiect

stabilirea unui drept de servitute așa cum este definit de art. 576 C. civ.

Acesta fiind un drept real imobiliar de natură civilă, litigiului îi sunt

aplicabile din punctul de vedere al competenței materiale prevederile art. 1 pct.

1 C. proc. civ. și nu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. la a

căror aplicare s-a ajuns datorită înțelegerii greșite a prezumției de

comercialitate. În concret a susținut că art. 4 C. com. potrivit căruia se

socotesc fapte de comerț și celelalte contracte și obligațiuni ale unui

comerciant dacă nu sunt de natură civilă, nu se aplică obiectului cauzei,

prezumția de comercialitate fiind răsturnată. În fine, amploarea domeniului

imobiliar, potrivit recurentei nu reprezintă un argument juridic apt să conducă

la eliminarea caracterului civil al unei acțiuni în constituirea unui drept de

servitute, indiferent de categoria din care face parte titularul ei.

Recursul este fondat.

Potrivit art. 304

alin.

(9) C. proc. civ., modificarea sau

casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci

„ când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii„.

Din conținutul textului

redat mai sus care se referă la două ipoteze, (a) „lipsa temeiului legal” și

(b) încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recurenta a argumentat ultima

ipoteză cu referire directă la aplicarea art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.,

privind competența de atribuțiune.

Pentru a răspunde criticii

adusă soluției din apel trebuie mai întâi să se facă distincția între criteriul

obiectiv și cel subiectiv, care trebuie luate în discuție cu referire la

dispozițiile legale criticate ca fiind greșit aplicate.

Primordial în stabilirea

competenței în materie comercială este criteriul obiectiv ceea ce înseamnă că

trebuie să se stabilească mai întâi natura litigiului. Cu alte cuvinte

criteriul comun în stabilirea competenței este natura comercială a litigiului

iar termenii de referință în verificarea naturii comerciale a litigiului se

găsesc în prevederile art. 3 -

art.

4 C. com. și în legile comerciale.

Revenind la motivul invocat

în raport de cele arătate anterior trebuie mai întâi să se analizeze obiectul

acțiunii. Din acest punct de vedere se observă că acțiunea are ca obiect

stabilirea unui drept de servitute, instrument juridic prin intermediul căruia

se exercită dreptul de proprietate asupra unor imobile în raporturile de

vecinătate, drept supus legii civile. Deci, prima observație care se impune

este aceea că părțile nu au dedus judecății un litigiu care își are izvorul

într-o afacere comercială de natură să atragă competența instanței comerciale,

supusă reglementărilor comerciale, care sunt rezervate actelor și faptelor de

comerț.

A doua observație este

legată de comercialitatea raportului juridic, care se urmărește în funcție de

criteriul obiectiv și nu de cel subiectiv astfel că prezența în litigiu a două

societăți comerciale nu este suficientă pentru a atrage competența instanței

comerciale întrucât nu calitatea părților determină natura raportului juridic.

Urmărind criteriul obiectiv

se mai constată că în cauză stabilirea dreptului de servitute s-a solicitat în

raportul de vecinătate și nu ca afacere imobiliară izvorâtă din obiectul de

activitate al societăților comerciale. De aceea includerea activității

imobiliare în obiectul de activitate al societăților implicate în acest proces

nu prezintă nicio relevanță pentru determinarea naturii „actelor și faptelor”

deduse judecății. Aprecierea că fondul dominant face parte din fondul de

comerț, față de sublinierile de mai sus, nu are relevanță în determinarea

comercialității raportului juridic dedus judecății. Nici criteriul subiectiv nu

va fi avut în vedere în această speță pentru determinarea competenței instanței

comerciale întrucât litigiul nu se referă la acte și fapte de comerț care ar

putea să dobândească un caracter comercial datorită calității persoanelor care

le săvârșesc. În consecință, față de argumentele de mai sus critica adusă

sentinței pronunțată în dezlegarea conflictului negativ de competență care a

avut în vedere dispozițiile art. 4 C. com. și obiectul de activitate înserat în

actul constitutiv, este întemeiată.

Revenind la prevederile art.

4 C. com. se constată că în adevăr acesta instituie o prezumție de

comercialitate și pentru alte fapte de comerț, contracte și obligații ale unui

comerciant „dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din

însuși actul”. În speță însă, natura civilă a raportului juridic dedus judecății

înlătură prezumția astfel instituită întrucât raportul juridic ce se urmărește

a fi determinat se reduce la exercitarea dreptului de proprietate privată în

raporturile de vecinătate și nicidecum la acte și fapte de comerț în legătură

cu fondurile în discuție. În aceste condiții natura necomercială a raportului

juridic este evidentă.

În concluzie, față de cele

ce preced, se va reține incidența în cauză a art. 1 pct. 1 C. proc. civ. în ce

privește competența materială, dispoziții în raport de care dezlegarea dată

conflictului negativ de competență, este greșită întrucât s-a dat o

interpretare extensivă dispozițiilor art. 4 C. com.

Așa fiind, conform art. 312

și

art.

304

alin.

(9) C. proc. civ. recursul se va

admite iar sentința va fi modificată în sensul dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâta SC S. SA București împotriva sentinței comerciale nr. 155 din 8 august 2007

a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, modifică sentința recurată

în sensul că stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Sectorului 6 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 februarie 2008.