ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3078/2010

Asupra recursurilor penale de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea din 24 august 2010 pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara în Dosarul nr. 4597/108/2009 s-a dispus, printre altele,

menținerea stării de arest a inculpaților D.D.G. și R.U.C.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a reținut, în fapt, următoarele:

Pentru a se putea menține starea de detenție

provizorie, legea cere existența presupunerii rezonabile privind

săvârșirea faptelor imputate inculpaților, iar din probatoriul administrat

nu există date care să conducă la concluzia că măsura

arestării preventive dispusă față de inculpații R.U.C.

și D.D.G. ar fi fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau

că nu mai există temeiuri care să justifice menținerea

acesteia. În acest context, instanța de apel a constatat că

presupunerea rezonabilă privind comiterea faptelor imputate

inculpaților este susținută și de împrejurarea că

prima instanță a pronunțat o hotărâre de condamnare.

În cazul inculpatului R.U.C. au fost reținute

și infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției

și anume, infracțiunea de favorizarea infractorului

prevăzută de art. 264 C. pen.

În fine, reține instanța de apel

numărul mare al faptelor, natura infracțiunilor impune

menținerea în continuare a stării de arest.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs

inculpații D.D.G. și R.U.C. solicitând revocarea măsurii

arestării preventive, întrucât nu mai sunt îndeplinite, cumulativ,

condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., temei avut în

vedere la luarea, respectiv menținerea detenției provizorii.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

examinând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate, dar și din

oficiu, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., constată

că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Prin sentința penală nr. 111 din 12 aprilie 2010,

pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 4597/108/2009 s-a

dispus, printre altele, condamnarea inculpatului R.U.C. la o pedeapsă

rezultantă de 8 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit.

b) pct. 1, 4 și 6 din Legea nr. 39/2003; șantaj, prevăzută

de art. 194 alin. (1) C. pen., tăinuire a infractorului,

prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pen., tentativă la omor

calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1)

și art. 175 alin. (1) lit. a), i) C. pen., lovire, prevăzută de art.

180 alin. (2) C. pen.

Prin aceeași hotărâre, s-a dispus

condamnarea inculpatului D.D.G. la o pedeapsă rezultantă de 2 ani

închisoare.

În fapt, s-a reținut că inculpatul R.U.C. a

fost inițiatorul unui grup infracțional organizat, sens în care a

desfășurat o activitate de coordonare a activității

infracționale a acestui grup pentru comiterea mai multor infracțiuni

de șantaj, de loviri sau alte violențe, de instigare la omor.

Din acest grup infracțional făceau parte

alți 28 de inculpați, printre care și inculpatul D.D.G., scopul

acestui grup fiind acela de obținere a unor beneficii materiale prin

întrebuințarea violenței, amenințărilor și

șantajului.

Activitatea infracțională s-a desfășurat

pe o perioadă mare de timp, inculpații acționând în mod repetat,

în baza unor rezoluții infracționale distincte.

Astfel cum rezultă din mandatele de arestare, dar

și din încheierea recurată, temeiul arestării preventive l-a

constituit art. 148 lit. f) C. proc. pen.

Cu privire la pericolul pentru ordinea publică,

Înalta Curte reține că acesta se menține și în prezent

și implicit justifică menținerea stării de arest în

condițiile în care există probe suficiente care demonstrează

implicarea celor doi inculpați la săvârșirea unor fapte deosebit

de grave.

Sub acest aspect, nu poate fi ignorat numărul

mare de infracțiuni, natura acestora, modalitatea concretă de

organizare a grupului infracțional, dar și scopul urmărit, acela

de a obține prin folosirea violenței, a amenințătorilor, a

șantajului, beneficii materiale substanțiale.

Menținerea detenției provizorii se

justifică și prin acea că instanța de fond a pronunțat

o hotărâre de condamnare, care, chiar nedefinitivă, constituie un

argument puternic în adoptarea soluției dispuse de instanța de apel.

Toate aceste elemente justifică menținerea

stării de arest a inculpaților D.D.G. și R.U.C.

Așa fiind, Înalta Curte de Casație și

Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

alin. (1) pct.

1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

inculpații D.D.G. și R.U.C. împotriva încheierii din 24 august 2010,

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în Dosarul nr. 4597/108/2009.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurenții inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

inculpații D.D.G. și R.U.C. împotriva încheierii de

ședință din 24 august 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 4597/108/2009.

Obligă recurenții inculpați la plata

sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din

care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorilor

desemnați din oficiu, se vor avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 08 septembrie 2010.