ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 213/2010

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 16 mai 2008 în dosarul

Judecătoriei sectorului 1 București reclamantul S.I.E. a chemat în

judecată pârâta SC A.C. SRL București, solicitând pronunțarea

unei hotărâri prin care să se dispună: grănițuirea

și stabilirea liniei de hotar dintre cele două proprietăți

învecinate, anume terenul aflat în proprietate publică a statului și

administrarea S.I.E., în suprafață de 163.288 mp situat în

București, sector 1, și terenul proprietatea pârâtei în

suprafață de 28.812 mp situat în București, sector 1, urmare a

grănițuirii, pârâta să fie obligată să respecte

posesia reclamantului asupra suprafeței de teren de 1.661 mp care face

obiectul suprapunerii dintre cele două terenuri, cu cheltuieli de

judecată.

Pârâta a formulat o cerere de chemare în garanție

împotriva lui T.S. solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 5.979.600

lei reprezentând valoarea terenului în suprafață de 1.661 mp, în

cazul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin sentința nr. 10981 din 19

septembrie 2008 cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului

București, secția comercială, reținându-se că imobilul

pârâtei face parte din fondul său de comerț, că litigiul este

unul comercial, rezultând dintr-un fapt de comerț ce poate fi calificat

atât subiectiv, cât și conex, în strânsă legătură cu

activitatea comercială, cu punerea în valoare a fondului de comerț al

pârâtei.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, care a pronunțat

sentința nr. 13897 din 16 decembrie 2008 prin care, la rândul său,

s-a dezinvestit cu soluționarea acțiunii căreia i-a atribuit

caracter civil, competența fiind declinată în favoarea

Judecătoriei sect. 1 București și constatându-se ivirea

conflictului negativ de competență.

Prin regulator de competență,

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a

pronunțat sentința nr. 10 din 2 februarie 2009 și, în temeiul art.

22 alin. (2) C. proc. civ. a stabilit competența de soluționare în favoarea

Tribunalului București, secția civilă.

În motivarea soluției, Curtea a reținut

că prezumția de comercialitate dată de calitatea de comerciant a

pârâtei are caracter relativ, iar aceasta este răsturnată de

caracterul exclusiv civil al obligației, decurgând din necesitatea

grănițuirii proprietăților învecinate, potrivit art. 584 C.

civ., care constituie temeiul juridic al acțiunii.

Prezumția de comercialitate este

răsturnată nu numai de caracterul de bunuri imobile al celor

două terenuri învecinate, dar și de caracterul civil al acțiunii

în grănițuire, care decurge din caracterul perpetuu și real al

dreptului de proprietate imobiliară. Cum prin acțiunea în grănițuire

se apără însuși dreptul de proprietate asupra terenurilor

învecinate, rezultă că aceasta are caracter de acțiune

reală privind dreptul de proprietate imobiliară.

Reținând însă că acțiunea

este patrimonială, privind două terenuri din care, numai imobilul

pârâtei rezultă că ar avea o valoare situată în jurul sumei de

2.148.250 lei, competența în primă instanță aparține Tribunalului,

ca instanță civilă, cu atât mai mult cu cât, este posibil ca, în

cadrul operațiunii de grănițuire să se constate suprapuneri

ale celor două terenuri, sub acest aspect acțiunea îmbrăcând parțial

forma unei acțiuni în revendicare.

Împotriva acestei sentințe

părțile au declarat recurs.

Reclamantul solicită prin cererea de

recurs stabilirea în mod irevocabil a competenței în favoarea Judecătoriei

sectorului 1 București, susținând că hotărârea atacată

s-a dat cu aplicarea greșită a legii, în speță, a art. 1

pct. 1 și art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., precum și Deciziei nr.

32/2008 în interesul legii.

În motivare susține că

acțiunea pe care a formulat-o este în grănițuire,

întemeiată pe art. 584 C. civ., și are natură civilă,

patrimonială, fiind de competența în primă instanță a judecătoriei.

Prin aceasta s-a cerut instanței de judecată să stabilească

hotarul dintre două proprietăți. Precizează că nu a

formulat o acțiune în revendicare imobiliară, pentru care nici nu

avea calitate procesuală activă, și nici nu a pretins vreun

drept de proprietate asupra terenului aflat în proprietatea pârâtei.

În privința Deciziei nr. 32/2008

susține că aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial la o

dată ulterioară promovării acțiunii, motiv pentru care

cererea a fost socotită, și prin raportare la dispozițiile cuprinse

în art. 3 lit. i) din Legea nr. 146/1997, ca o cerere neevaluabilă în

bani.

