ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 596/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC C.R.E. SRL s-a adresat Judecătoriei Sectorului 6 București și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să o oblige pe pârâta SC S. SA București să-i permită trecerea pe terenul său către calea publică stabilind o servitute de trecere, cu cheltuieli de judecată. Analizând obiectul cererii, Judecătoria s-a oprit asupra excepției de comercialitate și stabilind că scopul instituirii servituții este de a exploata eficient imobilul afectat activității de comerț, a considerat că se află în fața unui litigiu de natură comercială care atrage competența Tribunalului București, secția comercială, în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.

civ. Primind dosarul, Secția comercială a Tribunalului București a apreciat că dreptul de servitute este un dezmembrământ al dreptului de proprietate care este definit de art. 576 C. civ. și că în aceste condiții nu prezintă nicio importanță faptul că fondul dominant face parte din fondul comerț, întrucât prezumția de comercialitate a fost înlăturată de natura civilă a actului. În consecință Tribunalul și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Sector 6 București. Totodată a constatat existența unui conflict negativ de competență iar în temeiul art. 22 alin. (2) C. proc. civ., dosarul a fost înaintat Curții de Apel București pentru emiterea regulatorului de competență.

Curtea de Apel București, secția comercială, prin sentința nr. 155 din 8 august 2007 după ce admite că servitutea este un drept real imobiliar, reține că Tribunalul a avut în vedere la stabilirea competenței Judecătoriei o abordare tradițională a aplicării legii și nu o dispoziție legală expresă care să excepteze de la jurisdicția comercială litigiile cu caracter real, în privința cărora se aplică dispozițiile art. 56 C. com. A mai reținut Curtea că societatea comercială își desfășoară activitatea în domeniul imobiliar astfel că în raport de art. 4 C. com. și art. 4 din actul constitutiv, competența a fost stabilită în favoarea Tribunalului București, secția comercială. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta SC S. SA prin care a invocat motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc.

civ. pentru a susține nelegalitatea regulatorului de competență dat de Curtea de Apel. În argumentarea aplicării greșite a legii recurenta a susținut că litigiul dedus judecății are ca obiect stabilirea unui drept de servitute așa cum este definit de art. 576 C. civ. Acesta fiind un drept real imobiliar de natură civilă, litigiului îi sunt aplicabile din punctul de vedere al competenței materiale prevederile art. 1 pct. 1 C. proc. civ. și nu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. la a căror aplicare s-a ajuns datorită înțelegerii greșite a prezumției de comercialitate. În concret a susținut că art. 4 C. com. potrivit căruia se socotesc fapte de comerț și celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă, nu se aplică obiectului cauzei, prezumția de comercialitate fiind răsturnată.

În fine, amploarea domeniului imobiliar, potrivit recurentei nu reprezintă un argument juridic apt să conducă la eliminarea caracterului civil al unei acțiuni în constituirea unui drept de servitute, indiferent de categoria din care face parte titularul ei. Recursul este fondat. Potrivit art. 304 alin. (9) C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci „ când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii„. Din conținutul textului redat mai sus care se referă la două ipoteze, (a) „lipsa temeiului legal” și (b) încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recurenta a argumentat ultima ipoteză cu referire directă la aplicarea art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.

civ., privind competența de atribuțiune. Pentru a răspunde criticii adusă soluției din apel trebuie mai întâi să se facă distincția între criteriul obiectiv și cel subiectiv, care trebuie luate în discuție cu referire la dispozițiile legale criticate ca fiind greșit aplicate. Primordial în stabilirea competenței în materie comercială este criteriul obiectiv ceea ce înseamnă că trebuie să se stabilească mai întâi natura litigiului. Cu alte cuvinte criteriul comun în stabilirea competenței este natura comercială a litigiului iar termenii de referință în verificarea naturii comerciale a litigiului se găsesc în prevederile art. 3 - art. 4 C. com. și în legile comerciale. Revenind la motivul invocat în raport de cele arătate anterior trebuie mai întâi să se analizeze obiectul acțiunii.

Din acest punct de vedere se observă că acțiunea are ca obiect stabilirea unui drept de servitute, instrument juridic prin intermediul căruia se exercită dreptul de proprietate asupra unor imobile în raporturile de vecinătate, drept supus legii civile. Deci, prima observație care se impune este aceea că părțile nu au dedus judecății un litigiu care își are izvorul într-o afacere comercială de natură să atragă competența instanței comerciale, supusă reglementărilor comerciale, care sunt rezervate actelor și faptelor de comerț. A doua observație este legată de comercialitatea raportului juridic, care se urmărește în funcție de criteriul obiectiv și nu de cel subiectiv astfel că prezența în litigiu a două societăți comerciale nu este suficientă pentru a atrage competența instanței comerciale întrucât nu calitatea părților determină natura raportului juridic.

Urmărind criteriul obiectiv se mai constată că în cauză stabilirea dreptului de servitute s-a solicitat în raportul de vecinătate și nu ca afacere imobiliară izvorâtă din obiectul de activitate al societăților comerciale. De aceea includerea activității imobiliare în obiectul de activitate al societăților implicate în acest proces nu prezintă nicio relevanță pentru determinarea naturii „actelor și faptelor” deduse judecății. Aprecierea că fondul dominant face parte din fondul de comerț, față de sublinierile de mai sus, nu are relevanță în determinarea comercialității raportului juridic dedus judecății. Nici criteriul subiectiv nu va fi avut în vedere în această speță pentru determinarea competenței instanței comerciale întrucât litigiul nu se referă la acte și fapte de comerț care ar putea să dobândească un caracter comercial datorită calității persoanelor care le săvârșesc.

În consecință, față de argumentele de mai sus critica adusă sentinței pronunțată în dezlegarea conflictului negativ de competență care a avut în vedere dispozițiile art. 4 C. com. și obiectul de activitate înserat în actul constitutiv, este întemeiată. Revenind la prevederile art. 4 C. com. se constată că în adevăr acesta instituie o prezumție de comercialitate și pentru alte fapte de comerț, contracte și obligații ale unui comerciant „dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul”. În speță însă, natura civilă a raportului juridic dedus judecății înlătură prezumția astfel instituită întrucât raportul juridic ce se urmărește a fi determinat se reduce la exercitarea dreptului de proprietate privată în raporturile de vecinătate și nicidecum la acte și fapte de comerț în legătură cu fondurile în discuție.

În aceste condiții natura necomercială a raportului juridic este evidentă. În concluzie, față de cele ce preced, se va reține incidența în cauză a art. 1 pct. 1 C. proc. civ. în ce privește competența materială, dispoziții în raport de care dezlegarea dată conflictului negativ de competență, este greșită întrucât s-a dat o interpretare extensivă dispozițiilor art. 4 C. com. Așa fiind, conform art. 312 și art. 304 alin. (9) C. proc. civ. recursul se va admite iar sentința va fi modificată în sensul dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC S. SA București împotriva sentinței comerciale nr. 155 din 8 august 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, modifică sentința recurată în sensul că stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2008.