ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 777/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 777/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanții B.L., C.P.S., T.M.F., R.V.L.,

Ș.L., M.O., M.D., M.D., C.C., C.I., T.I., M.V., P.V., M.I., G.V., T.M., R.L. au

solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.P. – P.G.P. de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție suspendarea Ordinului nr. 1.472 din 2 iulie 2009.

În motivarea acțiunii reclamanții au

arătat că prin actul atacat s-a dispus ca drepturile salariale aferente lunii

iunie 2009 să se achite fără includerea sporului de 50% pentru risc și

suprasolicitare neuropsihică, această modalitate de calcul  urmând să se

păstreze și pentru viitor.

În acest mod se procedează la o

reducere a salariului, fapt care contravine pe de o parte, art. 74 alin. (2)

din Legea nr. 303/2004 și este de natură să înfrângă dispoziții cuprinse în

hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile.

În plus, actul atacat dispune cu

privire la drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în condițiile în care

emiterea actului s-a făcut în luna iulie 2009 încălcându-se principiul

neretroactivității legii.

Actul are ca temei O.U.G. nr. 71/2009

în condițiile în care acest act normativ se referă la plățile restante, nu la

salariul lunar.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin

care invocă inadmisibilitatea cererii întrucât procedura Ordonanței

președințiale nu este incidentă în cauză. De asemenea, s-a invocat lipsa de

interes întrucât ordinul a fost deja suspendat prin mai multe hotărâri pronunțate

în cauze cu același obiect.

Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3.058 din 6

octombrie 2009 a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei de

interes invocate de pârât și a admis acțiunea formulată de reclamanți,

dispunând suspendarea Ordinului nr. 1.472 din 2 iulie 2009 al P.G.P. de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, până la soluționarea acțiunii pe

fond.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța a reținut cu privire la excepțiile invocate de pârât că art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 reglementează o procedură de suspendare a actului

administrativ care poate fi asimilată ordonanței președențiale reglementată de

Legea nr. 581/2001. În aceste condiții, instanța nu este ținută de temeiul de

drept invocat de reclamanți, urmând să judece cauza în raport de dispozițiile din

Legea specială.

Referitor la suspendarea actului

potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța a reținut că ambele

condiții necesare pentru suspendarea actului atacat sunt îndeplinite.

Astfel, se reține că actul atacat

intră la o primă analiză în contradicție cu dispoziții din hotărâri

judecătorești executorii, iar pe de altă parte, acest act, pare a fi în

conflict cu dispozițiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, operându-se

o diminuare a drepturilor salariale ale magistraților.

În ce privește paguba iminentă, s-a

reținut că actul atacat are consecințe patrimoniale negative asupra

reclamanților, producându-se lună de lună o diminuare a drepturilor salariale.

Împotriva acestei sentințe

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs M.P. – P.G.P. de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recurentul a reiterat excepția

lipsei de interes în promovarea acțiunii de către reclamanți, deoarece prin mai

multe hotărâri judecătorești având același obiect, Curtea de Apel București a

dispus suspendarea Ordinului nr. 1.472/2009 al P.G.P. de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, astfel că, susține recurentul, interesul nu mai este

actual.

Recurentul a mai susținut și faptul

că instanța de fond, în mod nelegal, a dispus suspendarea executării actului

administrativ atacat, depășind atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea

la legea specială de salarizare a magistraților.

Recursul este nefondat.

Referitor la motivul de recurs

privind lipsa de interes a reclamanților în promovarea prezentei acțiunii,

urmează a se constata că acesta este nefondat.

Astfel, împrejurarea că actul a

cărui executare se solicită a fi suspendată în prezenta cauză, a fost deja suspendat

în dosarele invocate de către pârât, nu lipsește prezenta acțiune de interes de

vreme ce, potrivit alin. (1) al art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea

executării actului administrativ unilateral se dispune până la pronunțarea

instanței învestită cu soluționarea fondului, adică a cererii în anularea

actului, promovată de către același titular.

Deci, de vreme ce durata suspendării

actului administrativ se raportează la soluționarea cererii în anulare

promovată de către un reclamant apare cu evidență irelevanța oricărei soluții

pronunțate de instanța judecătorească cu privire la suspendarea aceluiași act

administrativ, dar la cererea altui reclamant, acțiunea neputând fi apreciată

ca lipsită de interes fie și din perspectiva întinderii intervalului de timp

pentru care se acordă suspendarea (mai mare sau mai mic în funcție de momentul

soluționării fondului).

