ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 777/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanții B.L., C.P.S., T.M.F., R.V.L., Ș.L., M.O., M.D., M.D., C.C., C.I., T.I., M.V., P.V., M.I., G.V., T.M., R.L. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.P. – P.G.P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție suspendarea Ordinului nr. 1.472 din 2 iulie 2009. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că prin actul atacat s-a dispus ca drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se achite fără includerea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, această modalitate de calcul urmând să se păstreze și pentru viitor. În acest mod se procedează la o reducere a salariului, fapt care contravine pe de o parte, art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și este de natură să înfrângă dispoziții cuprinse în hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile.

În plus, actul atacat dispune cu privire la drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în condițiile în care emiterea actului s-a făcut în luna iulie 2009 încălcându-se principiul neretroactivității legii. Actul are ca temei O.U.G. nr. 71/2009 în condițiile în care acest act normativ se referă la plățile restante, nu la salariul lunar. Pârâtul a formulat întâmpinare prin care invocă inadmisibilitatea cererii întrucât procedura Ordonanței președințiale nu este incidentă în cauză. De asemenea, s-a invocat lipsa de interes întrucât ordinul a fost deja suspendat prin mai multe hotărâri pronunțate în cauze cu același obiect. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3.058 din 6 octombrie 2009 a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei de interes invocate de pârât și a admis acțiunea formulată de reclamanți, dispunând suspendarea Ordinului nr. 1.472 din 2 iulie 2009 al P.G.P.

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, până la soluționarea acțiunii pe fond. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut cu privire la excepțiile invocate de pârât că art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reglementează o procedură de suspendare a actului administrativ care poate fi asimilată ordonanței președențiale reglementată de Legea nr. 581/2001. În aceste condiții, instanța nu este ținută de temeiul de drept invocat de reclamanți, urmând să judece cauza în raport de dispozițiile din Legea specială. Referitor la suspendarea actului potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța a reținut că ambele condiții necesare pentru suspendarea actului atacat sunt îndeplinite.

Astfel, se reține că actul atacat intră la o primă analiză în contradicție cu dispoziții din hotărâri judecătorești executorii, iar pe de altă parte, acest act, pare a fi în conflict cu dispozițiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, operându-se o diminuare a drepturilor salariale ale magistraților. În ce privește paguba iminentă, s-a reținut că actul atacat are consecințe patrimoniale negative asupra reclamanților, producându-se lună de lună o diminuare a drepturilor salariale. Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs M.P. – P.G.P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Recurentul a reiterat excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii de către reclamanți, deoarece prin mai multe hotărâri judecătorești având același obiect, Curtea de Apel București a dispus suspendarea Ordinului nr. 1.472/2009 al P.G.P.

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că, susține recurentul, interesul nu mai este actual. Recurentul a mai susținut și faptul că instanța de fond, în mod nelegal, a dispus suspendarea executării actului administrativ atacat, depășind atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților. Recursul este nefondat. Referitor la motivul de recurs privind lipsa de interes a reclamanților în promovarea prezentei acțiunii, urmează a se constata că acesta este nefondat.

Astfel, împrejurarea că actul a cărui executare se solicită a fi suspendată în prezenta cauză, a fost deja suspendat în dosarele invocate de către pârât, nu lipsește prezenta acțiune de interes de vreme ce, potrivit alin. (1) al art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ unilateral se dispune până la pronunțarea instanței învestită cu soluționarea fondului, adică a cererii în anularea actului, promovată de către același titular.

Deci, de vreme ce durata suspendării actului administrativ se raportează la soluționarea cererii în anulare promovată de către un reclamant apare cu evidență irelevanța oricărei soluții pronunțate de instanța judecătorească cu privire la suspendarea aceluiași act administrativ, dar la cererea altui reclamant, acțiunea neputând fi apreciată ca lipsită de interes fie și din perspectiva întinderii intervalului de timp pentru care se acordă suspendarea (mai mare sau mai mic în funcție de momentul soluționării fondului). În ceea ce privește critica ce vizează inadmisibilitatea acțiunii urmează, de asemenea, să se constate că este neîntemeiată deoarece obiectul acțiunii îl constituie suspendarea executării unui act administrativ, iar nu contestarea modalității de stabilire a drepturilor salariale.

De altfel, așa cum corect a reținut și instanța de fond, art. 14 din Legea nr. 554/2004 reglementează o procedură de suspendare a actului administrativ care poate fi asimilată ordonanței președențiale însă, instanța nu este ținută de temeiul de drept invocat de reclamanți, urmând să facă aplicarea dispozițiilor din legea specială. Cu privire la cererea de suspendare, se va reține de asemenea, că soluția atacată este temeinică și legală. Astfel, așa cum s-a arătat, obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie suspendarea executării Ordinului nr. 1.472 din 2 iulie 2009 emis de P.G.P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care pârâtul a dispus, cu începere de la data de 1 iunie 2009, suspendarea plății sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, iar această modalitate de calcul a drepturilor salariale urma să se păstreze și pentru viitor.

În plus, pârâtul a arătat că această modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra și pentru viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze conform eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. În ceea ce privește această măsură legală, trebuie precizat faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Suspendarea actelor juridice este măsura de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există. Actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă); de aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este, el însuși, titlu executoriu. Așadar, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput în cadrul ordinii juridice, într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă, într-adevăr, o situație de excepție, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004. Dispozițiile legale care reglementează măsura suspendării executării actelor administrative sunt cele ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, potrivit cărora, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Rezultă din textul legal susmenționat că, pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ, este necesar să se constate, în primul rând, existența unui caz bine justificat. Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Prin urmare, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ, trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, este de subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei: cetățeanul și statul. În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat de art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege. În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de legalitate.

Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în concret au obligația să o realizeze; așadar, între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare. În speța de față, Înalta Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport de următoarele argumente: În primul rând, așa cum a reținut și prima instanță, prin actul administrativ analizat, emis la data de 2 iulie 2009, recurentul a intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor bănești cuvenite intimaților pe luna iunie 2009. Prin această măsură, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

În acest sens, se impune a preciza că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situații existente înainte de momentul emiterii actului. În jurisprudența instanțelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se impună și actelor administrative. Trebuie precizat, de asemenea, că interdicția retroactivității actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor acte. În cauza de față, Înalta Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G.

nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege. De asemenea, un alt aspect care vădește aparența de nelegalitate a actelor contestate îl constituie încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturilor salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială. În raport cu aceste prevederi legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate publică, în alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare. În ceea ce privește noțiunea de pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, o definește ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Această condiție legală este, de asemenea, îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu evidență, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistrați și stat. Față de cele arătate, apreciind că în mod corect instanța de fond a reținut că, în cauză, sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru suspendarea actelor administrative, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.P. – P.G.P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței civile nr. 3.058 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 februarie 2010.