ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 229/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

30 mai 2008, reclamanta G.C. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul

București reprezentat prin Primarul General la emiterea dispoziției de

restituire în natură a apartamentului nr. 230, liber, situat în București, sector

6.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

învederat că bunul menționat, proprietatea sa și a lui G.E., în temeiul

contractului de construire nr. 180/7 din 14 februarie 1975 și a procesului-verbal

de predare-primire a locuinței din 8 august 1975 încheiat cu I.C.V.L., a fost

preluat abuziv de stat în baza Decretului nr. 223/1975, prin decizia nr. 40 din

12 ianuarie 1982, urmare a plecării acestora în Canada.

Deși a solicitat prin notificarea

nr. 147 din 22 ianuarie 2002 restituirea bunului menționat în procedura Legii

nr. 10/2001 pârâtul, cu nesocotirea dispozițiilor art. 25 din Legea nr.

10/2001, nu a soluționat cererea reclamantei până la data promovării cererii

dedusă judecății.

Prin sentința nr. 32 din 9 ianuarie

2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea reclamantei și

a obligat pârâtul să emită dispoziție motivată de restituire în natură a

imobilului situat în București, sector 6.

Prima instanță a reținut, în esență,

că pârâtul a nesocotit prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care

prescriu obligația entității învestite cu soluționarea notificării de a proceda

la soluționarea acesteia în termen de 60 de zile de la înregistrarea cererii.

Conduita imputată pârâtei justifică

temeinicia acțiunii, pârâtului întrucât reclamanta a depus toate actele

necesare soluționării sale și a făcut dovada dreptului pretins ca și a

îndreptățirii de a obține restituirea bunului în natură (neexistând impedimente

la restituire), încă de la momentul formulării notificării, motiv pentru care

și în aplicarea dispozițiilor deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, a dispus admiterea cererii dedusă judecății.

Apelul declarat de pârât împotriva

susmenționatei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 329 A din 25 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Instanța de apel a reținut, în

esență, că în contextul datelor cauzei, nesoluționarea cererii reclamantei timp

de aproximativ 7 ani de la momentul formulării notificării, atrage sancțiunea

dispusă de prima instanță și soluționarea fondului solicitării reclamantei pe

cale jurisdicțională.

Invocata prorogare a termenului de

soluționare a notificării nu a fost primită de instanța de apel, atât în raport

de natura termenului stipulat de dispozițiunile art. 23 din Legea nr. 10/2001

(termen imperativ) cât și caracterul său nefondat, justificat de conduita

pârâtului care a pretins necesitatea completării dosarului administrativ în

cursul dezbaterii judiciare (adresa nr. 22260 din 31 martie 2009) și care nu

este de natură să îl absolve de răspunderea în soluționarea pretențiilor

solicitate în justiție.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul Municipiul București reprezentat prin Primarul General

care, în dezvoltarea motivului de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., a susținut că termenul de 60 de zile prevăzut de legea

specială pentru soluționarea notificării, este unul de recomandare ș i nu

imperativ și că începe să curgă de la data depunerii actelor doveditoare

privind dreptul de proprietate care, în raport de datele speței, nu s-a

împlinit încă.

Faptul că inclusiv în cursul

soluționării prezentei cauze a solicitat depunerea unor noi înscrisuri privind

situația juridică a bunului pretins în cauză demonstrează justețea atitudinii

sale de nesoluționare a notificării până la data sesizării instanței și denotă

în același timp pasivitatea notificatoarei care trebuia să facă diligențele

necesare în vederea completării dosarului administrativ potrivit celor

solicitate în corespondența purtată cu reclamanta.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz,

dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Dacă restituirea

în natură nu este posibilă, în același termen este obligată să facă persoanei

îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent [art. 26 alin. (1)].

Din prevederile legale citate

rezultă că termenul de 60 de zile nu are nicidecum natura juridică a unui

termen de recomandare, cum greșit susține recurenta, ci este un termen

imperativ, care consacră o obligație ce decurge din lege și care face parte

dintr-o procedură administrativ – jurisdicțională prealabilă, instituită în mod

imperativ.

Nu există nici un temei legal pentru

care, considerând (în etapa judiciară a procedurii) că actele depuse de

reclamantă nu sunt suficiente, pârâtul să refuze sine die soluționarea notificării

și, în această manieră, nefinalizarea procedurii prescrise de legea specială la

10 ani de la adoptarea sa.

Față de cele ce preced, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat

iar recurentul care a căzut în pretenții va fi obligat, în temeiul art. 274 alin.

(1) C. proc. civ. la cheltuielile de judecată efectuate de intimată cu

judecarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva

deciziei nr. 329 A din 25 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul la plata sumei de

2.000 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă G.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

20 ianuarie 2010.