Pe de altă parte, recurenta susține

că valoarea obiectului litigiului nu poate fi constituită din

însumarea valorii terenurilor supuse grănițuirii (28.812 mp

proprietatea pârâtei + 168.192 mp aflați în administrarea reclamantei), ci

doar prin raportare la valoarea suprafeței de suprapunere de 1.661 mp,

ceea ce dă o valoare sub plafonul de 500.000 lei stabilit de lege.

Pârâta și chematul în garanție au

declarat recurs, însă fără a fi depuse motivele de nelegalitate

și fără a se face dovada legalei timbrări, deși

părțile au fost citate în acest sens și cu această

mențiune, motiv pentru care, în privința lor urmează a se face

aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, în

sensul anulării celor două recursuri, ca netimbrate.

Cât privește recursul declarat de reclamant

se vor reține următoarele:

Acțiunea promovată de reclamant

este o acțiune civilă în grănițuire, pentru stabilirea hotarului,

a liniei despărțitoare, prin semne exterioare, între două

proprietăți învecinate, întemeiată pe art. 584 C. civ. și

nu are caracterul unei acțiuni în revendicare imobiliară decât

după precizarea corespunzătoare a titularului cererii, potrivit

principiului disponibilității.

Acest tip de acțiune nu poate avea

natură comercială, deoarece nu este generată nici de o

faptă de comerț obiectivă, nici de una subiectivă ori

unilaterală sau mixtă.

Faptele de comerț obiective sunt actele

juridice și operațiunile prevăzute, în principal, în art. 3 C.

com., considerate ca atare datorată naturii lor și pentru motive de

ordine publică, independent de calitatea persoanei care le

săvârșește.

În temeiul art. 4 C. com., actele și

operațiunile săvârșite de comerciant sunt considerate fapte de

comerț subiective. Astfel, inclusiv actele de natură civilă

devin comerciale pentru că ele sunt făcute de un comerciant cu ocazia

exercitării comerțului său, legea instituind o prezumție de

comercialitate pentru toate obligațiile comerciantului, dacă acestea

nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din

însuși actul. Așadar, prezumția are caracter relativ ea putând

fi răsturnată, combătută, în condițiile art. 4 C. com.

Acțiunea juridică în grănițuire

nu este generată, ea nu are la bază o faptă de comerț

subiectivă, adică un act juridic (manifestare de voință în

scopul producerii de efecte juridice) ori o operațiune

săvârșită de comerciant (societatea pârâtă), cu ocazia

exercitării comerțului său.

Nu sunt incidente nici dispozițiile art.

3, nici cele ale art. 4 C. com., ori ale art. 56 C. com. care

reglementează faptele de comerț unilaterale sau mixte, în care

„dacă un act este comercial numai pentru una din părți,

toți contractanții sunt supuși încât privește acest act,

legii comerciale”, deoarece, așa cum s-a reținut mai sus, nu a avut

loc niciun act sau operațiune săvârșită de pârâtă, în

calitate de comerciant și în exercițiul comerțului său.

Fiind stabilită natura civilă a

acțiunii, urmează a se determina caracterul patrimonial ori

neevaluabil în bani a cererii, acest lucru prezentând interes, deoarece, Codul

de procedură civilă prevede reguli de competență diferite

în funcție de acest criteriu.

Independent de poziția oscilantă a

reclamantei din cererea de recurs, care califică acțiunea când

nepatrimonială (introdusă anterior publicării în Monitorul Oficial

a Deciziei nr. 32/2008 și prin raportare la dispozițiile Legii nr. 146/1997

referitoare la timbraj cu taxă fixă), când patrimonială (oferind

și o variantă de calcul a valorii suprafeței de 1.661 mp

raportat la un preț de 137,5 lei/mp), se va reține că în

acțiunea în grănițuire părțile nu sunt obligate

să dovedească existența dreptului de proprietate, obiectul cererii

în speță nefiind evaluabil în bani, iar, pe de altă parte, prin

raportare la Decizia nr. 32/2008 reținută de instanța care a pronunțat

regulatorul de competență, urmează a se constata că

acțiunea de față a fost promovată anterior publicării

acesteia în Monitorul Oficial.

Prin urmare, în raport de prevederile art. 312

alin. (1) și (2) precum și art. 1 pct. 1 coroborat cu art. 2 pct. 1 lit.

b) C. proc. civ. se va admite recursul reclamantului, cu consecința modificării

sentinței recurate și trimiterii cauzei spre soluționare la Judecătoria

sector 1 București, ca instanță civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul S.I.E.

București, împotriva sentinței civile nr. 10 din 2 februarie 2009 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială,

modifică sentința recurată în sensul că stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1

București, ca instanță civilă.

Anulează recursurile declarate de pârâta

SC A.C. SRL București și chematul în garanție T.S. împotriva

aceleiași sentințe ca netimbrate.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2010.