În ceea ce privește critica ce

vizează inadmisibilitatea acțiunii urmează, de asemenea, să se constate că este

neîntemeiată deoarece obiectul acțiunii îl constituie suspendarea executării

unui act administrativ, iar nu contestarea modalității de stabilire a

drepturilor salariale.

De altfel, așa cum corect a reținut

și instanța de fond, art. 14 din Legea nr. 554/2004 reglementează o procedură

de suspendare a actului administrativ care poate fi asimilată ordonanței președențiale

însă, instanța nu este ținută de temeiul de drept invocat de reclamanți, urmând

să facă aplicarea dispozițiilor din legea specială.

Cu privire la cererea de suspendare,

se va reține de asemenea, că soluția atacată este temeinică și legală.

Astfel, așa cum s-a arătat, obiectul

acțiunii deduse judecății îl constituie suspendarea executării Ordinului nr. 1.472

din 2 iulie 2009 emis de P.G.P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin care pârâtul a dispus, cu începere de la data de 1 iunie 2009,

suspendarea plății sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică,

iar această modalitate de calcul a drepturilor salariale urma să se păstreze și

pentru viitor. În plus, pârâtul a arătat că această modalitate de calcul a

drepturilor salariale se va păstra și pentru viitor, plata sporului anterior

individualizat urmând să se efectueze conform eșalonării prevăzute de O.U.G. nr.

71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect

acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

În ceea ce privește această măsură

legală, trebuie precizat faptul că suspendarea executării actelor

administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziția

autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării

principiului legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se

află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului

contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra

celor vizați.

Suspendarea actelor juridice este

măsura de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare

din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există.

Actul administrativ se bucură de

prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de

autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de

veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă);

de aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ

unilateral este, el însuși, titlu executoriu.

Așadar, a nu executa actele

administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa

legea, ceea ce este de neconceput în cadrul ordinii juridice, într-un stat de

drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea

efectelor actelor administrative reprezintă, într-adevăr, o situație de

excepție, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă

atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Dispozițiile legale care

reglementează măsura suspendării executării actelor administrative sunt cele

ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

modificată, potrivit cărora, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Rezultă din textul legal

susmenționat că, pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere

a efectelor unui act administrativ, este necesar să se constate, în primul

rând, existența unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din

Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări

legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială

serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția existenței

unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc

argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului

administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni

suspendarea judiciară a executării unui act administrativ, trebuie să existe un

indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, este de subliniat

faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un principiu

fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea

întocmai a legii de către destinatarii ei: cetățeanul și statul.

În sistemul juridic românesc, acest

principiu este reglementat de art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din

Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în

România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală

arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În cazul actelor administrative,

legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al

efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de legalitate.

Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile publice nu pot

ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în concret au

obligația să o realizeze; așadar, între actul administrativ și lege există în

mod necesar un raport de subordonare.

În speța de față, Înalta Curte

constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport de

următoarele argumente:

În primul rând, așa cum a reținut și

prima instanță, prin actul administrativ analizat, emis la data de 2 iulie 2009,

recurentul a intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor bănești cuvenite

intimaților pe luna iunie 2009.

Prin această măsură, Înalta Curte

poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul

neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României,

care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau

contravenționale mai favorabile.

În acest sens, se impune a preciza

că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situații

existente înainte de momentul emiterii actului.

În jurisprudența instanțelor de

contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu

general de drept, ceea ce i-a permis să se impună și actelor administrative.

Trebuie precizat, de asemenea, că

interdicția retroactivității actelor administrative nu este numai un principiu

interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor acte.

În cauza de față, Înalta Curte

consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la

nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări

retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o normă cu

putere de lege.

De asemenea, un alt aspect care

vădește aparența de nelegalitate a actelor contestate îl constituie încălcarea

dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora

drepturilor salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau

suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea

judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială.

În raport cu aceste prevederi

legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate

publică, în alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale în

vigoare.

În ceea ce privește noțiunea de

pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, o

definește ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz,

perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui

serviciu public.

Această condiție legală este, de

asemenea, îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea unor drepturi

salariale; acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu evidență, în

contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistrați și stat.

Față de cele arătate, apreciind că

în mod corect instanța de fond a reținut că, în cauză, sunt întrunite

condițiile prevăzute de lege pentru suspendarea actelor administrative, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art.

20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul declarat de pârât,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.P. –

P.G.P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței

civile nr. 3.058 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 12 februarie 2010.