ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3078/2010

Asupra recursurilor penale de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 24 august 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 4597/108/2009 s-a dispus, printre altele, menținerea stării de arest a inculpaților D.D.G. și R.U.C. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în fapt, următoarele: Pentru a se putea menține starea de detenție provizorie, legea cere existența presupunerii rezonabile privind săvârșirea faptelor imputate inculpaților, iar din probatoriul administrat nu există date care să conducă la concluzia că măsura arestării preventive dispusă față de inculpații R.U.C. și D.D.G. ar fi fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau că nu mai există temeiuri care să justifice menținerea acesteia.

În acest context, instanța de apel a constatat că presupunerea rezonabilă privind comiterea faptelor imputate inculpaților este susținută și de împrejurarea că prima instanță a pronunțat o hotărâre de condamnare. În cazul inculpatului R.U.C. au fost reținute și infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției și anume, infracțiunea de favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. În fine, reține instanța de apel numărul mare al faptelor, natura infracțiunilor impune menținerea în continuare a stării de arest. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs inculpații D.D.G. și R.U.C. solicitând revocarea măsurii arestării preventive, întrucât nu mai sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., temei avut în vedere la luarea, respectiv menținerea detenției provizorii. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate, dar și din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente: Prin sentința penală nr. 111 din 12 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 4597/108/2009 s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului R.U.C. la o pedeapsă rezultantă de 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 1, 4 și 6 din Legea nr. 39/2003; șantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen., tăinuire a infractorului, prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pen., tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) și art. 175 alin. (1) lit. a), i) C. pen., lovire, prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen.

Prin aceeași hotărâre, s-a dispus condamnarea inculpatului D.D.G. la o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare. În fapt, s-a reținut că inculpatul R.U.C. a fost inițiatorul unui grup infracțional organizat, sens în care a desfășurat o activitate de coordonare a activității infracționale a acestui grup pentru comiterea mai multor infracțiuni de șantaj, de loviri sau alte violențe, de instigare la omor. Din acest grup infracțional făceau parte alți 28 de inculpați, printre care și inculpatul D.D.G., scopul acestui grup fiind acela de obținere a unor beneficii materiale prin întrebuințarea violenței, amenințărilor și șantajului. Activitatea infracțională s-a desfășurat pe o perioadă mare de timp, inculpații acționând în mod repetat, în baza unor rezoluții infracționale distincte.

Astfel cum rezultă din mandatele de arestare, dar și din încheierea recurată, temeiul arestării preventive l-a constituit art. 148 lit. f) C. proc. pen. Cu privire la pericolul pentru ordinea publică, Înalta Curte reține că acesta se menține și în prezent și implicit justifică menținerea stării de arest în condițiile în care există probe suficiente care demonstrează implicarea celor doi inculpați la săvârșirea unor fapte deosebit de grave. Sub acest aspect, nu poate fi ignorat numărul mare de infracțiuni, natura acestora, modalitatea concretă de organizare a grupului infracțional, dar și scopul urmărit, acela de a obține prin folosirea violenței, a amenințătorilor, a șantajului, beneficii materiale substanțiale.

Menținerea detenției provizorii se justifică și prin acea că instanța de fond a pronunțat o hotărâre de condamnare, care, chiar nedefinitivă, constituie un argument puternic în adoptarea soluției dispuse de instanța de apel. Toate aceste elemente justifică menținerea stării de arest a inculpaților D.D.G. și R.U.C. Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații D.D.G. și R.U.C. împotriva încheierii din 24 august 2010, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în Dosarul nr. 4597/108/2009. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații D.D.G. și R.U.C. împotriva încheierii de ședință din 24 august 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 4597/108/2009. Obligă recurenții inculpați la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, se vor avansa din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 08 septembrie 2010.